ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7196/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 792 din 27 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosar nr. 21199/3/2010, a fost admisă excepția lipsei coparticipării procesuale pasive și a fost respinsă acțiunea pentru lipsa coparticipării procesuale pasive. Pentru a pronunța această hotărâre s-a reținut că, deși s-a solicitat constatarea nulității absolute a unei dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001, nu au fost chemați în judecată beneficiarii dispoziției, respectiv numitul K.I., în contextul în care sunt aplicabile dispozițiile art. 47 C. proc. civ.

cu privire la coparticiparea procesuală pasivă, în sensul că pârâtul Primarul General al Municipiului București nu are singur calitate procesuală, trebuind a fi chemate în judecată și persoanele beneficiare ale dispoziției, întrucât o hotărâre judecătorească produce efecte relative, iar o dispoziție nu poate fi desființată pentru o parte și socotită valabilă pentru cealaltă. În sistemul de drept românesc, instanța nu poate introduce din oficiu în proces o parte, litigiul fiind guvernat de principiul disponibilității, astfel încât numai reclamantul este cel care fixează limitele judecății prin indicarea pârâților cu care înțelege să se judece.

În consecință, în raport de aceste considerente, tribunalul a constatat că reclamanta nu a formulat acțiunea în contradictoriu cu toate părțile menționate în cuprinsul dispoziției, fiind de neconceput anularea unei dispoziții în contradictoriu doar cu emitentul dispoziției și nu și cu persoanele beneficiare la restituire, reținând că soluția admiterii excepției lipsei coparticipării procesuale pasive integrale este firească, întrucât, în ipoteza admiterii acțiunii s-ar anula dispoziția, iar persoanele beneficiare ar pierde dreptul de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobil, deși acestea nu au avut cunoștință de proces, ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Legea este cea care impune condițiile de valabilitate ale actului administrativ, ce trebuiesc avute în vedere de către autoritatea emitentă, nicidecum de către beneficiarul actului. În ceea ce privește acțiunea introdusă de prefect pe calea contenciosului administrativ, nu sunt incidente prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, întrucât dispozițiile art. 19 alin. (1) lit. 3) din Legea nr. 340/2004, republicată și prevederile art. 5 din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002, aprobate și modificate prin Legea nr. 48/2004, dau posibilitatea prefectului să controleze aplicarea fazei administrative a Legii nr. 10/2001. În consecință, la introducerea acțiunii de anulare a unui act administrativ nu se are în vedere și chemarea în instanță a beneficiarului actului întrucât responsabilitatea respectării legii la data adoptării actului revine exclusiv autorității publice emitente.

Arată apelantul că lărgirea cadrului, procesual cu privire la părți și la obiectul cauzei, conduce la realizarea unei prorogări legale a competenței și întrerupe prescripția dreptului la acțiune. Soluționarea cererii principale se face doar prin pronunțarea asupra ilegalității actului, nicidecum prin analiza vătămării dreptului subiectiv, ce face obiectul cererii incidentale. Rezultă astfel că admiterea acțiunii prefectului nu antrenează automat admiterea cererii incidentale.

Din economia art. 16 1 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rezultă pe de o parte că instanța de contencios poate introduce în cauză organismele sociale interesate dar numai la cererea acestora, situație ce nu poate fi reținută în cazul dat, iar pe de altă parte poate pune în discuție, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a altor subiecte de drept, dar legiuitorul nu instituie obligația pentru părțile aflate în litigiu ca în această situație să cheme în judecată și alte subiecte de drept. Interpretarea logică a tezei 2 a acestui articol duce la concluzia că chemarea în judecată a altor subiecte de drept este un drept al părților, de care acestea pot sau nu uza, nicidecum o obligație, motiv pentru care respingerea acțiunii ca inadmisibilă nu are suport legal.

Mai mult, atât instituirea obligativității de chemare în judecată a beneficiarului actului administrativ atacat, în calitate de pârât, cât și intervenția în interes propriu a acestuia sunt de natură să evite incidența dispozițiilor legale referitoare la procedura administrativă prealabilă și la termenul de introducere a acțiunii. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul Prefectul Municipiului București iar prin Decizia civilă nr. 283 din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins recursul reținându-se următoarele: Într-un prim motiv, apelantul a susținut greșita aplicare în cauză a dispozițiilor art. 47 C. proc.

civ., referitoare la coparticiparea procesuală, iar instanța de apel a reținut incidența în cauză a acestor dispoziții legale, care se referă la posibilitatea ca mai multe persoane să fie împreună reclamante sau pârâte, atunci când obiectul pricinii este un drept sau o obligație comună, ori dacă drepturile sau obligațiile au aceeași cauză. Cât timp dispoziția este emisă de intimata-pârâtă în favoarea terțului notificator, dând naștere unei obligații pentru emitent și a unui drept pentru notificator, orice acțiune judiciară de anulare a acestui act juridic trebuie să fie îndreptată împotriva ambilor, ca și părți ai raportului juridic dedus judecății, fiind vorba despre "drepturi sau obligații cu aceeași cauză". Astfel, acest prim argument al apelantului este nefondat.

Se arată apoi de către apelant că nu a înțeles să cheme în judecată beneficiarul actului administrativ atacat, alături de autoritatea publică emitentă, întrucât acțiunea este îndreptată împotriva Primarului General al Municipiului București, raportat la aspectele de nelegalitate constatate, cu atât mai mult cu cât acesta nu a dat curs solicitării de modificare, pe cale administrativă, a actului în cauză, în vederea intrării în legalitate. Legea este cea care impune condițiile de valabilitate ale actului administrativ, ce trebuiesc avute în vedere de către autoritatea emitentă, nicidecum de către beneficiarul actului.

Instanța de apel a mai reținut că apelantul-reclamant a susținut suficiența cadrului procesual subiectiv astfel cum a fost stabilit de reclamant, pentru considerentul că prin cererea formulată nu se contesta calitatea de persoane îndreptățite la reparație a beneficiarilor dispoziției atacate, ci exclusiv aplicarea greșită a legii de către primar, astfel încât prezența acestora în proces era inutilă. Or, instanța de apel a constatat contrariul celor afirmate de apelantul reclamant, deoarece cererea de chemare în judecată cuprinde contestări privitoare la calitatea de persoană îndreptățită a notificatorului, care nu e cetățean român (însăși aplicarea Legii nr. 10/2001).

Prin urmare, chiar dacă s-ar aprecia că prezența în proces a beneficiarilor este utilă numai în cazul în care se contestă calitatea lor de persoane îndreptățite, argumentul apelantului reclamant tot nu ar putea fi primit, cât timp motivarea acțiunii constă tocmai în contestarea dreptului notificatorului de a primi de măsuri reparatorii. S-a mai reținut că, independent de procedura în care se judecă cererea reclamantului, cadrul procesual subiectiv implică și includerea beneficiarului dispoziției de restituire. Aceasta întrucât, pe de o parte, odată emisă și înmânată beneficiarului, dispoziția a devenit un act juridic producător de efecte juridice, susceptibil de punere în executare în modalitățile prevăzute de lege.

Dacă instanța ar soluționa o acțiune privind anularea acestui act fără implicarea în proces a beneficiarului, s-ar pronunța o hotărâre judecătorească privitoare la valabilitatea unui act juridic ce privește o persoană într-un litigiu în care acest subiect de drept nu este implicat și, prin urmare, nu își poate formula vreo apărare, însă hotărârea nu va fi lipsită de efect în privința sa. De altfel, nu există niciun temei pentru a aprecia că invocarea exclusiv a încălcării unor dispoziții legale de către emitentul actului și nu a unor aspecte "de oportunitate" ar face inutilă atragerea în proces a beneficiarului actului, deoarece, prin definiție, nulitatea unui act juridic se poate cere numai pentru încălcarea unor dispoziții legale edictate pentru emiterea sa valabilă.

Instanța de apel a mai reținut că nu poate fi primit nici argumentul că responsabilitatea pentru respectarea legii revine exclusiv autorității emitente; de vreme ce efectele hotărârii îl privesc în mod direct pe beneficiar, acestuia trebuie să îi fie recunoscută posibilitatea de se apăra în proces. Aspectele invocate de apelant referitoare la cererea incidentală nu au relevanță, în cauză nefiind formulată nicio cerere incidentală, ci numai o cerere principală, având un singur obiect - anularea dispoziției. Nu se poate face distincția între aspectul constatării nelegalității și anularea dispoziției, primul aspect reprezentând doar o etapă a raționamentului juridic, iar nu un capăt de cerere distinct.

În aceeași idee instanța de apel a reținut că, într-adevăr, chemarea în judecată a altor subiecte de drept este un drept al părților, de care acestea pot sau nu uza, nicidecum o obligație. Dar dincolo de voința reclamantului, instanța are obligația de a verifica corecta instituire a cadrului procesual, care reprezintă un aspect de ordine publică. Cu alte cuvinte, dacă instanța nu poate modifica cadrul procesual pentru a corespunde cerințelor legale, nu înseamnă că instanța nu poate sancționa o acțiune care nu respectă acest cadru procesual; ba mai mult, are această obligație, fiind vorba despre norme juridice imperative de ordine publică.

Cum apelantul a mai invocat faptul că în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 28 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările și completările ulterioare, instanța de apel a reținut că hotărârea prin care secția specializată de contencios administrativ s-a dezînvestit în favoarea secției civile a aceleiași instanțe este supusă căii de atac a apelului odată cu sentința prin care a fost soluționată acțiunea, întrucât ne regăsim în ipoteza prevăzută de art. 282 alin. (2) teza I C. proc. civ., când încheierea poate face obiectul căii de atac declarată împotriva hotărârii pe fond. În aceste condiții, curtea reține că, după cum în mod corect a reținut instanța de contencios administrativ care a apreciat în sensul necompetenței sale, dispozițiile legale invocate de reclamant în cererea de chemare în judecată, art. 5 din Titlul II din O.U.G.

nr. 184/2002, art. 9 alin. (5) din H.G. nr. 361/2005, precum și punctul 2.2 din Capitolul III "Măsuri instituționale" din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prevăd că prefectul exercită activitatea de control asupra aplicării fazei administrative a procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, fără însă a se referi în mod direct la procedura de soluționare a vreunei cereri formulate de prefect în cadrul acestui control. Au mai fost invocate de reclamant prevederile pct. 16.9 3 din H.G.

nr. 1095 din 15 septembrie 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, potrivit cărora: "În cazul în care, în urma exercitării controlului de legalitate de către prefect, se apreciază că dispoziția emisă este ilegală, aceasta va fi contestată pe calea contenciosului administrativ, în conformitate cu prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, caz în care procedura de transmitere a dosarului de despăgubire către Secretariatul Comisiei Centrale se suspendă până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești." O astfel de procedură nu este însă deschisă prefectului în temeiul Legii nr. 554/2004, câtă vreme dispoziția a fost emisă și a fost eliberată persoanei îndreptățite și, în consecință, raportul juridic de drept administrativ s-a transformat într-un raport juridic de drept civil, în cadrul căruia beneficiarul dispoziției a uzat de drepturile sale în fața terților, astfel că dispoziția dobândește valoarea unui act juridic civil.

Nu mai sunt îndeplinite cerințele art. 1 și următoarele din Legea nr. 554/2004 pentru formularea unei acțiuni pentru anularea unui act administrativ, deoarece dispoziția nu mai are un asemenea caracter ulterior intrării sale în circuitul actelor juridice civile. Prin urmare, norma metodologică nu poate adăuga la lege. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Prefectul Municipiului București solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.

Recurentul susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii în condițiile în care controlul exercitat de prefect se referă exclusiv la elementele de strictă legalitate și nu de oportunitate, iar acțiunea în anulare introdusă de prefect are la bază nerespectarea unor prevederi legale în vigoare la data adoptării actului administrativ de către autoritatea publică emitentă și nu de beneficiarul actului administrativ. În aceeași idee se susține că au încălcat dispozițiile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Prin Dispoziția nr. 11832 din 16 iunie 2009 emisă de Primarul General al Municipiului București s-a luat act de Decizia civilă nr. 63 din 28 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a anulat Decizia nr. 10099 din 28 martie 2008 emisă de Primarul General și s-a dispus obligarea Primăriei Municipiului București să restituie în natură notificatorului suprafața de 1878 mp teren în București. Această decizie emisă în baza unei hotărâri judecătorești a fost atacată de reclamant solicitându-se anularea ei susținându-se că notificatorul nu îndeplinește condițiile pentru a putea beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001, fără însă a-l chema în judecată în virtutea principiului opozabilității și a contradictorialității și pe notificatorul K.I..

Or, față de această situație, instanțele anterioare în mod corect au reținut că procesul civil fiind format de principiul disponibilității, introducerea în cauză a altor persoane nu se poate dispune din oficiu. Or, față de această situație și raportat la faptul că dispoziția emisă în condițiile Legii nr. 10/2001, are natura unui act juridic civil intrat în circuitul civil, instanța de apel a făcut o legală apreciere a raporturilor juridice, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Prefectul Municipiului București împotriva Deciziei nr. 283A din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2011.