[1]
a cererii nr. 21780/04
prezentată de Murat KARAKUȘ
contra Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cea de-a treia secție), ședindu-se la 1 decembrie 2005 în cameră compusă din:
Dl. G. Ress, președinte,
Dl. I. Cabral Barreto,
Dl. L. Caflisch,
Dl. R. Türmen,
Dl. B.M. Zupančič,
Dna. M. Tsatsa-Nikolovska,
Dl. K. Traja,
judecători,
și Dl. V. Berger,
grefier de secție,
Ținând seama de cererea sus-menționate introdusă la 17 iunie 2004,
Ținând seama de decizia Curții de a se prevala de art. 29 § 3 din Convenție și de a examina în același timp admisibilitatea și fondul cauzei,
Ținând seama de decizia de a trata în prioritate cererea în virtutea art. 41 al regulamentului Curții.
Ținând seama de observațiile prezentate de guvernul pârât și de acelea prezentate în răspuns de reclamant,
După deliberări, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, Dl. Murat Karakuș, este cetățean turc, născut în 1974. El este reprezentat în fața Curții de av. K. Cengiz, avocat la Izmir.
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
La 30 decembrie 1998, reclamantul a fost condamnat de curtea de siguranță a statului din Izmir la o pedeapsă de închisoare de șaptesprezece ani și unsprezece luni pentru apartenență la o organizație teroristă.
În timp ce-și executa pedeapsa la penitenciarul din Kırșehir, el a început grevele foamei de lungă durată.
Ca urmare a deteriorării stării sale de sănătate, el a fost transferat în fața institutului medico-legal ("institutul") pentru a se evalua aptitudinea sa de a executa o pedeapsă privativă de libertate.
Printr-un raport din 17 februarie 2003, camera de specialiști nr. 3 a institutului ("camera de specialiști") a diagnosticat boala Wernicke-Korsakoff [2] ("SWK") la reclamant. Deși preciza că această boală nu punea viața reclamantului în pericol, ea a recomandat suspendarea executării pedepsei sale pentru șase luni.
La 3 martie 2003, procurorul Republicii din Kırșehir ("procurorul") a respins cererea reclamantului tendând să obțină suspendarea executării pedepsei sale potrivit art. 399 din codul de procedură penală ("CPP") pe motiv că raportul nu implicase niciun prognostic vital.
Reclamantul a formulat apoi o plângere în fața curții de siguranță a statului din Izmir care, la 27 martie 2003, a acceptat cererea sa și a ordonat eliberarea sa pentru șase luni.
Reclamantul a fost eliberat în aceeași zi. Procurorul a sesizat camera plenară a institutului pentru stabilirea unui raport definitiv.
Prin raportul din 10 aprilie 2003, camera plenară a institutului a enterinat concluziile camerei de specialiști.
Printr-un raport din 5 septembrie 2003, camera de specialiști, referindu-se la o serie de teste și examene efectuate în interva în serviciile de neurologie ale spitalului universitar din Istanbul ("HUI"), a recomandat prelungirea suspensiunei pentru șase luni.
La 3 octombrie 2003, procurorul a prelungit suspensiunea inițial acordată.
Printr-un raport din 5 martie 2004, camera de specialiști, referindu-se la antecedentele reclamantului, precum și la o serie de examene efectuate la 25 februarie 2004 în serviciile de neurologie ale HUI, a concluzionat că starea de sănătate a reclamantului nu mai necesita suspendarea executării pedepsei, nici grația președintelui prevăzută de art. 104 al Constituției.
Astfel, la 17 martie 2004, procurorul a emis un mandat de aducere (mahkumlara mahsus yakalama müzekkeresi) împotriva reclamantului.
Tatăl reclamantului contestând ultimul raport al camerei de specialiști, procurorul a sesizat din nou camera plenară a institutului. Printr-un raport din 13 mai 2004, aceasta a enterinat concluziile raportului din 5 martie 2004.
La 5 noiembrie 2004, curtea de asise din Izmir a anulat restul pedepsei reclamantului în aplicarea dispozițiilor favorabile ale noului cod penal.
În interva, reclamantul a fost recrutat. Cu toate acestea, printr-un raport din 18 februarie 2005, spitalul militar din Izmir a concluzionat la existența unei depresii psihologice la reclamant și a recomandat suspendarea serviciului militar pentru un an.
Structura și funcțiile institutului medico-legal, grația președintelui pentru condamnații bolnavi de o boală ireversibilă (art. 104 din Constituție), suspendarea executării pedepsei pentru motive de sănătate potrivit codului de procedură penală (art. 399 și 402 din CPP), precum și lucrările Consilului Europei pe această materie figurează în hotărârea Tekin Yıldız c. Turcia (nr. 22913/04, 10 noiembrie 2005).
Această cauză face parte dintr-un grup de cincizeci și trei cereri (a se vedea Tekin Yıldız, precizat), pentru care Curtea a hotărât, la 1 iulie 2004, în exercitarea funcțiilor atribuite de anexa inserată la 7 iulie 2003 în regulamentul ei, că o misiune de investigație ar avea loc în Turcia între 6 și 13 septembrie 2004.
De asemenea, ea a desemnat în acest context o delegație de trei judecători ("delegația Curții") pentru a efectua vizite la establisamente, în special penitenciare, precum și un comitet de experți pentru a evalua aptitudinea medicală a celor cincizeci și trei de reclamanți, inclusiv Dl. Karakuș, de a executa o pedeapsă privativă de libertate.
Delegația Curții era compusă din Dl. I. Cabral Barreto, Dna. M. Tsatsa-Nikolovska și Dl. K. Traja, judecători, și era asistată de Dl. V. Berger, grefier de secție, Dl. C. Turmangil, Dl. S. Erel, Dna. O. Andreotti și Dl. H. Mutaf, referendari la grefare, și Dna. G. Güllü, secretară la grefare.
Comitetul de experți era compus din Dl. Christian Derouesné, neurolog și profesor emerit la Facultatea de Medicină Pitié-Salpêtrière, Universitatea Paris VI (Paris, Franța), Dl. Francis Bolgert, neuropsihiatru la spitalul Pitié-Salpêtrière (Paris, Franța) și Dl. Doğan Yeșilbursa, psihiatru și șef de clinică adjunct la spitalul de boli mintale și neurologice din Bakırköy (Istanbul, Turcia).
La 23 august 2004, în scopul bunei desfășurări a acestei misiuni, Curtea a invitat Guvernul, în aplicarea art. 39 al regulamentului ei, să nu procedeze la arestarea reclamanților în fuga, inclusiv reclamantul, în perioada 6-13 septembrie 2004 când comitetul de experți urma să efectueze examenele sus-menționate. Concomitent, Curtea a invitat reclamanții în libertate (cei în fuga sau cei care beneficiază de suspendarea executării pedepsei conform art. 399 din CPP) să se prezinte la spitalul universitar din Çapa (Istanbul) unde urmau să fie examinați. Guvernul a fost invitat să asigure pentru examenul medical prezența reclamanților incarcerati.
Pentru a-și forma o idee asupra condițiilor materiale care domneau în diferitele tipuri de establisamente carcerate din Turcia, delegația Curții, însoțită de reprezentanții reclamanți și ai Guvernului, a vizitat două penitenciare de tip F (Tekirdağ și Kocaeli), două penitenciare de tip H (Tekirdağ și Istanbul), o casă de detenție de tip H (Bayrampașa-Istanbul) și secția de spital a acestui ultim establisment [3]. În cursul acestor vizite, delegația s-a întreținut și cu personalul penitenciar, precum și cu procurorii și medicii în funcție în aceste establismente.
Comitetul de experți a însoțit delegația în cursul vizitelor casei de detenție din Bayrampașa și secției sale de spital.
Curtea îi pusese în sarcină comitetului de experți să determine în special dacă reclamanții prezentau tulburări neurologice sau psihiatrice și, în caz afirmativ, în ce măsură aceste tulburări se dovădeau compatibile cu viața carcerală. De asemenea, trebuia să procedeze, dacă era necesar, la o evaluare științifică a dosarului medical al interesatului așa cum fusese constituit de instanțele medico-legale turce.
În acest context, comitetul de experți a observat mai întâi că, în toate cazurile din acest grup, interesații explicau consecințele neuropsihiatrice pretinse prin grevele lor de foame și desemnau aceste consecințe ca fiind cele ale S-WK, așa cum le-a diagnosticat institutul.
Partând de la aceasta, comitetul de experți a hotărât să recurgă la examene medicale standardizate, proprii a evidenția eventuale elemente de supraîncărcare sau simulare frecvente la prizonieri, precum și a clarifica caracteristicile adevărate ale sindromului invocât atât din perspectivă neurologică cât și neuropsihologică.
Examenele au avut loc între 8 și 11 septembrie 2004, în spațiile puse la dispoziție în acest scop de Guvern la spitalul universitar din Çapa din Istanbul, și aceasta, în respectarea absolută a secretului medical.
Reclamantul a fost examinat la 11 septembrie 2004.
La 8 iunie 2005, raportul medical al comitetului de experți al Curții, privind ansamblul acestor cazuri, a fost comunicat părților.
Părțile relevante ale acestui raport [4] privind Dl. Karakuș se citesc după cum urmează:
"A. Antecedente
22 august 2003: un fragment de raport arată o tulburare a memoriei, o disfuncție frontală, o disartrie, semne cerebelare cinetice și în mers. Măsura suspensiunei este din nou aplicată.
05 septembrie 2003: Camera face mențiune unui examen anterior din 17 februarie 2003 în care a fost pus diagnosticul de S-WK și aplicată măsura suspensiunei. Examenul din 18 iunie 2003 regăsește un tremor al mâinilor, o degradare avansată a memoriei, fabuli.
Dispunem doar de date fragmentare, fără date privind greva foamei. Semnele menționate nu sunt constante de la un examen la altul și depășesc mult pe acelea ale unui autentic S-WK.
(11 septembrie 2004)
Prezentarea este nevrotică. În cursul interviului, subiectul a dat numeroase răspunsuri, cum ar fi "nu știu", inclusiv pentru întrebări de bază; prezenta un pseudo-bâlbâit care urma să dispară în cursul examenului. Examenul neurologic nu arată anomalii. Examenul neuropsihologic, de asemenea, pune în evidență un număr mare de răspunsuri de tip "nu știu", însoțite de inhibiție intelectuală și semne evidente de supraîncărcare. Nicio anomalie psihpatologică aparentă.
Este imposibil de stabilit dacă diagnosticul inițial de S-WK era justificat. În prezent, tabloul este cel al unei simulări, în care poate interveni o componentă nevrotică. În orice caz, nu există niciun semn contraindical executării pedepsei de închisoare. Pe de altă parte, un supraveghire psihologică este de prescris."
Concluziile generale privind ansamblul raportului medical al comitetului de experți al Curții figurează în hotărârea Tekin Yıldız precizată.
Expunând că suspendarea executării pedepsei sale a fost ridicată pe baza unui raport medical care nu avea nicio valoare științifică, reclamantul invocă sindromul Wernicke-Korsakoff de care susține că suferă și susține că reîncarcararea sa eventualului riscă să-i coste viața, implicând astfel încălcarea art. 2 și 3 din Convenție.
Guvernul invocă mai întâi condițiile favorabile ale penitenciarelor și apoi că îngrijirile medicale necesare sunt administrate tuturor detenților. Dacă necesitatea se manifestă, interesații sunt transferați la spital, altfel sunt eliberați provizoriu în aplicarea art. 399 din CPP, așa cum a fost cazul reclamantului.
Privind concluziile comitetului de experți al Curții, Guvernul estimează că sunt similare cu ale institutului și că reclamantul nu mai are calitatea de victime, cu atât mai mult că restul pedepsei sale a fost anulat în aplicarea noului cod penal la data de 5 noiembrie 2004 și că nu mai riscă să fie reîncarcarate cu privire la aceeași pedeapsă.
Astfel, invită Curtea să declare cererea inadmisibilă.
Reclamantul menține aceste pretenții. Potrivit sa, raportul din 5 martie 2004 al institutului este inacceptabil din punct de vedere științific. De altfel, Guvernul nu i-a furnizat, după eliberare, îngrijirile medicale de care avea nevoie.
În cele din urmă, el respinge și concluziile raportului comitetului de experți al Curții și cere ca acestea să nu fie luate în considerare.
Din motivele expuse mai jos, Curtea nu se va întârzia pe argumentul Guvernului derivat din absența calității de victime a reclamantului (a se vedea Amuur c. Franța, hotărâre din 25 iunie 1996, Recueil 1996 III, p. 846, § 36, Dalban c. România [MC], nr. 28114/95, § 44, CEDH 1999-VI, și, mutatis mutandis, S.T. c. Turcia (decizie), nr. 32431/96, 6 mai 2003).
Va examina de altfel pretențiile reclamantului sub aspectul art. 3 din Convenție, formulate după cum urmează:
"Nicio persoană nu poate fi supusă torturii nici unor pedepse sau tratamente inumane sau degradante."
Este adevărat că Convenția nu cuprinde nicio dispoziție specifică privind situația persoanelor private de libertate, a fortiori bolnave. Cu toate acestea, independent de obligația impusă statelor de a proteja integritatea fizică a detenților prin administrarea îngrijirilor medicale necesare, trebuie amintit că suferința datorată unei boli care apare natural, fie ea fizică sau mintală, poate în sine să se ridice la art. 3, dacă se găsește sau riscă să se găsească exacerbată de condițiile de detenție pentru care autoritățile pot fi ținute răspunzătoare (Mouisel c. Franța, nr. 67263/01, §§ 37, 38 și 40, și Pretty c. Regatul Unit, nr. 2346/02, § 52, CEDH 2002-III).
Pe lângă sănătatea deținutului, binele acestuia trebuie, de asemenea, asigurat în mod adecvat ținând seama de cerințele practice ale închisori, orice prizonier având dreptul la condiții de detenție conforme cu demnitatea umană, în scopul de a asigura că modalitățile de executare a măsurilor luate nu-l supun unei angoane sau unei epruve a unei intensități care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detennirii (Kudła c. Polonia [MC], nr. 30210/96, § 94, CEDH 2000-XI).
Dacă Convenția nu implică nicio "obligație generală" de a elibera un deținut din motive de sănătate, tabloul clinic al unui deținut constituie totuși una din situațiile pentru care capacitatea de detenție este în prezent pusă în privința art. 3 din Convenție în statele membre ale Consilului Europei (a se vedea Mouisel, ibidem, și Price c. Regatul Unit, nr. 33394/96, § 30, CEDH 2001-VII). Acest element face acum parte din acelea de luat în considerare în modalitățile de executare a unei pedepse privative de libertate.
Pe scurt, într-o cauză dată, detenția unei persoane bolnave de o patologie care implică prognosticul vital sau al cărei stare este durabil incompatibilă cu viața carcerală poate ridica probleme din aspectul art. 3 din Convenție.
Înainte de a-și aborda examinarea, Curtea a studiat legislația turcă în vigoare privind aplicarea pedepselor în caz de boli grave ale condamnaților. Ea observă că aceasta oferă autorităților naționale mijloace de a interveni în caz de afecțiuni medicale grave care afectează deținuții. Sănătatea este unu din elementele care pot motiva o decizie de eliberare provizoriu sau suspendarea unei pedepse. Aceste măsuri suplimentează recursul la grație medicală rezervat președintelui Republicii. Curtea consideră că aceste proceduri constituie la prima vedere garanții adecvate pentru a asigura protecția integrității fizice și bunei-stări a prizonierilor pe care statele trebuie să-le concilieze cu cerințele legitime ale pedepsei privative de libertate.
În contextul specific al celor cincizeci și trei de cazuri care au fost obiect al misiunii de investigație sus-menționate, este pertinent să reamintim că în trecut, Turcia, confruntată cu mișcarea grevelor foamei declanșate în 1996 și 2000 pentru a protesta împotriva instituirii penitenciarelor de tip F care prevăd unități de viață a unei la trei persoane în loc de dormitoare, s-a confruntat cu problema menținerii în detenție a persoanelor care sufereau de consecințe fizice și mentale datorite malnutriției, judecate în unele cazuri ca fiind ale S-WK. Numeroși deținuți bolnavi au fost astfel admisi la beneficiul eliberării provizorii din motive de sănătate, autoritățile competente estimând fără îndoială că o asemenea situație nu se mai justifica în termeni de protecție a societății.
3.Aplicarea principiilor la cazul de față
În cazul de față, reclamantul, având aparent participat la mișcarea sus-menționate, a avut acces la posibilitățile oferite de dreptul turc și a profitat până când institutul l-a declarat apt să execute o pedeapsă privativă de libertate și procurorul a emis la 17 martie 2004 un mandat de aducere împotriva sa.
Privind raportul medico-legal litigios din 5 martie 2004 al institutului la originea mandatului de aducere în cauză, Curtea reamintește imediat că în materia administrării dovezii, nici Convenția nici principiile generale aplicabile jurisdicțiilor internaționale nu-i prescriu reguli stricte. Astfel, pentru a-și forma convingerile, îi este liber să se bazeze pe date de orice fel, atâta timp cât le consideră relevante. De altfel, apreciază în libertate deplină, nu numai admisibilitatea și relevanța, ci și forța probatorie a fiecărui element din dosar (Irlanda c. Regatul Unit, hotărâre din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pp. 79, 80, §§ 209 și 210).
Pentru a determina dacă există motive serioase și probate de a crede că Statul pârât nu și-a îndeplinit responsabilitățile decurgând din Convenție, ea trebuie să examineze problemele ridicate în fața sa la lumina elementelor furnizate de comparanți și, dacă este necesar, pe care le procură din oficiu (Yașa c. Turcia, hotărâre din 2 septembrie 1998, Recueil 1998-VI, p. 2437, § 94).
Motivul care a determinat Curtea să organizeze misiunea de investigație sus-menționată nu era altul decât această nevoie de a se procura din oficiu elementele necesare pentru examinare. De fapt, în contextul celor cincizeci și trei de cazuri în cauză, anumiți reclamanți produceau avize consultative, emanând din Ordinul medicilor și punând serios la îndoială credibilitatea științifică a rapoartelor litigioase (a se vedea, de exemplu, Balyemez c. Turcia (cererea nr. 32495/03), decizie din 1 aprilie 2004 cu privire la admisibilitate și Eren c. Turcia (cererea nr. 8062/04), decizie din 2 septembrie 2004 cu privire la admisibilitate).
Confruntată cu penuria de elemente de apreciere, care nu a putut fi umplută nici prin corespondența abundentă cu reclamanți, nici prin observațiile Guvernului, Curtea nu a fost în măsură să stabilească circunstanțele reale înainte de a se pronunța asupra bunului-întemeiat al acestor cazuri. Astfel, a hotărât, în exercitarea funcțiilor atribuite de anexa inserată la 7 iulie 2003 în regulamentul ei, și în conformitate cu jurisprudența sus-menționată, să conducă o investigație și să se procure din oficiu aceste elemente de apreciere.
Privind Dl. Karakuș, după ce l-a examinat la 11 septembrie 2004, comitetul de experți al Curții a concluzionat, unanim, că nu suferea de consecințe neurologice sau neuropsihologice care să-l facă neapte de a trăi în condiții carcerate. A recomandat totuși urmărirea psihologică a reclamantului.
În aceste condiții, Curtea nu vede niciun element susceptibil de a pune sub semnul întrebării raportul din 5 martie 2004 al camerei de specialiști. În consecință, după ce s-a livrării unei aprecieri globale a faptelor relevante pe baza elementelor dosarului, precum și a opinie experților săi, Curtea nu estimează stabilit că reîncarcararea reclamantului, nici condițiile de detenție ale acestuia ar fi constituit în sine, un tratament inuman sau degradant în sensul art. 3 din Convenție (Sakkopoulos c. Grecia, nr. 61828/00, § 45, 15 ianuarie 2004).
Cât privește rapoartele medicale inițiale ale institutului diagnosticând S-WK și la originea eliberării reclamantului, Curtea se referă din nou la opinia experților săi conform căreia semnele menționate în diferitele rapoarte nu stabilesc formal prezența unei asemenea boli. Astfel, estimează, la vedere circumstanțelor care domneau la acea vreme, că institutul a preferat – din posibile motive umanitare, sau din motive care scapă Curții – să recomande eliberarea reclamantului pe simptome puțin fiabile. Această atitudine poate fi criticată într-adevăr pentru a fi născut o speranță falsă reclamantului (a se vedea de asemenea concluziile generale ale raportului comitetului de experți al Curții în hotărârea Tekin Yıldız precizată). Oricum, neavând niciun element susceptibil de a pune sub semnul întrebării aprecierea autorităților medicale și judiciare cu privire la aplicarea unor asemenea măsuri (Klaas c. Germania, hotărâre din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, §§ 29-30) favorabile reclamantului, Curtea nu se va întârzia pe acest subiect privind poziția lor în fața unei dileme, și care de altfel nu privește astăzi reîncarcararea sau menținerea în detenție a reclamantului.
Privind recomandarea făcută de experții săi privind urmărirea psihologică a reclamantului, Curtea nu poate decât să constate că restul pedepsei reclamantului a fost anulat la 5 noiembrie 2004, bine înainte ca comitetul de experți al Curții să-și randa raportul, și că de altfel nu a fost reîncarcarate de la eliberarea provizoriu la 27 martie 2003. O asemenea problemă nu se mai pune deci în prezenta cauză.
Rezultă că cererea trebuie respinsă ca fiind manifest neîntemeiată în sensul art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
La vede celui expus mai sus, Curtea estimează de asemenea că este cazul să pună capăt aplicării art. 29 § 3 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Vincent Berger
Georg Ress
Grefier
Președinte
1.În compoziția sa anterioară la 1 noiembrie 2004.
[2]. Potrivit literaturii medicale, această boală, pe care o regăsim mai ales la alcoolici cronici și la cei subnutriți, constă într-o combinație a sindromului Korsakoff, care provoacă confuzie, afonie și fabuli, și encefalopatie Wernicke, care duce la paralizie a ochilor, nistagmus, comă, ba chiar și moarte, dacă pacientul nu este corect tratat. Această stare este considerată ca rezultând, în principiu, dintr-o carenă cronică de tiamină, substanță care participă la metabolismul glucozei, ținând cont că în caz de pareie carenă orice activitate care necesită metabolizarea glucozei poate duce la boala Wernicke-Korsakoff. Tratamentul cel mai obișnuit constă în injectarea tiaminei intravenos sau intramuscular pentru a încetini boala, apoi tratament pe termen lung, pe bază de comprimate orale, pentru revenire.
[3]. Pentru o descriere generală a penitenciarului de tip F din Kocaeli, vizitat la 7 septembrie 2004, și a casei de detenție din Bayrampașa, vizitată la 8 septembrie 2004, a se vedea hotărârea Tekin Yıldız precizată.
[4]. Abrevieri privind raportul medical:
- "Comitetul": comitetul de trei experți ai Curții.
- "Camera": camera de specialiști a institutului medico-legal care a emis raportul medical la care se face referință.
- "HUI": spitalul universitar din Istanbul.
- "S-WK": sindromul Wernicke-Korsakoff.
- "Măsura suspensiunii": măsura suspensiunii executării unei pedepse de închisoare din motive de sănătate, în virtutea art. 399 din codul de procedură penală.
- "Art. 104": art. 104 b) din Constituție, dând putere președintelui Republicii să grațieze un condamnat din motive de boală cronică sau invaliditate.
[1]
de la requête n
o
21780/04
présentée par Murat KARAKUȘ
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 1
er
décembre 2005 en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
L.
Caflisch
,
R.
Türmen
,
B.M.
Zupančič
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska,
M.
K.
Traja,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 17 juin 2004,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l’article 41 du règlement de la Cour.
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Murat Karakuș, est un ressortissant turc, né en 1974. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 30 décembre 1998, le requérant fut condamné par la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir à une peine de réclusion de dix-sept ans et onze mois pour appartenance à une organisation terroriste.
Alors qu’il purgeait sa peine à la prison de Kırșehir, il entama des grèves de la faim de longue durée.
Suite à la détérioration de son état de santé, il fut transféré devant l’institut médicolégal («
l’institut
») afin d’évaluer son aptitude à purger une peine privative de liberté.
Par un rapport du 17 février 2003, la chambre de spécialistes nº 3 de l’institut («
la chambre de spécialistes
») diagnostiqua la maladie de Wernicke-Korsakoff
[2]
(«
SWK
») chez le requérant. Tout en précisant que cette maladie ne mettait pas la vie du requérant en danger, elle recommanda le sursis à exécution de sa peine pour six mois.
Le 3 mars 2003, le procureur de la République de Kırșehir («
le procureur
») rejeta la demande du requérant tendant à obtenir le sursis à exécution de sa peine selon l’article 399 du code de procédure pénale («
CPP
») au motif que le rapport n’engageait aucun pronostic vital.
Le requérant forma alors opposition devant la cour de sûreté de l’état d’Izmir qui, le 27 mars 2003, accéda à sa demande et ordonna sa libération pour six mois.
Le requérant fut libéré le même jour. Le procureur saisit la chambre plénière de l’institut pour l’établissement d’un rapport définitif.
Par son rapport du 10 avril 2003, la chambre plénière de l’institut entérina les conclusions de la chambre de spécialistes.
Par un rapport du 5 septembre 2003, la chambre de spécialistes, renvoyant à une série de tests et examens effectués dans l’intervalle aux services de neurologie de l’hôpital universitaire d’Istanbul («
l’HUI
»), recommanda la prolongation du sursis pour six mois.
Le 3 octobre 2003, le procureur prolongea le sursis initialement accordé.
Par un rapport du 5 mars 2004, la chambre de spécialistes, renvoyant aux antécédents du requérant, ainsi qu’à une série d’examens effectués le 25
février 2004 aux services de neurologie de l’HUI, conclut que l’état de santé du requérant ne nécessitait plus le sursis à exécution de sa peine, ni la grâce présidentielle prévue par l’article 104 de la Constitution.
Ainsi, le 17 mars 2004, le procureur délivra un mandat d’amener (
mahkumlara mahsus yakalama müzekkeresi
) à l’encontre du requérant.
Le père du requérant ayant contesté le dernier rapport de la chambre de spécialistes, le procureur saisit à nouveau la chambre plénière de l’institut. Par un rapport du 13 mai 2004, celle-ci entérina les conclusions du rapport du 5 mars 2004.
Le 5 novembre 2004, la cour d’assises d’Izmir annula le restant de la peine du requérant en application des dispositions bénéfiques du nouveau code pénal.
Dans l’intervalle, le requérant fut appelé sous les drapeaux. Toutefois, par un rapport du 18 février 2005, l’hôpital militaire d’Izmir conclut à l’existence d’une dépression psychologique chez le requérant et recommanda le sursis de son service militaire pour un an.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
La structure et les fonctions de l’institut médicolégal, la grâce présidentielle pour les condamnés atteints d’une maladie irréversible (article 104 de la Constitution), le sursis à exécution de la peine pour motifs de santé selon le code de procédure pénale (articles 399 et 402 du CPP), ainsi que les travaux du Conseil de l’Europe en la matière figure dans l’arrêt
Tekin Yıldız c. Turquie
(n
o
22913/04, 10 novembre 2005).
Cette affaire fait partie d’un groupe de cinquante-trois requêtes (voir
Tekin Yıldız
, précité), pour lesquelles la Cour a décidé, le 1
er
juillet 2004, dans l’exercice des fonctions que lui attribue l’annexe insérée le 7 juillet 2003 à son règlement, qu’une mission d’enquête aurait lieu en Turquie entre le 6 et le 13 septembre 2004.
Aussi a-t-elle désigné dans ce cadre, une délégation de trois juges (« la délégation de la Cour ») pour procéder à des visites d’établissements notamment pénitentiaires ainsi qu’un comité d’experts pour évaluer l’aptitude médicale des cinquante-trois requérants, dont M. Karakuș, à purger une peine privative de liberté.
La délégation de la Cour était composée de M. I. Cabral Barreto, M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska et M. K. Traja, juges, et était assistée de M.
V.
Berger, greffier de section, M. C. Turmangil, M. S. Erel, M
me
O.
Andreotti et M. H. Mutaf, référendaires au greffe, et de M
lle
G.
Güllü, secrétaire au greffe.
Le comité d’experts était composé de M. Christian Derouesné, neurologue et professeur émérite à la faculté de médecine Pitié-Salpêtrière, Université Paris VI (Paris, France), de M. Francis Bolgert, neuropsychiatre à hôpital Pitié-Salpêtrière (Paris, France) et de M. Doğan Yeșilbursa, psychiatre et chef de clinique adjoint à hôpital des maladies mentales et neurologiques de Bakırköy (Istanbul, Turquie).
Le 23 août 2004, aux fins du bon déroulement de cette mission, la Cour a invité le Gouvernement, en application de l’article 39 de son règlement, à ne pas procéder à l’arrestation des requérants en fuite, dont le requérant, durant la période du 6 au 13 septembre 2004 où le comité d’experts devait procéder aux examens susvisés. Parallèlement, la Cour a invité les requérants en liberté (ceux en fuite ou ceux qui bénéficient d’un sursis à exécution de peine selon l’article 399 du CPP) à se présenter à l’hôpital universitaire de Çapa (Istanbul) où leur examen allait avoir lieu. Le Gouvernement de son côté a été invité à assurer pour l’examen médical la présence des requérants incarcérés.
A.
Les visites d’établissements pénitentiaires
Afin de se forger une idée sur les conditions matérielles régnant dans les différents types d’établissements carcéraux en Turquie, la délégation de la Cour, accompagnée des représentants des requérants et du Gouvernement, a visité deux prisons de type F (Tekirdağ et Kocaeli), deux prisons de type H (Tekirdağ et Istanbul), une maison d’arrêt de type H (Bayrampașa-İstanbul) et le service hospitalier de ce dernier établissement
[3]
. Lors de ces visites, la délégation s’est également entretenue avec le personnel pénitencier ainsi que les procureurs et les médecins en poste dans ces établissements.
Le comité d’experts a accompagné la délégation lors des visites de la maison d’arrêt de Bayrampașa et son service hospitalier.
B.
Les examens médicaux du comité d’experts
La Cour avait chargé le comité d’experts de déterminer notamment si les requérants présentait des troubles neurologiques ou psychiatriques et, dans l’affirmative, dans quelle mesure ces troubles s’avéraient compatibles avec la vie carcérale. Il devait également procéder, au besoin, à une évaluation scientifique du dossier médical de l’intéressé tel que constitué par les instances médicolégales turques.
Dans ce contexte, le comité d’experts releva tout d’abord que, dans toutes les affaires de ce groupe, les intéressés expliquaient leurs séquelles neuropsychiatriques alléguées par leurs grèves de la faim et désignaient ces séquelles comme étant celles du S-WK, tel que l’institut l’avait diagnostiqué.
Partant, le comité d’experts décida de recourir à des examens médicaux standardisés, propres à mettre en évidence d’éventuels éléments de surcharge ou de simulation fréquents chez les prisonniers ainsi qu’à dégager les caractéristiques véritables du syndrome invoqué sur le plan tant neurologique que neuropsychologique.
Les examens eurent lieu entre le 8 et le 11 septembre 2004, dans les locaux disposés à cette fin par le Gouvernement à l’hôpital universitaire de Çapa à Istanbul, et ce, dans le respect absolu du secret médical.
Le requérant a été examiné le 11 septembre 2004.
Le 8 juin 2005, le rapport médical du comité d’experts de la Cour, concernant l’ensemble de ces affaires, a été communiqué aux parties.
Les parties pertinentes de ce rapport
[4]
quant à M. Karakuș se lisent comme suit
:
«
22 août 2003
: un fragment de rapport fait état d’un trouble de la mémoire, d’un dysfonctionnement frontal, une dysarthrie, des signes cérébelleux cinétiques et dans la marche. La mesure de sursis est à nouveau appliquée.
05 septembre 2003
: La chambre fait mention d’un précédent examen du 17 février 2003 dans lequel a été porté le diagnostic de S-WK et appliqué la mesure de sursis. L’examen du 18 juin 2003 retrouve un tremblement des mains, une dégradation avancée de la mémoire, des fabulations.
Nous ne disposons que de données fragmentaires, sans données sur la grève de la faim. Les signes mentionnés ne sont pas constants d’un examen à un autre et débordent largement ceux d’un authentique S-WK.
(11 septembre 2004)
La présentation est névrotique. Lors de l’entretien, le sujet a donné de nombreuses réponses, telles que «
je ne sais pas
», y compris pour des questions de base
; il présentait un pseudo-bégaiement qui allait disparaître au cours de l’examen. L’examen neurologique ne montre pas d’anomalies. L’examen neuropsychologique met, lui aussi, en évidence un grand nombre de réponses de type «
je ne sais pas
», accompagnées d’une inhibition intellectuelle et de signes de surcharge évidents. Pas d’anomalie psychopathologique patente.
Il est impossible d’établir si le diagnostic initial de S-WK était justifié. Actuellement, le tableau est celui d’une simulation, dans laquelle peut intervenir une composante névrotique. Au demeurant, il n’existe aucun signe contre-indiquant l’exécution de la peine d’emprisonnement. En revanche, une surveillance psychologique est à prescrire.
»
Les conclusions générales concernant l’ensemble du rapport médical du comité d’experts de la Cour figurent dans l’arrêt
Tekin Yıldız
précité.
Exposant que le sursis à exécution de sa peine a été levé sur le fondement d’un rapport médical n’ayant aucune valeur scientifique, le requérant fait valoir le syndrome de Wernicke-Korsakoff dont il serait atteint et soutient que sa réincarcération éventuelle risquerait de lui coûter la vie, emportant ainsi violation des articles 2 et 3 de la Convention.
Le Gouvernement fait valoir d’abord les conditions favorables des prisons et ensuite que les soins médicaux nécessaires sont administrés à tous les détenus. Si le besoin se manifeste, les intéressés sont transférés à l’hôpital, sinon libérés provisoirement en application de l’article 399 du CPP, comme il a été le cas pour le requérant.
S’agissant des conclusions du comité d’experts de la Cour, le Gouvernement estime qu’elles sont similaires à celles de l’institut et que le requérant n’a plus la qualité de victime, d’autant moins que le restant de sa peine a été annulé en application du nouveau code pénal en date du 5
novembre 2004 et qu’il ne risque plus d’être réincarcéré s’agissant de la même peine.
Ainsi, il invite la Cour à déclarer la requête irrecevable.
Le requérant maintient ces doléances. Selon lui, le rapport du 5 mars 2004 de l’institut est inacceptable d’un point de vue scientifique. Par ailleurs, le Gouvernement ne lui a pas fourni, après sa libération, les soins médicaux dont il avait besoin.
Finalement, il rejette aussi les conclusions du rapport du comité d’experts de la Cour et demande qu’elles ne soient pas prises en considération.
Pour les raisons exposés ci-dessous, la Cour ne s’attardera pas sur l’argument du Gouvernement tiré de l’absence de qualité de victime du requérant (voir
Amuur c. France
, arrêt du 25 juin 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996 III, p. 846, § 36,
Dalban c. Roumanie
[GC], n
o
28114/95, §
44, CEDH 1999-VI, et,
mutatis mutandis
,
S.T. c. Turquie
(déc.), n
o
32431/96, 6 mai 2003).
Elle examinera par ailleurs les griefs du requérant sous l’angle de l’article 3 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
Il est vrai que la Convention ne comprend aucune disposition spécifique relative à la situation des personnes privées de liberté,
a fortiori
malades. Toutefois, indépendamment de l’obligation faite aux Etats de protéger l’intégrité physique des détenus par l’administration des soins médicaux requis, il faut rappeler que la souffrance due à une maladie survenant naturellement, qu’elle soit physique ou mentale, peut en soi relever de l’article 3, si elle se trouve ou risque de se trouver exacerbée par des conditions de détention dont les autorités peuvent être tenues pour responsables (
Mouisel c. France
, n
o
67263/01, §§ 37, 38 et 40, et
Pretty c.
Royaume-Uni
, n
o
‑
III).
Outre la santé du détenu, c’est donc son bien-être qui doit également être assuré de manière adéquate eu égard aux exigences pratiques de l’emprisonnement, tout prisonnier ayant droit à des conditions de détention conformes à la dignité humaine de manière à assurer que les modalités d’exécution des mesures prises ne le soumettent pas à une détresse ou à une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention (
Kudła c. Pologne
[GC], n
o
Si la Convention n’implique aucune «
obligation générale
» de libérer un détenu pour motifs de santé, le tableau clinique d’un détenu constitue pourtant l’une des situations pour lesquelles la capacité à la détention est aujourd’hui posée au regard de l’article 3 de la Convention au sein des Etats membres du Conseil de l’Europe (voir
Mouisel
,
ibidem
, et
Price c.
Royaume-Uni
, n
o
33394/96, § 30, CEDH 2001-VII). Cet élément fait désormais partie de ceux à prendre en compte dans les modalités de l’exécution d’une peine privative de liberté.
En bref, dans une affaire donnée, la détention d’une personne atteinte d’une pathologie engageant le pronostic vital ou dont l’état est durablement incompatible avec la vie carcérale peut poser des problèmes sous l’angle de l’article 3 de la Convention.
Avant d’aborder son examen, la Cour a étudié la législation turque en vigueur en matière
d’application des peines en cas de maladie grave des condamnés. Elle note que celle-ci offre aux autorités nationales des moyens d’intervenir en cas d’affections médicales graves atteignant des détenus. La santé est l’un des éléments pouvant motiver une décision de libération provisoire ou la suspension d’une peine. Ces mesures suppléent le recours en grâce médicale réservé au président de la République. La Cour considère que ces procédures constituent à première vue
des garanties adéquates pour assurer la protection de l’intégrité physique et du bien-être des prisonniers que les Etats doivent concilier avec les exigences légitimes de la peine privative de liberté.
Dans le contexte spécifique des cinquante-trois affaires ayant fait l’objet de la mission d’enquête susmentionnée, il est pertinent de rappeler que par le passé, la Turquie, face au mouvement de grèves de la faim déclenché en 1996 et 2000 pour protester contre l’instauration des prisons de type F prévoyant des unités de vie d’une à trois personnes au lieu de dortoirs, s’était vu confrontée au problème du maintien en détention de personnes souffrant des séquelles physiques et mentales dues à la malnutrition, jugées dans certains cas comme étant celles du S-WK. Nombre de détenus malades avaient été ainsi admis au bénéfice de la libération provisoire pour motif de santé, les autorités compétentes ayant sans doute estimé qu’une telle situation ne se justifiait plus en termes de protection de la société.
3.Application des principes au cas d’espèce
En l’espèce, le requérant, ayant apparemment participé au mouvement susmentionné,
a eu accès aux possibilités offertes par le droit turc et en a tiré profit jusqu’à ce que l’institut le déclare apte à purger une peine privative de liberté et que le procureur délivre le 17 mars 2004 un mandat d’amener à son encontre.
S’agissant du rapport médicolégal litigieux du 5 mars 2004 de l’institut à l’origine du mandat d’amener en question, la Cour rappelle d’emblée qu’en matière d’administration de la preuve, ni la Convention ni les principes généraux applicables aux juridictions internationales ne lui prescrivent des règles strictes. Ainsi, pour forger sa conviction, il lui est loisible de se fonder sur des données de toute sorte, pour autant qu’elle les juge pertinentes. Par ailleurs, elle apprécie en pleine liberté, non seulement la recevabilité et la pertinence, mais aussi la force probante de chaque élément du dossier (
Irlande c. Royaume-Uni
, arrêt du 18 janvier 1978, série A n
o
25, pp. 79, 80, §§ 209 et 210).
Pour déterminer s’il y a des motifs sérieux et avérés de croire que l’Etat défendeur a manqué à ses responsabilités découlant de la Convention, elle doit examiner les questions soulevées devant elle à la lumière des éléments que lui ont fournis les comparants et, au besoin, qu’elle se procure d’office (
Yașa c. Turquie
, arrêt du 2 septembre 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
VI, p. 2437, § 94).
La raison qui a d’ailleurs amené la Cour à organiser la mission d’enquête susmentionnée n’était autre que ce besoin de se procurer d’office les éléments nécessaires pour son examen. En effet, dans le cadre des cinquante-trois affaires en question, certains requérants avaient produit des avis consultatifs, émanant de l’Ordre des médecins et mettant sérieusement en cause la crédibilité scientifique des rapports litigieux (voir, par exemple,
Balyemez c. Turquie
(requête n
o
32495/03), décision du 1
er
avril 2004 sur la recevabilité et
Eren c. Turquie
(requête n
o
8062/04), décision du 2
septembre 2004 sur la recevabilité).
Devant la pénurie d’éléments d’appréciation, qui n’a pu être comblée ni par la correspondance abondante avec les requérants, ni par les observations du Gouvernement, la Cour n’a pas été en mesure d’établir les circonstances réelles avant de se prononcer sur le bien-fondé de ces affaires. Ainsi, elle a décidé, dans l’exercice des fonctions que lui attribue l’annexe insérée le 7
juillet 2003 à son règlement, et conformément à la jurisprudence susmentionnée, de mener une enquête et de se procurer d’office ces éléments d’appréciation.
S’agissant de M. Karakuș, après l’avoir examiné le 11 septembre 2004, le comité d’experts de la Cour a conclu, à l’unanimité, qu’il ne souffrait pas de séquelles neurologiques ou neuropsychologiques le rendant inapte à vivre dans les conditions carcérales. Il a recommandé toutefois le suivi psychologique du requérant.
Dans ces conditions, la Cour ne voit aucun élément susceptible de remettre en cause le rapport du 5 mars 2004 de la chambre de spécialistes. En conséquence, après s’être livrée à une appréciation globale des faits pertinents sur la base des éléments du dossier, ainsi qu’à l’avis de ses experts, la Cour n’estime pas établi que la réincarcération du requérant, ni les conditions de détention de celui-ci auraient constitué en soi, un traitement inhumain ou dégradant au sens de l’article 3 de la Convention (
Sakkopoulos c. Grèce
, n
o
61828/00, § 45, 15 janvier 2004).
Quant aux rapports médicaux initiaux de l’institut diagnostiquant le S
‑
WK et à l’origine de la libération du requérant, la Cour se réfère à nouveau à l’avis de ses experts selon lequel les signes mentionnés dans les différents rapports n’établissent pas formellement la présence d’une telle maladie. Ainsi, elle estime, au vu des circonstances qui régnaient à l’époque, que l’institut a préféré –pour des raisons éventuellement humanitaires, ou pour des raisons qui échappent à la Cour– recommander la libération du requérant sur des symptômes peu fiables. Cette attitude peut être critiqué certes pour avoir fait naître un faux espoir au requérant (voir également les conclusions générales du rapport du comité d’experts de la Cour dans l’arrêt
Tekin Yıldız
précité). Cela étant, n’apercevant aucun élément susceptible de remettre en cause l’appréciation des autorités médicales et judiciaires quant à l’application de telles mesures (
Klaas c.
Allemagne
, arrêt du 22 septembre 1993, série A n
o
269, p. 17, §§ 29-30) favorables au requérant, la Cour ne s’attardera pas sur ce sujet relatif à leur position face à un dilemme, et qui d’ailleurs ne concerne pas à ce jour la réincarcération ou le maintien en détention du requérant.
S’agissant de la recommandation faite par ses experts quant au suivi psychologique du requérant, la Cour ne peut que relever que le restant de la peine du requérant a été annulé le 5 novembre 2004, bien avant que le comité d’experts de la Cour ait rendu son rapport, et qu’il n’a d’ailleurs pas été réincarcéré depuis sa libération provisoire le 27 mars 2003. Une telle question ne se pose donc plus en l’espèce.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Au vu de ce qui précède, la Cour estime également qu’il y a lieu de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président
1.
Dans sa composition antérieure au 1
er
novembre 2004.
[2]
.
Selon la littérature médicale, cette maladie, qu’on retrouve principalement chez les alcooliques chroniques et les mal nourris, consiste en une combinaison du syndrome de
Korsakoff
, qui provoque la confusion, l’aphonie et l’affabulation, et d’encéphalopathie de
Wernicke
, qui entraîne une paralysie des yeux, un nystagmus, le coma, voire la mort, si le patient n’est pas dûment traité. Cet état est considéré comme résultant, en principe, d’une carence chronique en thiamine, substance qui participe au métabolisme du glucose, étant entendu qu’en cas de pareille carence toute activité qui nécessite la métabolisation du glucose peut entraîner la maladie de
Wernicke-Korsakoff
. Le traitement le plus courant consiste à injecter de la thiamine par intraveineuse ou intramusculaire pour ralentir la maladie, puis un traitement à long terme, à base de pastilles orales, pour le rétablissement.
[3]
. Pour une description générale de la prison de type F de Kocaeli, visitée le 7 septembre 2004, et de la maison d’arrêt de Bayrampașa, visitée le 8 septembre 2004, voir l’arrêt
Tekin Yıldız
précité.
[4]
. Abréviations concernant le rapport médical
:
- «
le Comité
»
: le comité de trois experts de la Cour.
-
«
la
chambre
»
: la chambre de spécialistes de l’institut médicolégal ayant délivré le rapport médical auquel il est fait référence.
- «
HUI
»
: l’hôpital universitaire d’Istanbul.
- «
S-WK
»
: le syndrome de Wernicke-Korsakoff.
-
«
mesure de sursis
»
: mesure de sursis à exécution d’une peine d’emprisonnement pour motifs de santé, en vertu de l’article 399 du code de procédure pénale.
-
«
l’article 104
»
: l’article 104 b) de la Constitution, habilitant le président de la République à gracier un condamné pour raison de maladie chronique ou d’invalidité.