ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6690/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin contestația în anulare înregistrată la

11 noiembrie 2010 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, G.M. și V.F. au solicitat, în contradictoriu cu

intimații Municipiul Râmnicu Vâlcea și Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea,

retractarea Deciziei nr. 3383 din 1 iunie 2010 a acestei instanțe.

În motivarea cererii

s-a arătat că, soluționând recursul prin decizia a cărei anulare s-a solicitat,

instanța a reținut din eroare că terenul ar face parte din Parcul Mircea cel

Bătrân, eroarea constând în faptul că nu a observat rectificarea

procesului-verbal de cercetare locală, conform căreia s-a menționat că terenul

nu se află în parc, ci pe terasa (scuarul) Mircea cel Bătrân.

Eroarea materială

este evidentă în sensul art. 318 C. proc. civ., întrucât procesul-verbal de cercetare

locală la care face referire instanța de recurs este din 2002, proba fiind

administrată în dosarul de revendicare.

De asemenea, s-a

susținut că instanța nu a observat nici celelalte probe administrate în dosar,

din care rezultă cu claritate că terenul nu face parte din Parcul Mircea cel

Bătrân, făcându-se referire în acest sens, la dispoziția primarului, la

sentința și decizia pronunțate în dosarul de revendicare.

S-a arătat că și în

motivele de recurs ale Municipiului Rm. Vâlcea s-a făcut precizarea că terenul

„ce face obiectul prezentei cauze are afectațiune publică și face parte

integrantă din Terasa Mircea cel Bătrân” și că tot dintr-o eroare materială,

s-a constatat că expertiza efectuată nu a precizat ce afectațiune are terenul.

Dacă s-ar fi observat prima expertiză făcută în dosarul de revendicare, s-ar fi

constatat că terenul este inclus, potrivit actelor primăriei, în inventarul

bunurilor care aparțin domeniului public al municipiului, având denumirea

Terasa Mircea cel Bătrân.

Ca atare, s-a

susținut că în cauză își găsesc incidența dispozițiile art. 318 C. proc. civ.,

pe temeiul cărora trebuie admisă contestația, anulată hotărârea și rejudecat

recursul, impunându-se soluția de respingere a acestuia.

Analizând aspectele

deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele:

Fundamentul juridic

al contestației în anulare promovate a fost reprezentat de dispoz. art. 318

alin. (1) teza I C. proc. civ., contestatoarea pretinzând că a fost săvârșită o

eroare materială în soluționarea cauzei.

În sensul

dispozițiilor procedurale anterior menționate, reprezintă eroare materială

susceptibilă să ducă la retractarea hotărârii, greșeala involuntară, de ordin

formal, procedural care a influențat, de o manieră determinantă, pronunțarea

soluției.

Contestatoarea

pretinde că o asemenea eroare ar fi fost săvârșită de instanța de recurs atunci

când, apreciind asupra naturii juridice a terenului și concluzionând în sensul

imposibilității restituirii în natură, a făcut trimitere la un proces-verbal de

cercetare locală din 10 iunie 2002, fără să observe că acesta fusese rectificat

prin Încheierea din 4 iulie 2002.

Deși susținerea este

confirmată de actele dosarului, în același timp, se constată că prin încheierea

de ședință la care s-a făcut referire, nu s-a rectificat procesul-verbal decât

în sensul că terenul în litigiu este situat într-un scuar sau terasă, nu în

parcul Mircea cel Bătrân. Au rămas însă nemodificate mențiunile potrivit cărora

„pe teren sunt plantați pomi, este înconjurat cu bordură din beton și pe întreg

terenul revendicat sunt spații verzi”, mențiuni confirmate și prin raportul de

expertiză întocmit ulterior.

În aceste condiții,

nu se poate susține că eroarea instanței constând în trimiterea la un

proces-verbal de cercetare locală rectificat ulterior, ar fi fost determinantă

în adoptarea soluției, întrucât natura juridică a imobilului este cea reținută

de instanță, atrăgând incidența art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel

cum s-a constatat oricum în cauză.

Săvârșirea unei erori

materiale grave care să conducă la admiterea contestației în anulare presupune,

astfel cum s-a menționat deja, ca dezlegarea dată pricinii să se fi fundamentat

pe respectiva greșeală.

Dacă însă instanța ar

fi trebuit să dea aceeași soluție, deși s-a săvârșit o eroare materială,

aceasta este irelevantă, astfel încât nu este incidentă dispoziția art. 318 C.

proc. civ., care condiționează admisibilitatea contestației în anulare de

faptul ca soluția instanței să fie rezultatul acelei greșeli materiale.

În privința

celorlalte pretinse erori materiale, contestatoarea susține în realitate,

critici de netemeinicie și de nelegalitate împotriva deciziei instanței de

recurs.

În acest sens, se

face referire la cele două rapoarte de expertiză întocmite în dosarul de

revendicare, la dispoziția primarului, precum și la hotărârile judecătorești

care au statuat asupra acțiunii în revendicare.

Or, contestația în

anulare nu deschide calea unei noi evaluări a probatoriului - care prin

coroborare, așa cum pretinde contestatoarea, ar fi trebuit să conducă la o altă

statuare asupra naturii juridice a terenului și la incidența altor texte

legale.

În realitate, se

tinde la o cenzură a deciziei din recurs în afara cadrului normativ,

urmărindu-se astfel, punerea în discuție a statuărilor jurisdicționale

irevocabile și astfel, la nesocotirea autorității de lucru judecat.

Văzând că în cauză nu

se poate reține săvârșirea de către instanța de recurs a unei erori materiale

în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte urmează să

respingă, ca nefondată, contestația în anulare promovată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii G.M. și V.F.

împotriva Deciziei nr. 3383 din 1 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 octombrie 2011.