ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2006/2010

Asupra cauzei penale de față; În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din 04 mai 2010 Curtea de Apel Pitești a menținut starea de arest preventiv a inculpatului G.S.R., apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive se mențin, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică. Împotriva acestei încheieri, a declarat în termen legal, recurs inculpatul G.S.R., solicitând punerea sa în libertate, întrucât arestarea sa preventivă s-a transformat în detenție, iar temeiurile avute în vedere la luarea măsurii nu mai subzistă. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., constată recursul declarat de inculpat ca nefondat, pentru următoarele considerente: Inculpatul a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2000. Prin sentința penală nr. 224 din 4 iunie 2009 Tribunalul Argeș a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 6 ani închisoare cu executare în regim de detenție. S-a reținut în sarcina inculpatului că în perioada decembrie 2006 - ianuarie 2007 inculpatul, împreună cu I.M.G. și T.V. prin răpire au transportat pe părțile vătămate S.A.M., B.I.E. cât și pe M.A.M., din localitățile de domiciliu, în comuna Găneasa în scopul exploatării sexuale.

Pe parcursul desfășurării cercetării judecătorești în fața instanței de fond și apoi în fața instanței de apel a fost verificată și menținută măsura arestării preventive succesiv, constatându-se de fiecare dată, că temeiurile ce au fost avute în vedere la luarea acestei măsuri nu s-au schimbat, lucru constatat și prin încheierea din 04 mai 2010 în mod corect. Potrivit art. 5 din C.E.D.O. și art. 23 alin. (1) din Constituția României nimeni nu poate fi privat de libertate, totuși de la această regulă generală sunt înscrise și excepții. În art. 5 paragr. 1 lit. c) din C.E.D.O.

ratificată prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când existau motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiuni ori când există motive temeinice de a se crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”. În raport de aceste reglementări internaționale, cu referire expresă la excepția reprezentată de arestarea preventivă s-a stipulat că privarea de libertate trebuia să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută de legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale.

Dispunerea măsurii arestării preventive, cât și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl reliefează. Potrivit art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași articol, „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”.

În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de control judiciar a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat în mod justificat, că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, confirmând în continuare privarea de libertate a inculpatului G.S.R. respectiv, infracțiunea dedusă judecății este una gravă, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.

Condiția existenței pericolului social concret pentru ordinea publică este îndeplinită, având în vedere infracțiunile pentru care inculpatul a fost cercetat și dedus judecății, aceasta fiind deosebit de grave, aducând atingere unor valori sociale ocrotite de lege, cum ar fi libertatea de voință și de acțiune, dreptul la alegerea locului de muncă, iar lăsarea în libertate a acestuia ar crea o stare de neliniște și neîncredere în rândul membrilor societății, sporindu-se nejustificat gradul de insecuritate socială la nivel local (Letellier vs.Franța). În cauză există indicii temeinice că inculpatul a săvârșit fapte grave care, prin modalitatea de comitere și urmările produse, duc la concluzia existenței pericolului concret pentru ordinea publică.

Lăsarea în libertate a inculpatului ar aduce atingere dezideratelor impuse de legea penală, creându-se un climat de insecuritate socială și de neîncredere al cetățenilor în actul de justiție. Mai mult decât atât, manifestările nejustificate de clemență ale instanței nu ar face decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial și să afecteze nivelul încrederii societății în instituțiile statului, chemate să vegheze la respectarea și aplicarea legilor. Argumentele potrivit cărora în cauză s-a depășit sau se va depăși termenul rezonabil al acestei măsuri nu pot fi reținute cu atât mai mult cu cât aprecierea duratei rezonabile a detenției, potrivit art. 5 paragr.

3 C.E.D.O. se analizează „in concreto”, în funcție de trăsăturile fiecărui caz în parte. Considerentele de genul:probatoriul amplu de administrat, complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților au relevanță în jurisprudența Curții Europene atunci când se face o apreciere asupra duratei rezonabile a procedurii, din perspectiva art. 6 paragr. 1 C.E.D.O., astfel cum s-a relevat în cauză (Allenet de Ribemont vs Franța). Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanța europeană a statuat că acest moment este „data la care o persoană este acuzată”, adică data sesizării instanței competente, potrivit dispozițiilor legii naționale sau „o dată anterioară” (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante).

În această privință, Curtea Europeană face precizarea că noțiunea de „acuzație penală” în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă, adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă și noțiunii de „urmări importante” privitoare la situația învinuitului (decizia C.E.D.O. din 25 mai 1998 cauza Hozee c. Olandei). Curtea Europeană a avut în vedere și „comportamentul acuzatului”, cerând ca acesta să coopereze activ cu autoritățile judiciare (decizia din 25 februarie 1993 în cauza Dobbertin c. Franței). Aplicând aceste principii la speța de față, durata arestării preventive a recurentului inculpat nu poate fi apreciată că a depășit un termen rezonabil, așa cum este prevăzut de art. 5 paragr.

3 din C.E.D.O. Autoritățile judiciare au luat toate măsurile, desigur în raport și de complexitatea cauzei, pentru soluționarea cu celeritate a cauzei. De altfel, așa cum se arăta, data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul „termenului rezonabil”, C.E.D.O. a statuat că aceasta este data pronunțării instanței cu privire la acuzațiile aduse inculpatului. Ori, în cauză s-a pronunțat de instanța de fond o hotărâre de condamnare a inculpatului. În speță, Înalta Curte constată că pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl reprezintă inculpatul este actual și persistent, Curtea de Apel Pitești reținând corect că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică, motiv pentru care în conformitate cu art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul G.S.R. împotriva încheierii din 04 mai 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte îl va obliga pe recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.S.R. împotriva încheierii nr. 48/A din 04 mai 2010 Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 666/109/2007. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 20 mai 2010.