ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2861/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC E. SRL Reghin

a chemat-o în judecată pe SC A.R.A. SA, sucursala Mureș, pentru ca prin

hotărârea pe care o va pronunța instanța de judecată s-o oblige la plata sumei

de 840.035 lei cu titlu de diferență de plată față de valoarea asigurată prin

contractul de asigurare seria CA nr. 00/11979/2005 încheiat între părți și

cheltuieli de judecată.

A arătat în cererea sa, că

în data de 28 aprilie 2005 orele 16,40, ca urmare a unei ploi torențiale cu

căderi de grindină cultura de măr asigurată a fost calamitată, fiind întocmit

raportul Inspecției de Risc, că în zilele de 6 și 8 mai 2005, a mai înștiințat

asigurătorul de producerea a încă două fenomene de ploaie torențială cu căderi

de grindină, fiind întocmit dosarul de daune nr. 002/2005 și că asigurătorul a

mai fost înștiințat de momentul recoltării pentru trimiterea delegației care

urma să verifice producția realizată.

La data de 28 decembrie 2005

asigurătorul i-a comunicat că nu datorează despăgubiri conform art. 7.2 lit. c)

din contract deoarece dauna s-a produs în perioada premergătoare înfloritului,

indicând punctul 13.1 din contract în sensul că primele de asigurare se

restituie asiguratului, diminuate cu 30 %.

A mai arătat reclamanta că a

convocat-o pe pârâtă la conciliere directă și că aceasta nu a fost de acord

să-i plătească diferența dintre valoarea asigurată prin contract (1.380.000

lei) și valoarea producției obținută (457.428 lei) diminuată cu 10 % franciză.

Tribunalul Comercial Mureș a

admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de SC A.R.A.

SA, sucursala Mureș și a respins cererea de chemare în judecată așa cum rezultă

din sentința comercială nr. 258 din 12 martie 2008.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut cererea de chemare în judecată a fost depusă la

data de 28 decembrie 2007, că potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2) din

Decretul nr. 167/1958 în raporturile ce izvorăsc din asigurare termenul de

prescripție este de doi ani și că în conformitate cu art. 7 alin. (1) din

același decret, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la

acțiune. Cum în cauză dreptul la despăgubiri se naște din momentul producerii

riscului asigurat, care este data de 28 aprilie 2005 și cum nașterea dreptului

la despăgubiri nu este condiționată de vreo acceptare din partea

asigurătorului, cererea de chemare în judecată a fost formulată peste termenul

de prescripție prevăzut de lege.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței mai sus menționate a fost respins, ca nefondat,

de către Curtea de Apel Tg. Mureș, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, prin decizia nr. 81/ A din 13 octombrie 2008, instanța

de apel reținând că dreptul la acțiune al asiguratului se naște la data

producerii riscului asigurat, dispozițiile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958

fiind aplicate asiguratului în cazul acțiunii sale pentru despăgubiri și a

apreciat că față de data producerii riscului asigurat în cazul dedus judecății

respectiv 28 aprilie 2005, chiar și în raport de fenomenele meteorologice

ulterioare care au avut loc la 6 mai 2005 și 5 iunie 2005, dreptul la acțiune

în despăgubiri al asiguratului s-a prescris cu mult înaintea termenului de 28

decembrie 2007 când a fost formulată cererea de chemare în judecată.

A mai reținut instanța de

apel că asiguratul nu avea niciun motiv să aștepte acceptarea la plată din

partea asigurătorului, el trebuind să solicite plata despăgubirilor în termenul

de doi ani prevăzut de lege cu atât mai mult cu cât asigurătorul nu a mai

procedat la evaluarea pagubelor și stabilirea despăgubirilor, fiind pasiv față

de adresele reclamantei din 1 septembrie 2005 și 26 octombrie 2005.

Împotriva acestei decizii

reclamanta a formulat recurs solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., casarea deciziei și sentinței pronunțate în cauză și trimiterea cauzei

pentru rejudecarea în fond la prima instanță motivând că momentul nașterii

dreptului la acțiune a fost data de 28 decembrie 2005, când pârâta a refuzat

plata, că în conformitate cu prevederile contractului era obligată să respecte

procedura prealabilă sub sancțiunea contractuală a pierderii dreptului de a

solicita despăgubiri și că A. era obligată prin același contract să comunice

poziția sa în cel mai scurt timp iar faptul că pârâta a amânat comunicarea până

când a încetat contractul constituie dovezi de rea credință și implicit de

culpă procesuală. A invocat pct. 1.7, 1.8, 12.3, 12.8, 15.1, 16.12 din

contractul de asigurare insistând asupra faptului că plata despăgubirilor

cuvenite asiguratului se face în termen de 15 zile de la constatarea definitivă

a daunei, societatea reclamantă neputând să stabilească singură cuantumul

daunelor produse, cu precizarea că primele de asigurare au fost achitate la termen

și integral.

Recursul este nefondat.

Conform art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., temeiul de drept invocat de către recurentă, hotărârea poate fi

modificată dacă hotărârea atacată este lipsită de temei legal ori a fost dată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, acesta fiind un motiv de

modificare a hotărârii și nu de casare a acestuia, așa cum prevede art. 312 pct.

3 C. proc. civ.

Analizând motivele invocate

raportate la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea constată că recursul are în

vedere doar modul în care a fost soluționată de către instanța de apel excepția

prescripției dreptului material la acțiune.

În acest sens, față de

dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia instanța este

obligată a se pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra

celor de fond care face de prisos cercetarea pricinii, atât instanța de fond

cât și cea de apel corect au soluționat mai întâi excepția dreptului material

la acțiune.

Sub acest aspect în mod

corect cele două instanțe au reținut dispozițiile art. 3 alin. (2) din Decretul

nr. 167/1958 republicat, potrivit căruia prin derogare de la dispozițiile alin.

(1) (care reglementează termenul general de prescripție de trei ani), în

raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripție este de doi ani.

Cum obiectul litigiului îl

constituie pretenții rezultate din contractul de asigurare seria CA nr. 00/11979/2005

încheiat între părțile în litigiu determinate de producerea riscului asigurat

din 24 aprilie 2005, respectiv 6 mai 2005 și 8 mai 2005, este de netăgăduit

aprecierea instanței de apel că acțiunea este prescrisă față de momentul la

care s-a produs paguba, respectiv data producerii riscului asigurat, elementele

în determinarea soluționării acestei excepții fiind și art. 7 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, prescripția începând să curgă de la data nașterii

dreptului la acțiune, respectiv momentului producerii riscului asigurat (ploi

torențiale cu căderi de grindină).

Susținerea recurentei în

sensul că acțiunea de față este o acțiune în pretenții și că momentul nașterii

dreptului la acțiune este 28 decembrie 2005, data refuzului de plată al pârâtei,

argumentat prin invocarea pct. 1.7, 1.8, 12.3, 12.8, 15.1, 16.12 din contractul

de asigurare încheiat între părți, nu are suport legal întrucât acestea nu au

legătură cu stabilirea momentului riscului asigurat, fiind dispoziții care

definesc riscul asigurat, evenimentul asigurat și care reglementează termenul

de înștiințare a producerii riscului, constatarea și evaluarea pagubelor precum

și termenul de plată al despăgubirilor.

Reclamanta avea obligația și

trebuia să depună diligență în scopul urmăririi recuperării pagubei în termenul

de prescripție prevăzut de lege, respectiv termenul de doi ani de la producerea

riscului asigurat, și să nu aștepte refuzul de plată al pârâtei, refuz care nu

poate fi apreciat sau asimilat riscului asigurat cum greșit s-a apărat pârâta,

fără a invoca în acest sens un temei de drept.

Ca urmare, Curtea constată

că în mod corect a fost soluționată excepția prescripției dreptului la acțiune

de către instanța de apel, că hotărârea pronunțată de aceasta este la adăpost

de orice critică, împrejurare față de care în conformitate cu dispozițiile art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a se respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC E. SRL Reghin împotriva deciziei nr. 81 din 13 octombrie 2008

a Curții de Apel Târgu Mureș, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 noiembrie 2009.