ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 945/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți sub nr. 8400/101/2009, reclamantul I.I.I., în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, a chemat în judecată Statul Român prin M.F.P., solicitând ca prin hotărâre judecătorească să fie obligat la acordarea sumei de 300.000 euro, echivalentul în lei la data plății, reprezentând prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a strămutării și stabilirii domiciliului forțat.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în fapt, în dimineața zilei de 18 iunie 1951, în timp ce se afla la domiciliul său din localitatea Gogoșu, județul Mehedinți, fără nici o atenționare sau explicație prealabilă, a fost luat împreună cu ceilalți membri ai familiei de către organele de securitate și sub pază militară, duși în gara Prunișor, unde au fost îmbarcați și duși în Bărăgan în localitatea Movila Bildaului, județul Călărași unde i s-a stabilit domiciliul obligatoriu. A mai arătat că, la momentul ridicării, au plecat doar cu hainele în care erau îmbrăcați, cu ceva de mâncare, iar pentru restul bunurilor din gospodărie nu s-a întocmit nici un inventar, fiind lăsați în câmp, fără casă, mâncare sau haine, unde au îndurat condiții inumane de viață.

Gospodăria lor din comuna Gogoșu, județul Mehedinți, ocupată de forțele armate, a fost distrusă în mare parte astfel că, la reîntoarcere, pentru a putea locui în casele lor au fost nevoiți să le refacă. Prin întâmpinare, intimatul Statul Român prin M.F.P. – D.G.F.P. Mehedinți, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată întrucât reclamantul solicită despăgubiri reprezentând prejudiciu moral, ca urmare a luării unei măsuri administrative, ceea ce nu este prevăzut de dispozițiile art. 5 alin. (1) decât pentru persoane care au suferit condamnări cu caracter politic. Mai mult, pentru repararea prejudiciilor cauzate de deportare, reclamanta a beneficiat de prevederile O.U.G. nr. 214/1999 și D.L.

nr. 118/1990 al căror scop a fost repararea unor asemenea prejudicii. Prin sentința civilă nr. 43 din 26 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr. 8400/101/2009, s-a respins cererea formulată de reclamantul I.I.I., reținându-se că acesta nu se încadrează în categoria persoanelor îndreptățite pentru acordarea prejudiciului moral conform art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că la data de 18 iunie 1951 reclamantul împreună cu familia sa a fost strămutat din localitatea de domiciliu, comuna Gogoșu județul Mehedinți, în localitatea Movila Gîldăului județul Călărași unde i s-a stabilit domiciliu forțat, restricție ridicată la 1 ianuarie 1956 când s-a reîntors în comuna Gogoșu județul Mehedinți.

A mai reținut că, la data de 11 decembrie 1990, Comisia pentru aplicarea prevederilor D.L. nr. 118/1990 a hotărât acordarea în favoarea reclamantului a unei indemnizații lunare de 907 lei precum și drepturile prevăzute de art. 3 alin. (2) și art. 4 din același decret lege, pentru perioada de deportare de 4 ani, 6 luni și 13 zile.

În cauza pendinte, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri bănești în sumă de 300.000 euro, reprezentând echivalentul prejudiciului moral suferit din cauza măsurii administrative a deportării, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Dispozițiile acestui text de lege prevăd trei categorii de măsuri reparatorii pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (precum și în caz de deces al acestora, soțului supraviețuitor sau descendenților până la gradul II inclusiv), respectiv: a) despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; b) despăgubiri materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnate sau ca efect al măsurii administrative dacă bunurile respective nu au fost restituite ori nu a obținut măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005 și c) repunerea în drepturi în cazul în care prin hotărârea de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi ori degradarea militară.

Prin urmare, s-a conchis că legea conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar persoanelor care au suferit condamnare nu și celor față de care s-a luat o măsură administrativă, cum este cazul reclamantului. Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul I.I.I. solicitând schimbarea sentinței și admiterea cererii. În motivarea apelului, apelantul reclamant a susținut că a făcut dovada că se încadrează în categoria persoanelor care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic. Astfel fiind potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic poate solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul prejudiciului moral suferit din cauza măsurii administrative a deportării.

Prin decizia civilă nr. 103 din 8 aprilie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul reclamantului, reținând că modul de redactare a prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 pune sub semnul întrebării dreptul de a pretinde, în temeiul acestei legi, daune morale în ce privește persoanele care au avut de suferit în urma unei măsuri administrative cu caracter politic luată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. În acest sens, instanța de apel a constatat că în partea introductivă a art. 5 din lege se arată care sunt persoanele care urmează să beneficieze de măsuri reparatorii în temeiul legii, fiind menționate aici atât persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Totodată, însă, din modul de redactare a legii, rezultă că la fiecare măsură reparatorie în parte se face vorbire despre categoriile de persoane care urmează să beneficieze de aceasta. În ce privește daunele morale, reglementate prin art. 5 lit. a) din lege, se specifică că acestea se cuvin pentru prejudiciul moral suferit prin „condamnare". Instanța de apel a apreciat că termenul „condamnare" folosit de lege este cel specific dreptului penal (și nu un sens general), și în consecință că beneficiază de daune morale în temeiul Legii nr. 221/2009 numai persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, nu și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Pentru acestea din urmă au fost reglementate măsuri reparatorii numai sub forma despăgubirilor materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate (art. 5 lit. b) din lege).

Dispozițiile Legii nr. 221/2009 au un caracter reparator, situație în care prevederile acesteia nu pot fi extinse pe calea interpretării. Acordarea, în temeiul acestei legi, de despăgubiri persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic are un caracter special și trebuie să se încadreze strict în cerințele legii. În raport de cele expuse s-a apreciat că apelantul reclamant nu este îndreptățit la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 sub forma daunelor morale întrucât acesta nu a suferit o condamnare cu caracter politic, iar pentru faptul că a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, legea prevede numai despăgubiri materiale.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul, apreciind că hotărârea pronunțată este nelegală și netemeinică, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor ce constituie temeiul juridic al cererii introductive de instanță, întrucât conform dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice altă faptă prevăzută de legea penală, dacă prin săvârșirea acesteia s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice măsuri administrative abuzive.

A mai arătat că în susținerea acestei calități a depus la prima instanță decizia nr. 409 din 30 ianuarie 2003 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, iar potrivit art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, această lege se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă. Analizând cu prioritate excepția nulității hotărârilor pronunțate în cauză conform art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., pe care o va admite, Înalta Curte admite recursul potrivit argumentelor ce succed: Potrivit art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 judecata cererilor întemeiate pe acest act normativ „se face cu participarea obligatorie a procurorului". Cadrul legal al participării procurorului la activitatea judiciară este reglementat de art. 131 alin. (1) din Constituția României, art. 45 C. proc. civ. și art. 62-69 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Conform art. 131 alin. (1) din Constituția României, „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor", iar potrivit art. 62 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară „procurorii își exercită funcțiile în conformitate cu legea, respectă și protejează demnitatea umană și apără drepturile persoanei". Participarea obligatorie a procurorului în procesul civil este reglementată în mod expres, în cazurile anume prevăzute de lege, prin norme imperative, a căror eludare este sancționată cu nulitatea absolută, întrucât, așa cum rezultă și din textele legale mai sus menționate, Ministerul Public constituie o instituție destinată a apăra interesele generale ale societății, precum și drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor.

Astfel, art. 45 alin. (4) C. proc. civ. stabilește că „în cazurile anume prevăzute de lege, participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii" și concretizează modalitățile practice de acțiune ale procurorului în procesul civil, în sensul că acesta exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege, participă, în condițiile legii, la ședințele de judecată, exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, apără drepturile și interesele legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicție, ale dispăruților și ale altor persoane, în condițiile legii.

În lumina dispozițiilor legale anterior citate, participarea procurorului la desfășurarea procesului civil se referă nu doar la o formală „punere de concluzii", ci la o participare efectivă, în cadrul căreia procurorul formulează cereri, invocă excepții, propune dovezi în vederea stabilirii adevărului și, în finalul judecății, prezintă propriile sale concluzii cu privire la faptele cauzei și la aplicarea legii. În toate cazurile în care participarea procurorului în procesul civil este obligatorie, nerespectarea normei care impune o atare intervenție determină nulitatea hotărârii pronunțate de instanță. Rațiunea pentru care în cazuri exprese și limitative s-a prevăzut obligativitatea participării procurorului în procesul civil a fost aceea a impactului pe care natura și obiectul unor asemenea cauze îl au asupra intereselor generale ale societății.

În speță, din analiza considerentelor hotărârilor anterioare, rezultă că cerința instituită prin art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 privind desfășurarea judecății cererilor întemeiate pe acest act normativ în prezența și cu concluziile procurorului nu a fost respectată, situație ce atrage nulitatea hotărârilor astfel pronunțate și face inutilă dezbaterea celorlalte aspecte. Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ. „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie". Din analiza dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. rezultă condițiile generale ale nulității, respectiv, nesocotirea dispozițiilor legale privitoare la desfășurarea procesului civil, producerea unei vătămări, vătămarea să nu poată fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului. Referitor la condiția nesocotirii dispozițiilor legale privitoare la desfășurarea procesului civil, în speță este evident că aceasta este îndeplinită, întrucât din cadrul procesual pe fundalul căruia s-au pronunțat cele două hotărâri lipsește procurorul, ca participant obligatoriu la judecată în cererile întemeiate pe Legea nr. 221/2009. În ceea ce privește vătămarea, aceasta reprezintă o noțiune complexă ce nu se limitează doar la prejudicierea drepturilor și intereselor legitime ale părților, ci se extinde inclusiv la justa soluționare a cauzei, fiind produsă în speță prin excluderea din cadrul procesual a reprezentantului „intereselor generale ale societății", respectiv, procurorul.

Or, interesul general este ocrotit de o normă imperativă, a cărei încălcare este sancționată cu nulitatea absolută, invocabilă în orice fază a procesului civil, de oricare din părți și de instanță, din oficiu, viciile unui act afectat de nulitate absolută neputând fi acoperite. Pe de altă parte, simpla încălcare a regulilor de drept procesual civil, în speță, prin omiterea introducerii în citativ a unei părți a cărei participare este prevăzută de lege, antrenează în mod virtual și posibilitatea soluționării greșite a litigiului, existând astfel o prezumție simplă de vătămare, ce poate fi dedusă din însăși neobservarea regulilor procedurale instituite de lege.

Dat fiind că situațiile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres și restrictiv participarea procurorului în procesul civil sunt reglementate de norme imperative, efectul negativ al nulității nu poate fi înlăturat, astfel încât cele două hotărâri sunt lovite de nulitate absolută, impunându-se reluarea judecății în cadrul procesual prevăzut de lege. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 137 alin. (1) raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția de nulitate a hotărârilor pronunțate în cauză și, făcând aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) din același cod, admite recursul, casează decizia recurată în sensul că admite apelul reclamantului, anulează sentința și, în temeiul art. 297 alin. (2) teza finală C. proc.

civ. trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Craiova, urmând ca această instanță să procedeze la judecata în fond a cauzei în condițiile prevăzute de art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, respectiv, cu participarea obligatorie a reprezentantului Ministerului Public.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția nulității deciziei și a sentinței. Admite recursul declarat de reclamantul I.I.I., împotriva deciziei civile nr. 103 din 8 aprilie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 43 din 26 ianuarie 2010 a Tribunalului Mehedinți, secția civilă, anulează sentința și trimite cauza spre judecare Curții de Apel Craiova în condițiile art. 297 alin. (2) teza finală C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2011.