ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3745/2010

A supra recursului de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 23 octombrie 2008, reclamanții B.I., V.R., S.C., S.C.D., S.T.A. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București cerând să fie obligat să le restituie imobilul situat în municipiul București, sau, în cazul în care restituirea nu este posibilă, să le acorde măsuri reparatorii prin echivalent, invocând incidența Legii nr. 10/2001. În motivarea cererii au susținut că imobilul – teren în suprafață de 979 mp și construcții – a aparținut autorului lor, B.R. și a fost preluat de stat, în mod abuziv, prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, poz. 573, cu mențiunea că până la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, nu au primit răspuns la notificarea nr. 477 din 29 iunie 2001 pe care au transmis-o, conform legii de reparație, pârâtului.

Prin sentința civilă nr. 446 din 30 martie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea și a obligat pe pârât să emită o dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamanților pentru imobilul situat în municipiul București, compus din teren în suprafață de 979 mp și două corpuri de clădire – astfel cum acestea sunt identificate în fișele tehnice ale imobilului de I.C.R.A.L. Vitan în anul 1987. În motivarea sentinței instanța a reținut că autorul reclamanților a dobândit imobilul în litigiu în baza contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 25025 din 5 septembrie 1930 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, împreună cu B.G., pentru care, de asemenea reclamanții au dovedit calitatea de moștenitori, și că acest imobil a fost preluat de stat, în mod abuziv, în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950.

Ca atare, instanța a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii care, dată fiind imposibilitatea restituirii în natură (construcțiile fiind în prezent demolate iar terenul situat într-o zonă sistematizată) se impun a fi acordate în echivalent. Prin decizia civilă 486 din 13 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de pârât, ca nefondat.

În motivarea deciziei instanța a reținut că hotărârea primei instanțe nu încalcă prevederile art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât, astfel cum s-a statuat și prin decizia nr. XX/2007 a Î.C.C.J., Secții Unite, persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii în procedura acestei legi de reparație se pot adresa în justiție pentru analizarea în fond a pretențiilor în cazul în care entitatea deținătoare întârzie soluționarea notificării, nefiind obligate să aștepte finalizarea procedurii administrative, astfel eronat susține pârâtul. Aceasta, întrucât, astfel cum s-a statuat și în jurisprudența Curții Europene a drepturilor omului, precum și în considerentele deciziei nr. IX/2006 a Î.C.C.J., Secții Unite, accesul la justiție este liber și, în cazul în care termenul de 60 de zile în care entitatea deținătoare trebuia să soluționeze notificare a expirat, cererea în justiție nu poate fi respinsă sub motiv că ar fi prematur formulată sau inadmisibilă.

Totodată, instanța de apel a reținut că în mod corect s-a statuat cu privire la calitatea de moștenitori, în sensul art. 4 din lege, a reclamanților după proprietarii B.R. și B.G., cu mențiunea că la dosar, contrar susținerilor pârâtului, există actul de notorietate autentificat sub nr. 41477 din 20 decembrie 1935 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, potrivit cu care B.G. este una și aceeași persoană cu B.G. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, invocând incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului pârâtul susține că termenul de 60 de zile prevăzut de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, în înțelesul dat prin art. 23.1 din H.G.

nr. 498/2003, poate avea două date de referință de la începe să curgă, anume data înregistrării notificării sau data depunerii actelor doveditoare, depunere care trebuia realizată în termenul de 18 luni, prevăzut de lege, astfel cum a fost prelungit de legiuitor. Pârâtul afirmă că dosarul reclamanților era incomplet, întrucât aceștia nu au depus la declarație pe propria răspundere că nu dețin și alte dovezi decât cele atașate notificării și, respectiv, declarații pe propria răspundere că ei sau autorii lor nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, în sensul art. 5 din lege. Analizând criticile care se încadrează în motivul de recurs invocat, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se poate cere modificarea unei hotărâri când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Pentru a fi incident acest motiv de recurs se cere ca prin hotărârea recurată să se fi produs o încălcare expresă și reală a unei legii care este în vigoare la momentul judecății. Cerința nu este îndeplinită în cazul în care textul de lege pe care partea își fundamentează critica de nelegalitate nu mai este în vigoare, adică a fost abrogat. Or, H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, act normativ la care face trimitere în recurs pârâtul, cu referire la interpretarea dispozițiilor art. 23 din lege, a fost abrogată prin H.G.

nr. 250 din 7 martie 2007. Totodată, este de menționat că aspectele învederate de pârât, relative la datele de referință ale termenului de 60 de zile, prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, în care trebuie soluționată notificarea și, respectiv, cele relative la lipsa anumitor declarații, pe propria răspundere, care trebuiau date de reclamanți nu sunt de natură să înlăture culpa sa, reținută de instanțele de fond, sub aspectul nesoluționării notificării nr. 477 din 29 iunie 2001 până la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 23 octombrie 2008. Aceasta, întrucât declarația pe propria răspundere a persoanei îndreptățite în sensul că nu ar deține și alte acte doveditoare decât cele pe care le-a atașat notificării, pe lângă faptul că nu este o condiție impusă prin lege pentru soluționarea notificării, nu se circumscrie actelor doveditoare și înscrisurilor prevăzute de art. 23 din lege.

Referitor la apărarea privind lipsa declarației reclamanților în sensul că nu ar fi primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 a legii, apărare care presupune verificări de fapt, se constată că nu a fost invocată de pârât în fața instanțelor de fond ci, pentru prima oară în fața instanței de recurs, motiv pentru care nu poate fi primită și analizată. Așa fiind, pentru considerentele de drept arătat, Înalta Curte urmează a consta că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar general împotriva deciziei nr. 486 A din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2010.