ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4680/2013

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 21 aprilie 2011, reclamantul V.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice obligarea pârâtului la plata sumei de 14.957.700 RON, reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale, în cazul privării și restrângerii de libertate în mod nelegal. În motivarea cererii reclamantul a arătat că, prin mandatul de arestare preventivă din 30 ianuarie 1996 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul București în Dosarul nr. 2500/P/1995 i-a fost restrânsă, în mod nelegal, libertatea, pe o perioada de 30 de zile, prelungită ulterior.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 998 - 1000 alin. (3) C. civ.; art. 5 pct. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; art. 15 și 20 alin. (2) din Constituția României, art. 504-506 C. proc. pen. Ulterior, la termenul de judecată din 09 ianuarie 2012, la solicitarea instanței, reclamantul a precizat temeiul de drept al acțiunii indicând prevederile art. 998 și 1000 alin. (3) C. civ. cu privire la răspunderea civilă delictuală, dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen. fiind invocate, în subsidiar. Taxa judiciară de timbru pentru cererea de chemare în judecată a fost stabilită la suma de 153.688 RON și 5 RON timbru judiciar, având în vedere valoarea pretențiilor solicitate de reclamant.

Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 09 ianuarie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea de ajutor public judiciar sub forma scutirii petentului V.G. de la plata taxei judiciare de timbru, în cauntumul sus menționat. Prin sentința civilă nr. 564 din 19 martie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea precizată, formulată de reclamantul V.G. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind prescrisă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a analizat cu prioritate excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu, tribunalul reținând că reclamantul a învestit instanța cu o acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 1.000 alin. (3) C. civ., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 14.957.700 RON, cu titlu de daune materiale și morale pentru privarea și restrângerea de libertate în mod nelegal timp de 45 de luni, în perioada 30 ianuarie 1996 - 29 octombrie 1999. În ceea ce privește invocarea de către reclamant, în subsidiar, a dispozițiilor art. 504-506 C. proc.

pen., instanța nu a avut în vedere acest temei de drept, întrucât, având în vedere motivarea cererii de chemare în judecată și precizarea ulterioară a acțiunii de către reclamant la termenul de judecată din 09 ianuarie 2012, cererea a fost calificată ca reprezentând o acțiune în pretenții, întemeiată pe dispozițiile referitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 998 și urm. C. civ.). În raport cu această calificare a acțiunii, tribunalul a apreciat atât asupra competenței materiale, față de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., cât și asupra taxei judiciare de timbru aferente cererii, calculată la valoarea pretențiilor, conform art. 2 din Legea nr. 146/1997.

În această situație, excepția prescripției dreptului material la acțiune nu a fost examinată decât prin raportare la calificarea juridică a acțiunii, ca fiind o cerere în pretenții, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală (art. 998 și urm. C. civ.) și, nu o acțiune în repararea prejudiciilor produse prin erori judiciare, reglementată de dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen. Tribunalul a mai reținut, de asemenea, faptul că la pronunțarea soluției asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, nu pot fi avute în vedere dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care a făcut referire reclamantul în cuprinsul cererii, întrucât drepturile recunoscute și garantate de dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului trebuie exercitate în condițiile reglementate de legislația internă.

Astfel, instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 3 din decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, iar conform art. 7 alin. (1) din același act normativ, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. De asemenea, conform prevederilor art. 8 alin. (1) din decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. În cazul de față, termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la data de 29 octombrie 1999, reprezentând momentul încetării măsurii arestării preventive a reclamantului, măsură dispusă inițial.

În baza mandatului de arestare preventivă din 30 ianuarie 1996 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, în Dosarul nr. 2500/P/1995, fiind prelungită ulterior de instanța de judecată. Astfel, la data de 29 octombrie 1999, reclamantul cunoștea atât prejudiciul produs, cât și faptul că Statul Român este răspunzător de repararea acestuia și, prin urmare, termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit la data de 29 octombrie 2002, cu mult înainte de data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, acțiunea reclamantului fiind prescrisă. Tribunalul a constatat că reclamantul nu a făcut dovada unor cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripție și nu se poate susține că termenul de 3 ani ar fi început să curgă de la momentul pronunțării sentinței penale nr. 354 din 24 februarie 2009 a Judecătoriei sectorului 5 București prin care a fost obligat Penitenciarul G. să-i permită reclamantului accesul la legislație.

În acest sens, tribunalul a reținut că, deși reclamantul a învederat că i s-a îngrădit accesul la informațiile de interes public (aspect reținut prin sentința penală nr. 354 din 24 februarie 2009), nu se poate stabili momentul la care reclamantul a luat cunoștință de prevederile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală și prescripția extinctivă. Instanța a apreciat că nimeni nu poate invoca necunoașterea legii, precum și faptul că reclamantul nu a dovedit faptul că, anterior anului 2009 s-a aflat în imposibilitate absolută de a lua cunoștință de legislația română, așa încât, nu s-a putut reține că termenul de prescripție de 3 ani ar fi început să curgă, în cazul reclamantului, în anul 2009. Împotriva sentinței civile nr. 564 din 19 martie 2012 a Tribunalului Bucurșeti, secția a-IV-a civilă, a declarat apel reclamantul V.G.

susținând că aceasta este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor C. civ. [art. 2512 alin. (1) și (2)] și a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în fond, aceleiași instanțe. În speță, excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost invocată din oficiu de către instanță, or, dispozițiile legale citate prevăd că prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, iar în opinia apelantului-reclamant instanța de judecată și-a depășit atribuțiile conferite de lege. Conform rezoluției de primire a cererii de apel, reclamantul V.G. a fost citat cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru de 4 RON, conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, republicată și timbru judiciar de 0,15 RON potrivit O.G.

nr. 32/2005. Apelantul-reclamant a formulat cerere de ajutor public judiciar la data de 23 octombrie 2012, invocând dispozițiile art. 8 alin. (1) raportat la art. 6 din O.U.G. nr. 51/2008 solicitând scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, întrucât este persoană defavorizată, aflată în stare de detenție, neavând niciun fel de venit, fiind inapt din punct de vedere medical pentru a presta muncă. În conținutul aceleiași cereri, aflate la dosar apel, reclamantul a învederat instanței că a mai beneficiat de ajutor public judiciar în Dosarul nr. 64105/3/2011 al Tribunalului București, secția a-IV-a civilă, precum și în alte cauze, depunând la dosar astfel de dovezi. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin încheierea din 13 noiembrie 2912 a respins cererea de ajutor public judiciar formulată de apelantul-reclamant V.G., invocând în motivarea acesteia, dispozițiile art. 7 din O.U.G.

nr. 51/2008, care prevăd că ajutorul public judiciar se poate acorda, cumulat, în oricare din formele prevăzute la art. 6 din ordonanță, fără a putea depăși, în cursul unei perioade de un an, suma maximă echivalentă cu 10 salarii minime brute pe țară, la nivelul anului în care a fost formulată cererea de acordare a ajutorului public judiciar. Or, în speță, reclamantul a beneficiat, în faza procesuală a judecării fondului în prezenta cauză, de scutirea de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 153.688 RON, potrivit încheierii de ședință din 09 ianuarie 2012, sumă ce depășește cuantumul stabilit de lege. La data de 13 noiembrie 2012, apelantul - reclamant a formulat oral cerere de reexaminare a încheierii, prin care instanța a dispus respingerea cererii de ajutor public judiciar.

Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la 21 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins cererea de reexaminare împotriva modului de soluționare a cererii de ajutor public judiciar, ca nefondată. În ședința publică din 04 decembrie 2012, Curtea, din oficiu, a invocat excepția netimbrării apelului declarat de reclamant V.G., constatând că la dosar s-a depus timbrul judiciar de 0,15 RON. Deliberând cu prioritate, conform dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., asupra excepției de netimbrare, Curtea de Apel București a reținut că, prin decizia nr. 1577 din 07 decembrie 2010, Curtea Constituțională, analizând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor OUG nr. 51/2008, în sensul în care acestea restrâng dreptul la acțiune al justițiabililor și încalcă prevederile art. 21 din Constituția României, care garantează dreptul de acces liber la justiție, a apreciat că aceasta este neîntemeiată.

În acest context, instanța de contencios constituțional a statuat că stabilirea unor limite și condiții privind acordarea ajutorului public judiciar a fost determinată de posibilitatea asigurării resurselor financiare publice necesare acordării ajutorului, de realizarea unei distribuiri echitabile a ajutorului în formele prevăzute la art. 6 din ordonanță, de prevenirea exercitării abuzive a cererii de ajutor și a prejudicierii altor categorii de persoane fizice care ar fi în nevoie de susținere din partea statului și l-ar solicita, fără a se îngrădi în acest mod accesul la justiție. Totodată, s-a reținut că potrivit art. 15 alin. (2) din ordonanța sus menționată „împotriva încheierii prin care se respinge cererea de acordare a ajutorului public judiciar cel interesat poate face „cerere de reexaminare, în termen de 5 zile de la data comunicării încheierii”, iar cererea de reexaminare se soluționează în camera de consiliu „de un alt complet”.

Prin urmare, Curtea Constituțională a constatat că sunt îndeplinite toate cerințele dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzei - a cererii de ajutor public judiciar - într-un termen rezonabil și de către o instanță independentă și imparțială. Instanța de apel a mai reținut că, până la momentul adoptării O.U.G.

nr. 51/2008 s-a reținut incidența art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Weissman c. României din 2006, când Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că suma impusă cu titlu de taxă judiciară de timbru pentru suma solicitată de reclamanți pentru lipsa de folosință este excesivă, blocându-se astfel accesul acestora la instanță, în condițiile în care nu există un mecanism suficient de bine definit și cenzurat de o instanță de judecată națională pentru a cenzura taxa judiciară de timbru astfel stabilită, ceea ce a atras și o ingerință în dreptul de proprietate din perspectiva art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție. De asemenea, instanța europeană a decis, în mod constant, că limitările dreptului de acces la un tribunal, cuprinse în marja de apreciere lăsată de prevederile Convenției și de jurisprudența organelor la dispoziția statelor, cuprind și condițiile în care poate fi atacată o hotărâre a unor instanțe de fond.

În privința obstacolelor de fapt de natură să pună în discuție dreptul la un tribunal, aceeași instanță europeană a decis, mai întâi, că un asemenea obstacol poate fi dat de absența unor dispoziții legale privitoare la acordarea asistenței judiciare, deoarece obligația de a asigura exercițiul lui efectiv impune adoptarea de către statele contractante, a unor măsuri pozitive în materie, chiar dacă ele rămân libere în a alege mijloacele concrete de realizare a acestui scop.

S-a mai reținut că, într-adevăr, dacă un sistem care subordonează accesul la o jurisdicție de recurs îndeplinirii condiției vărsării unei sume de bani datorate pe temeiul hotărârii atacate, poate pune o problemă prin raportare la dispozițiile art. 6 parag.1, care apără dreptul la un tribunal, totuși, această dispoziție nu poate fi înțeleasă, în sensul că ar interzice impunerea unor reglementări stricte, privitoare la accesul justițiabililor la o jurisdicție de recurs, cu condiția ca o asemenea reglementare să aibă ca scop asigurarea unei bune administrări a justiției. În speță, reclamantul V.G.

a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, la o pedeapsă privativă de libertate de 25 ani închisoare, fiind mai întâi reținut și arestat preventiv, după care, încarcerat, începând cu data de 29 ianuarie 1996. În stare de detenție la Penitenciarul București - J., acesta nu a prestat activități lucrative, astfel cum rezultă din adresa din 09 noiembrie 2012 emisă de Ministerul de Justiție - Administrația Națională a Penitenciarelor. Deși a susținut că nu realizează niciun fel de venituri, reclamantul a prezentat ca singură dovadă, doar adresa menționată anterior, fără vreo referire la veniturile pe care acesta le-ar putea obține în afara penitenciarului, din orice alte surse.

Curtea de Apel București a reținut că, în cauză, acesta a depus la dosar timbrul judiciar aferent cererii de apel, în cuantum de 0,15 RON, iar suma la care a fost obligat reclamantul pentru promovarea prezentului apel este de 4 RON, taxă fixă, așadar, într-un cuantum modic, în raport cu celelalte taxe judiciare de timbru stabilite prin Legea nr. 146/1997, deoarece acțiunea a fost respinsă, de prima instanță, ca prescrisă, fără să se intre în cercetarea fondului cauzei dedusă judecății de către reclamant. Instanța de apel a reținut că, p otrivit dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, reclamantul datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 4 RON, iar, conform art. 3 din O.G.

nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, valoarea timbrului judiciar datorat este de 0,15 RON. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, neîndeplinirea obligației de timbrare până la termenul stabilit de instanță se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii. Instanța de control judiciar a constatat că apelantul V.G. a fost legal citat pentru termenul din 04 decembrie 2012 cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 RON, taxă judiciară de timbru și timbru judiciar în sumă de 0,15 RON, sub sancțiunea anulării apelului ca netimbrat, conform devozii de îndeplinire a procedurii de citare de la dosar. Astfel, prin decizia nr. 446/A din 04 decembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de reclamant.

Împotriva deciziei sus menționate a declarat recurs reclamantul V.G., invocând nelegalitatea deciziei pronunțată de Curtea de Apel București, pentru motivele indicate generic ca fiind circumscrise art. 304 pct. 4-9 din C. proc. civ. Deși recurentul-reclamant a indicat enunțiativ - fără însă a le dezvolta - critici, pe care acesta le-a încadrat în pct. 4, 5, 6, 7, 8 și 9 ale art. 304 din C. proc. civ., în realitate, din conținutul concret al criticilor, astfel cum acestea sunt redate în recurs, Înalta Curte constată că motivele de recurs se pot contura exclusiv în configurarea criticilor, ce poate fi subsumate art. 304 pct. 9 din același cod. Astfel, sunt evidențiate critrici referitoare la aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, raportat și la dispozițiile art. 6 și 8 din O.U.G.

nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă - reclamantul susținând că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că a fost scutit de plata taxei judiciare de timbru, de către prima instanță și că, în mod real, nu datorează taxa judiciară de timbru de 4 RON și 0,5 RON timbru judiciar. Recurentul-reclamant arată că posibilitatea de a plăti taxa judiciară de timbru este îngreunată de situația în care acesta se află, fiind deținut la Penitenciarul J. și susține că instanța de apel nu a examinat acțiunea sa pe fond, instanța de control judiciar invocând netimbrarea apelului, cu taxa fixă de 4 RON, întrucât acțiunea i-a fost respinsă, ca prescrisă, iar instanța de apel a refuzat să-i examineze cauza pe fond, fiind discriminat în demersul său judiciar.

Recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: Recurentul-reclamant a arătat că fiind scutit de instanța de fond - urmare admiterii cererii de ajutor public judiciar - de plata taxei judiciare de timbru, acesta nu datora în apel, suma solicitată de instanța de control judiciar cu acest titlu. Această susținere însă, nu este fondată, instanța de apel reținând în mod corect că, suma pe care trebuie să o plătească reclamantul în calea de atac a apelului, urmare respingerii acțiunii sale - ca prescrisă - este una fixă și de un cuantum modic (4 RON). Așadar, este de observat că instanța de apel a făcut o corectă aplicare, în cauză, a dispozițiilor art. 11 alin (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Astfel, potrivit art. 11 alin. (2) din actul normativ mai sus evocat „se timbrează cu 4 RON cererile pentru exercitarea apelului sau recursului împotriva hotărârilor judecătorești” enumerate în cuprinsul acestui text, în speță, fiind incidentă ipoteza descrisă la ultimul punct din enumerare, anume „hotărârile prin care s-a respins cererea, ca prematură, inadmisibilă, prescrisă, sau pentru autoritate de lucru judecat”. Totodată, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, astfel cum a fost completată și modificată „taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat”, iar instanța de apel a interpretat corect aceste dispoziții aplicând sancțiunea anulării prevăzută de alin. (3) al aceluiași articol din actul normativ mai sus evocat.

Așa fiind, nu se poate susține cu temei că au fost nesocotite prevederile art. 6 lit. d) și art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, întrucât, instanța de apel a motivat de ce a respins această cerere în calea de atac (conform considerentelor reținute și deja redate din încheierea pronunțată la 21 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, dosar apel). Totodată, contestarea măsurii de respingere a cererii de ajutor public judiciar în apel s-a realizat prin intermediul căii de atac specifice în această materie, respectiv cererea de reexaminare, legea prevăzând în mod expres această cale de atac, conform art. 15 alin. (2) din ordonanță, așa încât, prin încheierea din 21 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, cererea de reexaminare a fost respinsă, cu caracter irevocabil.

Ca atare, caracterul irevocabil al acestei încheieri nu poate determina o altă cenzură - prin intermediul recursului - cu privire la greșita aplicare a prevederilor art. 6 și 8 din O.U.G. nr. 51/2008, deoarece încheierea atacată are deja caracterul irevocabil, consfințit de lege, fiind exercitată calea de atac a reexaminării. Răspunzând criticilor ce au în vedere caracterul discriminatoriu de care se plânge recurentul-reclamant, instanța de apel a apreciat corect că, avându-se în vedere caracterul limitativ al resurselor publice disponibile pentru acțiunile civile, un sistem judiciar național trebuie, în mod necesar, să prevadă condițiile în care se acordă asistență judiciară gratuită, însă, fără a încălca vreun criteriu de discriminare în ceea ce privește persoanele ce beneficiază de o astfel de asistență.

Diferența de tratament devine discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statale „introduc distincții între situații analoge și comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe „o justificare rezonabilă și obiectivă”. După cum a decis în mod constant instanța europeană, dacă acest text oferă o protecție împotriva oricărei discriminări în exercițiul drepturilor și libertăților pe care Convenția le garantează, orice diferență de tratament nu semnifică, în mod automat, încălcarea sa.

Pentru ca o asemenea încălcare să se producă „trebuie stabilit că persoanele aflate în situații analoge sau comparabile, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă”; statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele de situații analoge sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate. Întinderea acestei marje depinde de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, de domeniile și contextul în discuție, iar prezența sau absența unui numitor comun al sistemelor juridice ale statelor contractante, într-un domeniu dat, poate constitui un factor pertinent în determinarea acestei marje de apreciere.

Cum deja a reținut instanța de apel, primul criteriu ce are a fi luat în discuție pentru a se vedea dacă există discriminare în sensul art. 14 din Convenție este acela al aplicării de tratamente diferențiate unor situații analoge sau comparabile, astfel cum s-a arătat anterior. Așa fiind, instanța de apel a constatat că nu se poate reține aplicarea unui tratament diferențiat, pentru o persoană care a comis o infracțiune, față de o persoană care nu a suferit vreo condamnare, în privința obligației de plată a taxelor judiciare de timbru pentru promovarea căilor de atac, respectiv pentru acordarea ajutorului public judiciar, așa încât, să se poată constata existența unei discriminări negative necesare încălcării dreptului de acces la un tribunal.

Discriminarea indirectă de care se plânge reclamantul V.G. implică situația în care o lege, o reglementare, o politică, sau o practică, aparent neutră are un impact disproporționat negativ asupra persoanelor de un anumit nivel material, fără ca diferențele de tratament să poată fi justificate în mod obiectiv. Or, o astfel de situație, nu se regăsește în speță. Instanța de apel a reținut că, spre deosebire de cauza Weissman c.României, în care limitarea dreptului reclamanților de acces la instanță a apărut în stadiul inițial al procedurii, în speță, reclamantul V.G., nu a obținut o sentință pe fondul cauzei, pronunțată de tribunal.

Cererea sa a fost respinsă, ca prescrisă, scopul demersului judiciar fiind obținerea de compensații materiale pentru pagubele materiale și a celor morale în cazul privării și restrângerii de libertate în mod nelegal a reclamantului, precum și pentru lipsirea de libertate în perioada 30 ianuarie 1996 - 29 octombrie 1999 (prezenta acțiune a fost promovată la data de 21 aprilie 2011). În plus, spre deosebire de cauza citată, dar și de Cauza Iordache c. Romaniei, în speță, obligația de a plăti taxa de timbru nu a fost impusă doar de instanța de apel, care să solicite atât plata cheltuielilor de judecată pentru procedura în fața ei, cât și a celor pe care aceasta le considera ca fiind datorate pentru procedura în fața instanței de fond, ci a fost stabilită în sarcina reclamantului V.G.

încă de la fond, acesta beneficiind de ajutor public judiciar, în această fază procesuală. De asemenea, în Cauza Iorga c. Romaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, la momentul respectiv, nu exista nicio cale de atac efectivă pentru a solicita eșalonarea sau scutirea de plata taxelor de timbru și că, în orice caz, independența justiției putea fi pusă la îndoiala din cauză că hotărârea prin care instanța stabilea taxa de timbru trebuia să fie contestată în fața unui minister (nici această ipoteză nefiind incidentă în cauză). În astfel de cauze, Curtea Europeană a verificat dacă limitările aplicate nu au restrâns dreptul de acces al persoanei la o instanță, într-o manieră sau într-o măsură în care acesta să fie atins chiar în substanța sa.

A considerat că limitările de natură financiară se conciliază cu prevederile art. 6, parag. 1 al Convenției, doar în măsura în care acestea vizează un scop legitim și există un raport de proporționalitate între mijloacele utilizate de stat și scopul vizat de acesta. În legătură cu scopul stabilirii taxelor judiciare de timbru, instanța europeană a apreciat că restricția dreptului de acces urmărește un scop legitim, vizând, în esență, buna administrare a justiției. Mai mult, în ceea ce privește problema clarității și previzibilității stabilirii și achitării taxelor, s-a admis faptul că dreptul național român prevede cu claritate ipotezele în care este datorată taxa de timbru, modalitățile sale de calcul și consecințele în caz de neplată, reclamantul putându-se aștepta, în mod rezonabil, ca aceste reguli să fie aplicate.

Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de reclamant urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul V.G. împotriva deciziei nr. 446/A din 4 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția -III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2013.