ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7196/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7196/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 792 din 27 mai 2010

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosar nr.

21199/3/2010, a fost admisă excepția lipsei coparticipării procesuale pasive și

a fost respinsă acțiunea pentru lipsa coparticipării procesuale pasive.

Pentru a pronunța

această hotărâre s-a reținut că, deși s-a solicitat constatarea nulității

absolute a unei dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001, nu au fost chemați

în judecată beneficiarii dispoziției, respectiv numitul K.I., în contextul în

care sunt aplicabile dispozițiile art. 47 C. proc. civ. cu privire la

coparticiparea procesuală pasivă, în sensul că pârâtul Primarul General al

Municipiului București nu are singur calitate procesuală, trebuind a fi chemate

în judecată și persoanele beneficiare ale dispoziției, întrucât o hotărâre judecătorească

produce efecte relative, iar o dispoziție nu poate fi desființată pentru o

parte și socotită valabilă pentru cealaltă.

În sistemul de drept

românesc, instanța nu poate introduce din oficiu în proces o parte, litigiul

fiind guvernat de principiul disponibilității, astfel încât numai reclamantul

este cel care fixează limitele judecății prin indicarea pârâților cu care

înțelege să se judece.

În consecință, în

raport de aceste considerente, tribunalul a constatat că reclamanta nu a

formulat acțiunea în contradictoriu cu toate părțile menționate în cuprinsul

dispoziției, fiind de neconceput anularea unei dispoziții în contradictoriu

doar cu emitentul dispoziției și nu și cu persoanele beneficiare la restituire,

reținând că soluția admiterii excepției lipsei coparticipării procesuale pasive

integrale este firească, întrucât, în ipoteza admiterii acțiunii s-ar anula

dispoziția, iar persoanele beneficiare ar pierde dreptul de acordare a

măsurilor reparatorii pentru imobil, deși acestea nu au avut cunoștință de

proces, ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil

prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Legea este cea care

impune condițiile de valabilitate ale actului administrativ, ce trebuiesc avute

în vedere de către autoritatea emitentă, nicidecum de către beneficiarul

actului.

În ceea ce privește

acțiunea introdusă de prefect pe calea contenciosului administrativ, nu sunt

incidente prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată,

întrucât dispozițiile art. 19 alin. (1) lit. 3) din Legea nr. 340/2004,

republicată și prevederile art. 5 din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002,

aprobate și modificate prin Legea nr. 48/2004, dau posibilitatea prefectului să

controleze aplicarea fazei administrative a Legii nr. 10/2001.

În consecință, la

introducerea acțiunii de anulare a unui act administrativ nu se are în vedere

și chemarea în instanță a beneficiarului actului întrucât responsabilitatea

respectării legii la data adoptării actului revine exclusiv autorității publice

emitente.

Arată apelantul că

lărgirea cadrului, procesual cu privire la părți și la obiectul cauzei, conduce

la realizarea unei prorogări legale a competenței și întrerupe prescripția

dreptului la acțiune. Soluționarea cererii principale se face doar prin

pronunțarea asupra ilegalității actului, nicidecum prin analiza vătămării

dreptului subiectiv, ce face obiectul cererii incidentale. Rezultă astfel că

admiterea acțiunii prefectului nu antrenează automat admiterea cererii

incidentale.

Din economia art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rezultă pe

de o parte că instanța de contencios poate introduce în cauză organismele

sociale interesate dar numai la cererea acestora, situație ce nu poate fi

reținută în cazul dat, iar pe de altă parte poate pune în discuție, din oficiu,

necesitatea introducerii în cauză a altor subiecte de drept, dar legiuitorul nu

instituie obligația pentru părțile aflate în litigiu ca în această situație să

cheme în judecată și alte subiecte de drept.

Interpretarea logică

a tezei 2 a acestui articol duce la concluzia că chemarea în judecată a altor

subiecte de drept este un drept al părților, de care acestea pot sau nu uza,

nicidecum o obligație, motiv pentru care respingerea acțiunii ca inadmisibilă

nu are suport legal.

Mai mult, atât

instituirea obligativității de chemare în judecată a beneficiarului actului

administrativ atacat, în calitate de pârât, cât și intervenția în interes

propriu a acestuia sunt de natură să evite incidența dispozițiilor legale

referitoare la procedura administrativă prealabilă și la termenul de

introducere a acțiunii.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamantul Prefectul Municipiului București iar prin

Decizia civilă nr. 283 din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins

recursul reținându-se următoarele:

Într-un prim motiv,

apelantul a susținut greșita aplicare în cauză a dispozițiilor art. 47 C. proc.

civ., referitoare la coparticiparea procesuală, iar instanța de apel a reținut

incidența în cauză a acestor dispoziții legale, care se referă la posibilitatea

ca mai multe persoane să fie împreună reclamante sau pârâte, atunci când

obiectul pricinii este un drept sau o obligație comună, ori dacă drepturile sau

obligațiile au aceeași cauză.

Cât timp dispoziția

este emisă de intimata-pârâtă în favoarea terțului notificator, dând naștere

unei obligații pentru emitent și a unui drept pentru notificator, orice acțiune

judiciară de anulare a acestui act juridic trebuie să fie îndreptată împotriva

ambilor, ca și părți ai raportului juridic dedus judecății, fiind vorba despre

"drepturi sau obligații cu aceeași cauză". Astfel, acest prim

argument al apelantului este nefondat.

Se arată apoi de

către apelant că nu a înțeles să cheme în judecată beneficiarul actului

administrativ atacat, alături de autoritatea publică emitentă, întrucât

acțiunea este îndreptată împotriva Primarului General al Municipiului

București, raportat la aspectele de nelegalitate constatate, cu atât mai mult

cu cât acesta nu a dat curs solicitării de modificare, pe cale administrativă,

a actului în cauză, în vederea intrării în legalitate. Legea este cea care

impune condițiile de valabilitate ale actului administrativ, ce trebuiesc avute

în vedere de către autoritatea emitentă, nicidecum de către beneficiarul

actului.

Instanța de apel a

mai reținut că apelantul-reclamant a susținut suficiența cadrului procesual

subiectiv astfel cum a fost stabilit de reclamant, pentru considerentul că prin

cererea formulată nu se contesta calitatea de persoane îndreptățite la

reparație a beneficiarilor dispoziției atacate, ci exclusiv aplicarea greșită a

legii de către primar, astfel încât prezența acestora în proces era inutilă.

Or, instanța de apel

a constatat contrariul celor afirmate de apelantul reclamant, deoarece cererea

de chemare în judecată cuprinde contestări privitoare la calitatea de persoană

îndreptățită a notificatorului, care nu e cetățean român (însăși aplicarea Legii

nr. 10/2001).

Prin urmare, chiar

dacă s-ar aprecia că prezența în proces a beneficiarilor este utilă numai în

cazul în care se contestă calitatea lor de persoane îndreptățite, argumentul

apelantului reclamant tot nu ar putea fi primit, cât timp motivarea acțiunii

constă tocmai în contestarea dreptului notificatorului de a primi de măsuri

reparatorii.

S-a mai reținut că,

independent de procedura în care se judecă cererea reclamantului, cadrul

procesual subiectiv implică și includerea beneficiarului dispoziției de

restituire.

Aceasta întrucât, pe

de o parte, odată emisă și înmânată beneficiarului, dispoziția a devenit un act

juridic producător de efecte juridice, susceptibil de punere în executare în

modalitățile prevăzute de lege.

Dacă instanța ar

soluționa o acțiune privind anularea acestui act fără implicarea în proces a

beneficiarului, s-ar pronunța o hotărâre judecătorească privitoare la

valabilitatea unui act juridic ce privește o persoană într-un litigiu în care

acest subiect de drept nu este implicat și, prin urmare, nu își poate formula

vreo apărare, însă hotărârea nu va fi lipsită de efect în privința sa.

De altfel, nu există

niciun temei pentru a aprecia că invocarea exclusiv a încălcării unor

dispoziții legale de către emitentul actului și nu a unor aspecte "de

oportunitate" ar face inutilă atragerea în proces a beneficiarului

actului, deoarece, prin definiție, nulitatea unui act juridic se poate cere

numai pentru încălcarea unor dispoziții legale edictate pentru emiterea sa

valabilă.

Instanța de apel a

mai reținut că nu poate fi primit nici argumentul că responsabilitatea pentru

respectarea legii revine exclusiv autorității emitente; de vreme ce efectele

hotărârii îl privesc în mod direct pe beneficiar, acestuia trebuie să îi fie

recunoscută posibilitatea de se apăra în proces.

Aspectele invocate de

apelant referitoare la cererea incidentală nu au relevanță, în cauză nefiind

formulată nicio cerere incidentală, ci numai o cerere principală, având un

singur obiect - anularea dispoziției. Nu se poate face distincția între

aspectul constatării nelegalității și anularea dispoziției, primul aspect

reprezentând doar o etapă a raționamentului juridic, iar nu un capăt de cerere

distinct.

În aceeași idee

instanța de apel a reținut că, într-adevăr, chemarea în judecată a altor

subiecte de drept este un drept al părților, de care acestea pot sau nu uza,

nicidecum o obligație.

Dar dincolo de voința

reclamantului, instanța are obligația de a verifica corecta instituire a

cadrului procesual, care reprezintă un aspect de ordine publică. Cu alte

cuvinte, dacă instanța nu poate modifica cadrul procesual pentru a corespunde

cerințelor legale, nu înseamnă că instanța nu poate sancționa o acțiune care nu

respectă acest cadru procesual; ba mai mult, are această obligație, fiind vorba

despre norme juridice imperative de ordine publică.

Cum apelantul a mai

invocat faptul că în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 28 din

Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările și

completările ulterioare, instanța de apel a reținut că hotărârea prin care

secția specializată de contencios administrativ s-a dezînvestit în favoarea

secției civile a aceleiași instanțe este supusă căii de atac a apelului odată

cu sentința prin care a fost soluționată acțiunea, întrucât ne regăsim în

ipoteza prevăzută de art. 282 alin. (2) teza I C. proc. civ., când încheierea

poate face obiectul căii de atac declarată împotriva hotărârii pe fond.

În aceste condiții,

curtea reține că, după cum în mod corect a reținut instanța de contencios

administrativ care a apreciat în sensul necompetenței sale, dispozițiile legale

invocate de reclamant în cererea de chemare în judecată, art. 5 din Titlul II

din O.U.G. nr. 184/2002, art. 9 alin. (5) din H.G. nr. 361/2005, precum și

punctul 2.2 din Capitolul III "Măsuri instituționale" din Normele

Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.

250/2007, prevăd că prefectul exercită activitatea de control asupra aplicării

fazei administrative a procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, fără însă

a se referi în mod direct la procedura de soluționare a vreunei cereri

formulate de prefect în cadrul acestui control.

Au mai fost invocate

de reclamant prevederile pct. 16.9

3

din H.G. nr. 1095 din 15

septembrie 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a titlului

VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în

domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, potrivit

cărora: "În cazul în care, în urma exercitării controlului de legalitate

de către prefect, se apreciază că dispoziția emisă este ilegală, aceasta va fi

contestată pe calea contenciosului administrativ, în conformitate cu prevederile

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare, caz în care procedura de transmitere a dosarului de

despăgubire către Secretariatul Comisiei Centrale se suspendă până la rămânerea

definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești."

O astfel de procedură

nu este însă deschisă prefectului în temeiul Legii nr. 554/2004, câtă vreme

dispoziția a fost emisă și a fost eliberată persoanei îndreptățite și, în

consecință, raportul juridic de drept administrativ s-a transformat într-un

raport juridic de drept civil, în cadrul căruia beneficiarul dispoziției a uzat

de drepturile sale în fața terților, astfel că dispoziția dobândește valoarea

unui act juridic civil.

Nu mai sunt

îndeplinite cerințele art. 1 și următoarele din Legea nr. 554/2004 pentru

formularea unei acțiuni pentru anularea unui act administrativ, deoarece

dispoziția nu mai are un asemenea caracter ulterior intrării sale în circuitul

actelor juridice civile. Prin urmare, norma metodologică nu poate adăuga la

lege.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul Prefectul Municipiului București

solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost

formulat.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.

Recurentul susține că

instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii în

condițiile în care controlul exercitat de prefect se referă exclusiv la

elementele de strictă legalitate și nu de oportunitate, iar acțiunea în anulare

introdusă de prefect are la bază nerespectarea unor prevederi legale în vigoare

la data adoptării actului administrativ de către autoritatea publică emitentă

și nu de beneficiarul actului administrativ.

În aceeași idee se

susține că au încălcat dispozițiile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Prin Dispoziția nr.

11832 din 16 iunie 2009 emisă de Primarul General al Municipiului București s-a

luat act de Decizia civilă nr. 63 din 28 ianuarie 2009 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin care s-a anulat Decizia nr. 10099 din 28

martie 2008 emisă de Primarul General și s-a dispus obligarea Primăriei

Municipiului București să restituie în natură notificatorului suprafața de 1878

mp teren în București.

Această decizie emisă

în baza unei hotărâri judecătorești a fost atacată de reclamant solicitându-se

anularea ei susținându-se că notificatorul nu îndeplinește condițiile pentru a

putea beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001, fără însă a-l chema în

judecată în virtutea principiului opozabilității și a contradictorialității și

pe notificatorul K.I..

Or, față de această

situație, instanțele anterioare în mod corect au reținut că procesul civil

fiind format de principiul disponibilității, introducerea în cauză a altor

persoane nu se poate dispune din oficiu.

Or, față de această

situație și raportat la faptul că dispoziția emisă în condițiile Legii nr.

10/2001, are natura unui act juridic civil intrat în circuitul civil, instanța

de apel a făcut o legală apreciere a raporturilor juridice, nefiind incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează

a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul Prefectul Municipiului București împotriva

Deciziei nr. 283A din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a

IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 octombrie 2011.