ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7616/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 22 februarie 2010, reclamanta D.N. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea acestuia să-i acorde o despăgubire în valoare de 1 milion euro, echivalent în RON, pentru prejudiciul moral suferit de părinții săi prin strămutare și domiciliul forțat. În motivarea acțiunii, a arătat că de la data de 11 iunie 1951 și până în mai 1956 părinții săi au fost deportați și li s-a stabilit domiciliu forțat de către organele de securitate ale Statului Român în localitatea Iezeru, raionul Călărași.

A arătat că totul a început în ziua de 11 iunie 1951 când reclamanta și părinții săi aflându-se la domiciliul lor din comuna Gogoșu, sat Ostrovu, județ Mehedinți, fără nici o atenționare sau explicație prealabilă, au fost luați de către organele de securitate împreună cu cele din conducerea locală a comunei și ridicați din gospodăria proprie. Au fost obligați toți trei să părăsească locuința proprie așa cum erau îmbrăcați în acel moment fără a li se permite să ia ceva cu ei, iar toate bunurile care se aflau în gospodărie și anexele aflate în aceasta au rămas la domiciliu fără nici o pază. Au fost aduși la Călărași, iar de aici au fost îmbarcați în care trase de animale și au fost lăsați în plin câmp.

Locația era o suprafață de teren ce fusese împărțită în parcele iar pe fiecare parcelă se găsea bătut un țăruș pe care se afla pusă o tăbliță ce purta un număr, repartizându-li-se fiecărei familii câte o parcelă și spunându-li-se că acesta este domiciliul lor și că nu aveau voie să depășească limita de 5 km de acesta, pe buletinul părinților aplicându-se ștampila DO. În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 221/2009. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți a formulat întâmpinare și completare la întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 lit. a), se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, iar reclamanta solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral ca urmare a luării unei măsuri cu caracter politic.

La termenul din 19 aprilie 2010 a fost precizată acțiunea în sensul că din suma de 1.000.000.000 euro solicitată, 100.000 euro reprezintă contravaloarea bunurilor distruse și sustrase respectiv despăgubiri materiale. Prin Sentința civilă nr. 304 din 14 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul cu nr. 1073, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta D.N. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata de daune morale este inadmisibilă, întrucât nu s-a făcut dovada că reclamanta sau părinții ei au suferit o condamnare.

Petitul privind acordarea de despăgubiri materiale s-a apreciat a fi neîntemeiat, întrucât deși instanța a solicitat relații de la Arhivele Naționale și de la Primăria Gogoșu pentru a fi comunicate procesele-verbale de preluare și inventariere a bunurilor confiscate cu ocazia deportării, autoritățile menționate au răspuns că nu dețin asemenea acte. Prin Decizia nr. 325 din 30 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sus-menționatei hotărâri, reținând următoarele: Reclamanta a promovat acțiunea privind obligarea Statului Român la acordarea daunelor morale în temeiul dispoz.

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau descendenții acestora până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15.11.2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept.

Deși la data soluționării apelului de față termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului, dispozițiile legale își încetează efectele. În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Constatând că nu mai sunt aplicabile, fiind contrare Constituției dispozițiile invocate de reclamantă, s-a apreciat a fi neîntemeiată acțiunea reclamantei. Împotriva sus-menționatei hotărâri, a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că hotărârea pronunțată, este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. A susținut că tocmai în considerarea dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție invocate de instanța de apel, instanța ar fi trebuit să dispună suspendarea judecării apelului până la expirarea celor 45 de zile, moment de la care se poate vorbi de caracterul obligatoriu opozabil tuturor deciziilor Curții Constituționale.

În soluționarea cauzei și în absența unei reglementări legale care să fi înlocuit sau completat dispozițiile constatate a fi neconstituționale, instanța ar fi trebuit să aibă în vedere dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, înlăturând, practic, în temeiul principiului preeminenței dreptului comunitar de la aplicare prevederile interne contrare. Alin. (4) al aceluiași articol prevede că, între alte instituții, autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din alin. (2) al articolului menționat.

În jurisprudența Curții europene de justiție s-a stabilit că judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare în mod direct, dacă acestea contravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau a unei alte proceduri constituționale. S-a arătat totodată că trebuie să se țină seama de Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996 intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și nr. 1481/2006 intitulată „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”, acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993, potrivit cărora, măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste trebuie să beneficieze de reparații ce nu vor fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept pentru comiterea de crime.

Cel mai recent document oficial ce se ocupă de aceeași problematică, Declarația de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, adoptată în 2009, cuprinde o rezoluție care are în centrul atenției respectarea drepturilor omului și a libertăților civile. Documentul amintește importanța aplicării măsurilor de prevenire a acțiunilor antisemite și readuce aminte statelor membre angajamentul luat de acestea în Declarația din 1990 de la Copenhaga „de a condamna clar și fără echivoc totalitarismul”. Modificările legislative ce au avut loc în decursul unui an de la adoptarea legii-cadru și care au fost aplicate și proceselor în curs de soluționare fac ca legea română să nu fie accesibilă, previzibilă și nici de calitate în această materie, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare ori, în urma rejudecării, admiterea cererii deduse judecății.

Condamnarea comunismului trebuie susținută de efecte legislative cu adevărat reparatorii pentru a nu rămâne doar o condamnare simbolică. Referitor la calea de atac dedusă judecății, se constată următoarele: Prin Deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of.

nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 reținând, în esență, că norma criticată creează situații de incoerență și instabilitate, că în domeniul acordării despăgubirilor pentru prejudiciile morale există reglementări paralele și că textul de lege, astfel cum este redactat, este prea vag, încălcând regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, „conducând la aplicarea incoerentă a acestuia, instanțele acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă”.

Este vorba așadar de un control a posteriori de constituționalitate realizat de instanța de contencios constituțional. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”, iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol, „deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Aceleași prevederi se regăsesc în textul art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor. Cum este vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

În mod asemănător, în legătură cu obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată s-a pronunțat de altfel instanța supremă, printr-o decizie în interesul legii, de dată recentă (a se vedea Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicată în M. Of.

nr. 350/19.05.2011), prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și prin urmare „instanțele (...) erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Or, o consecvență de interpretare impune mutatis mutandis același raționament și aceeași soluție pentru problema de drept ce face obiectul prezentului recurs. De aceea, din punctul de vedere al dreptului intern, se concluzionează că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituțională. Dispozițiile instanței constituționale nu sunt de natură a aduce atingere nici dreptului la un proces echitabil (art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului). Art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.

Instanța europeană a arătat, într-o jurisprudență constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 parag. 1 sub aspect civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții: 1) să existe o contestație cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acțiunii în justiție; 2) contestația să fie reală și serioasă; 3) rezultatul procedurii să fie direct și determinant cu privire la existența dreptului. De asemenea, instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 parag. 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuând că art. 6 parag.

1 „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză”. În acest context trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminența dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală. Intervenția Curții Constituționale în concepția Curții nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Mai mult, trebuie observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicțional „nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părților în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel”. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale, ipoteză inexistentă în cauză. De aceea, până la o eventuală readaptare a normei legale declarată a fi neconstituțională, prin intervenția legiuitorului intern, actelor internaționale ce condamnă comunismul și măsurile sale abuzive, inclusiv cel invocat în recurs, pretenția părții, dedusă judecății în cauza de față, este lipsită de fundament legal, context în care corect instanța de apel a procedat în sensul respingerii sale.

Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D.N. împotriva Deciziei nr. 425 din 30 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2011.