ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7616/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7616/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22

februarie 2010, reclamanta D.N. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărâre

judecătorească să se dispună obligarea acestuia să-i acorde o despăgubire în

valoare de 1 milion euro, echivalent în RON, pentru prejudiciul moral suferit

de părinții săi prin strămutare și domiciliul forțat.

În motivarea

acțiunii, a arătat că de la data de 11 iunie 1951 și până în mai 1956 părinții

săi au fost deportați și li s-a stabilit domiciliu forțat de către organele de

securitate ale Statului Român în localitatea Iezeru, raionul Călărași.

A arătat că totul a

început în ziua de 11 iunie 1951 când reclamanta și părinții săi aflându-se la

domiciliul lor din comuna Gogoșu, sat Ostrovu, județ Mehedinți, fără nici o

atenționare sau explicație prealabilă, au fost luați de către organele de

securitate împreună cu cele din conducerea locală a comunei și ridicați din

gospodăria proprie. Au fost obligați toți trei să părăsească locuința proprie

așa cum erau îmbrăcați în acel moment fără a li se permite să ia ceva cu ei,

iar toate bunurile care se aflau în gospodărie și anexele aflate în aceasta au

rămas la domiciliu fără nici o pază. Au fost aduși la Călărași, iar de aici au

fost îmbarcați în care trase de animale și au fost lăsați în plin câmp. Locația

era o suprafață de teren ce fusese împărțită în parcele iar pe fiecare parcelă

se găsea bătut un țăruș pe care se afla pusă o tăbliță ce purta un număr,

repartizându-li-se fiecărei familii câte o parcelă și spunându-li-se că acesta

este domiciliul lor și că nu aveau voie să depășească limita de 5 km de acesta,

pe buletinul părinților aplicându-se ștampila DO.

În drept au fost

invocate dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice

Mehedinți a formulat întâmpinare și completare la întâmpinare prin care a

solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că în baza

dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 lit. a), se pot acorda

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, iar reclamanta

solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral ca urmare a luării unei măsuri cu

caracter politic.

La termenul din 19

aprilie 2010 a fost precizată acțiunea în sensul că din suma de 1.000.000.000

euro solicitată, 100.000 euro reprezintă contravaloarea bunurilor distruse și

sustrase respectiv despăgubiri materiale.

Prin Sentința civilă

nr. 304 din 14 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul cu nr.

1073, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta D.N. în contradictoriu

cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că cererea reclamantei privind obligarea

pârâtei la plata de daune morale este inadmisibilă, întrucât nu s-a făcut

dovada că reclamanta sau părinții ei au suferit o condamnare.

Petitul privind

acordarea de despăgubiri materiale s-a apreciat a fi neîntemeiat, întrucât deși

instanța a solicitat relații de la Arhivele Naționale și de la Primăria Gogoșu

pentru a fi comunicate procesele-verbale de preluare și inventariere a

bunurilor confiscate cu ocazia deportării, autoritățile menționate au răspuns

că nu dețin asemenea acte.

Prin Decizia nr. 325

din 30 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamantă împotriva sus-menționatei hotărâri, reținând

următoarele:

Reclamanta a promovat

acțiunea privind obligarea Statului Român la acordarea daunelor morale în

temeiul dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu

care persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau descendenții acestora până la gradul al

II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Aceste dispoziții au

fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15.11.2010, astfel că instanța

trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

și dispozițiile art. 147 din Constituție.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată

neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei

în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept.

Deși la data

soluționării apelului de față termenul de 45 zile prevăzut de textul

constituțional nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența

normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea

termenului, dispozițiile legale își încetează efectele.

În condițiile

stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin.

(4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție

legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte

cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general

obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și

are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect

asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în

viitor.

Constatând că nu mai

sunt aplicabile, fiind contrare Constituției dispozițiile invocate de

reclamantă, s-a apreciat a fi neîntemeiată acțiunea reclamantei.

Împotriva

sus-menționatei hotărâri, a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru

nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a susținut că hotărârea pronunțată, este lipsită de temei legal ori a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

A susținut că tocmai

în considerarea dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție invocate de

instanța de apel, instanța ar fi trebuit să dispună suspendarea judecării

apelului până la expirarea celor 45 de zile, moment de la care se poate vorbi

de caracterul obligatoriu opozabil tuturor deciziilor Curții Constituționale.

În soluționarea

cauzei și în absența unei reglementări legale care să fi înlocuit sau completat

dispozițiile constatate a fi neconstituționale, instanța ar fi trebuit să aibă

în vedere dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituția României, potrivit

cărora prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate

față de dispozițiile contrare din legile interne, înlăturând, practic, în

temeiul principiului preeminenței dreptului comunitar de la aplicare

prevederile interne contrare. Alin. (4) al aceluiași articol prevede că, între

alte instituții, autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire

a obligațiilor rezultate din alin. (2) al articolului menționat.

În jurisprudența

Curții europene de justiție s-a stabilit că judecătorul național este obligat

să aplice normele comunitare în mod direct, dacă acestea contravin normelor

interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă

sau a unei alte proceduri constituționale.

S-a arătat totodată

că trebuie să se țină seama de Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei nr. 1096/1996 intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor

sisteme totalitare comuniste” și nr. 1481/2006 intitulată „Necesitatea

condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”, acte cu

caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei la care

România a aderat prin Legea nr. 64/1993, potrivit cărora, măsurile care trebuie

luate în vederea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste trebuie

să beneficieze de reparații ce nu vor fi mai mici decât ale celor condamnați pe

nedrept pentru comiterea de crime.

Cel mai recent

document oficial ce se ocupă de aceeași problematică, Declarația de la Vilnius

a Adunării Parlamentare a Organizației pentru Securitate și Cooperare în

Europa, adoptată în 2009, cuprinde o rezoluție care are în centrul atenției

respectarea drepturilor omului și a libertăților civile. Documentul amintește

importanța aplicării măsurilor de prevenire a acțiunilor antisemite și readuce

aminte statelor membre angajamentul luat de acestea în Declarația din 1990 de

la Copenhaga „de a condamna clar și fără echivoc totalitarismul”.

Modificările

legislative ce au avut loc în decursul unui an de la adoptarea legii-cadru și

care au fost aplicate și proceselor în curs de soluționare fac ca legea română

să nu fie accesibilă, previzibilă și nici de calitate în această materie, motiv

pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și, în

principal, trimiterea cauzei spre rejudecare ori, în urma rejudecării,

admiterea cererii deduse judecății.

Condamnarea

comunismului trebuie susținută de efecte legislative cu adevărat reparatorii

pentru a nu rămâne doar o condamnare simbolică.

Referitor la calea de

atac dedusă judecății, se constată următoarele:

Prin Deciziile nr.

1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M.

Of. nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituțională a admis excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 reținând, în esență, că norma criticată creează situații de

incoerență și instabilitate, că în domeniul acordării despăgubirilor pentru

prejudiciile morale există reglementări paralele și că textul de lege, astfel

cum este redactat, este prea vag, încălcând regulile referitoare la precizia și

claritatea normei juridice, „conducând la aplicarea incoerentă a acestuia,

instanțele acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce

reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă”. Este vorba așadar de un

control a posteriori de constituționalitate realizat de instanța de contencios

constituțional.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare,

precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept”, iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol, „deciziile

Curții Constituționale se publică în M. Of. De la data publicării, deciziile

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”.

Aceleași prevederi se

regăsesc în textul art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale.

Din punctul de vedere

al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia

Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile

publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor.

Cum este vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în

ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

În mod asemănător, în

legătură cu obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru

instanțele de judecată s-a pronunțat de altfel instanța supremă, printr-o

decizie în interesul legii, de dată recentă (a se vedea Decizia nr. 3 din 4

aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 350/19.05.2011), prin care s-a statuat că

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își

găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai

există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția

de constituționalitate a fost răsturnată” și prin urmare „instanțele (...) erau

obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Or, o consecvență de

interpretare impune mutatis mutandis același raționament și aceeași soluție

pentru problema de drept ce face obiectul prezentului recurs.

De aceea, din punctul

de vedere al dreptului intern, se concluzionează că judecata nu se poate

întemeia pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca

urmare a declarării ei ca fiind neconstituțională.

Dispozițiile

instanței constituționale nu sunt de natură a aduce atingere nici dreptului la

un proces echitabil (art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului).

Art. 6 parag. 1 din

Convenția europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane

la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent,

echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și

obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.

Instanța europeană a

arătat, într-o jurisprudență constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 parag.

1 sub aspect civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții: 1) să existe

o contestație cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea

acțiunii în justiție; 2) contestația să fie reală și serioasă; 3) rezultatul

procedurii să fie direct și determinant cu privire la existența dreptului.

De asemenea, instanța

europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării

dispozițiilor art. 6 parag. 1 de către autoritățile naționale ale statelor

contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la

dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale

normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom,

statuând că art. 6 parag. 1 „nu se aplică unei proceduri ce tinde la

recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația

statului contractant în cauză”.

În acest context

trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția

Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere

procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism

normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminența

dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.

Intervenția Curții

Constituționale în concepția Curții nu este asimilată unei intervenții

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că

nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de

efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ

jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii

și de a da coerență ordinii juridice.

Mai mult, trebuie

observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se

admite că este posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură

jurisdicțională aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte,

în special atunci când procedura de control jurisdicțional „nu a atins încă

faza unei audieri contradictorii a părților în proces, iar puterile publice

aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel”.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în

care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea

lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale, ipoteză

inexistentă în cauză.

De aceea, până la o

eventuală readaptare a normei legale declarată a fi neconstituțională, prin

intervenția legiuitorului intern, actelor internaționale ce condamnă comunismul

și măsurile sale abuzive, inclusiv cel invocat în recurs, pretenția părții,

dedusă judecății în cauza de față, este lipsită de fundament legal, context în

care corect instanța de apel a procedat în sensul respingerii sale.

Față de cele ce

preced, în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății urmează

să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta D.N. împotriva Deciziei nr. 425 din 30

noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 octombrie 2011.