ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3745/2010

A

supra recursului de față constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

23 octombrie 2008, reclamanții B.I., V.R., S.C., S.C.D., S.T.A. au chemat în

judecată pe pârâtul Municipiul București cerând să fie obligat să le restituie

imobilul situat în municipiul București,   sau, în cazul în care restituirea nu

este posibilă, să le acorde măsuri reparatorii prin echivalent, invocând

incidența Legii nr. 10/2001.

În  motivarea cererii au susținut că

imobilul – teren în suprafață de 979 mp și construcții – a aparținut autorului

lor, B.R. și a fost preluat de stat, în mod abuziv, prin naționalizare, în baza

Decretului nr. 92/1950, poz. 573, cu mențiunea că până la momentul

înregistrării cererii de chemare în judecată, nu au primit răspuns la

notificarea nr. 477 din 29 iunie 2001 pe care au transmis-o, conform legii de

reparație, pârâtului.

Prin sentința civilă nr. 446 din 30

martie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea și a

obligat pe pârât să emită o dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent în favoarea reclamanților pentru imobilul situat în

municipiul București,   compus din teren în suprafață de 979 mp și două corpuri

de clădire – astfel cum acestea sunt identificate în fișele tehnice ale

imobilului de I.C.R.A.L. Vitan în anul 1987.

În motivarea sentinței instanța a

reținut că autorul reclamanților a dobândit imobilul în litigiu în baza

contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 25025 din 5 septembrie

1930 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, împreună cu B.G., pentru care,

de asemenea reclamanții au dovedit calitatea de moștenitori, și că acest imobil

a fost preluat de stat, în mod abuziv, în baza Decretului de naționalizare nr.

92/1950.

Ca atare, instanța a reținut că, în

conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) și art. 3 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii care, dată fiind imposibilitatea restituirii în natură

(construcțiile fiind în prezent demolate iar terenul situat într-o zonă

sistematizată) se impun a fi acordate în echivalent.

Prin decizia civilă 486 din 13

octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins apelul declarat de pârât, ca nefondat.

În motivarea deciziei instanța a

reținut că hotărârea primei instanțe nu încalcă prevederile art. 23 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât, astfel cum s-a statuat și prin decizia

nr. XX/2007 a Î.C.C.J.,  Secții Unite, persoanele îndreptățite la măsuri

reparatorii în procedura acestei legi de reparație se pot adresa în justiție

pentru analizarea în fond a pretențiilor în cazul în care entitatea deținătoare

întârzie soluționarea notificării, nefiind obligate să aștepte finalizarea

procedurii administrative, astfel eronat susține pârâtul.

Aceasta, întrucât, astfel cum s-a

statuat și în jurisprudența Curții Europene a drepturilor omului, precum și în

considerentele deciziei nr. IX/2006 a Î.C.C.J., Secții Unite, accesul la

justiție este liber și, în cazul în care termenul de 60 de zile în care

entitatea deținătoare trebuia să soluționeze notificare a expirat, cererea în

justiție nu poate fi respinsă sub motiv că ar fi prematur formulată sau

inadmisibilă.

Totodată, instanța de apel a reținut

că în mod corect s-a statuat cu privire la calitatea de moștenitori, în sensul

art. 4 din lege, a reclamanților după proprietarii B.R. și B.G., cu mențiunea

că la dosar, contrar susținerilor pârâtului, există actul de notorietate

autentificat sub nr. 41477 din 20 decembrie 1935 de Tribunalul Ilfov, secția

notariat, potrivit cu care B.G. este una și aceeași persoană cu B.G.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Municipiul București, invocând incidența motivului prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului pârâtul

susține că termenul de 60 de zile prevăzut de dispozițiile art. 23 din Legea

nr. 10/2001, în înțelesul dat prin art. 23.1 din H.G. nr. 498/2003, poate avea

două date de referință de la începe să curgă, anume data înregistrării

notificării sau data depunerii actelor doveditoare, depunere care trebuia

realizată în termenul de 18 luni, prevăzut de lege, astfel cum a fost prelungit

de legiuitor.

Pârâtul afirmă că dosarul reclamanților

era incomplet, întrucât aceștia nu au depus la declarație pe propria răspundere

că nu dețin și alte dovezi decât cele atașate notificării și, respectiv, declarații

pe propria răspundere că ei sau autorii lor nu au beneficiat de acordurile

internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor

financiare în suspensie, în sensul art. 5 din lege.

Analizând criticile

care se încadrează în motivul de recurs invocat, Înalta Curte constată că nu pot

fi primite pentru următoarele considerente:

În drept,

potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri

când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Pentru a fi

incident acest motiv de recurs se cere ca prin hotărârea recurată să se fi

produs o încălcare expresă și reală a unei legii care este în vigoare la

momentul judecății.

Cerința nu

este îndeplinită în cazul în care textul de lege pe care partea își

fundamentează critica de nelegalitate nu mai este în vigoare, adică a fost

abrogat.

Or, H.G. nr. 498/2003

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, act

normativ la care face trimitere în recurs pârâtul, cu referire la interpretarea

dispozițiilor art. 23 din lege, a fost abrogată prin H.G. nr. 250 din 7 martie

2007.

Totodată, este

de menționat că aspectele învederate de pârât, relative la datele de referință

ale termenului de 60 de zile, prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, în

care trebuie soluționată notificarea și, respectiv, cele relative la lipsa

anumitor declarații, pe propria răspundere, care trebuiau date de reclamanți nu

sunt de natură să înlăture culpa sa, reținută de instanțele de fond, sub

aspectul nesoluționării notificării nr. 477 din 29 iunie 2001 până la data

înregistrării cererii de chemare în judecată, 23 octombrie 2008.

Aceasta,

întrucât declarația pe propria răspundere a persoanei îndreptățite în sensul că

nu ar deține și alte acte doveditoare decât cele pe care le-a atașat

notificării, pe lângă faptul că nu este o condiție impusă prin lege pentru soluționarea

notificării, nu se circumscrie actelor doveditoare și înscrisurilor prevăzute

de art. 23 din lege.

Referitor la

apărarea privind lipsa declarației reclamanților în sensul că nu ar fi primit

despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind

reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 a legii, apărare care presupune verificări de fapt, se constată că nu a fost invocată de pârât în

fața instanțelor de fond ci, pentru prima oară în fața instanței de recurs,

motiv pentru care nu poate fi primită și analizată.

Așa fiind,

pentru considerentele de drept arătat, Înalta Curte urmează a consta că

recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar general împotriva deciziei

nr. 486 A din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16

iunie 2010.