ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2006/2010

Asupra cauzei penale de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din 04 mai 2010 Curtea de Apel Pitești a

menținut starea de arest preventiv a inculpatului G.S.R., apreciind că

temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive se mențin,

iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea

publică.

Împotriva acestei încheieri, a declarat în

termen legal, recurs inculpatul G.S.R., solicitând punerea sa în libertate,

întrucât arestarea sa preventivă s-a transformat în detenție, iar temeiurile

avute în vedere la luarea măsurii nu mai subzistă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând

motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., constată recursul declarat de inculpat ca nefondat,

pentru următoarele considerente:

Inculpatul a fost trimis în judecată, în stare

de arest preventiv, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 12 alin.

(1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2000.

Prin sentința penală nr. 224 din 4 iunie 2009

Tribunalul Argeș a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 6 ani

închisoare cu executare în regim de detenție.

S-a reținut în sarcina inculpatului că în

perioada decembrie 2006 - ianuarie 2007 inculpatul, împreună cu I.M.G. și T.V. prin

răpire au transportat pe părțile vătămate S.A.M., B.I.E. cât și pe M.A.M., din

localitățile de domiciliu, în comuna Găneasa în scopul exploatării sexuale.

Pe parcursul desfășurării cercetării

judecătorești în fața instanței de fond și apoi în fața instanței de apel a

fost verificată și menținută măsura arestării preventive succesiv,

constatându-se de fiecare dată, că temeiurile ce au fost avute în vedere la

luarea acestei măsuri nu s-au schimbat, lucru constatat și prin încheierea din

04 mai 2010 în mod corect.

Potrivit art. 5 din C.E.D.O. și art. 23 alin.

(1) din Constituția României nimeni nu poate fi privat de libertate, totuși de

la această regulă generală sunt înscrise și excepții.

În art. 5 paragr. 1 lit. c) din C.E.D.O.

ratificată prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „se exceptează de la dreptul de

a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în

vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când existau

motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiuni ori când există motive

temeinice de a se crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o

infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.

În raport de aceste reglementări

internaționale, cu referire expresă la excepția reprezentată de arestarea

preventivă s-a stipulat că privarea de libertate trebuia să se realizeze numai

în formele legale și după procedura prevăzută de legislația fiecărui stat,

conform convenției, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea

procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale.

Dispunerea măsurii arestării preventive, cât

și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor

generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii

interesului superior pe care îl reliefează.

Potrivit art. 160

b

alin. (1) C.

proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control

judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași articol, „când

instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică

privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării

preventive”.

În cauză, așa cum rezultă din încheierea

atacată, instanța de control judiciar a procedat la efectuarea verificărilor

dispuse de legea procesual penală și a constatat în mod justificat, că

temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării

preventive subzistă, confirmând în continuare privarea de libertate a

inculpatului G.S.R. respectiv, infracțiunea dedusă judecății este una gravă,

fiind sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe

certe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol pentru ordinea

publică.

Condiția existenței pericolului social concret

pentru ordinea publică este îndeplinită, având în vedere infracțiunile pentru

care inculpatul a fost cercetat și dedus judecății, aceasta fiind deosebit de

grave, aducând atingere unor valori sociale ocrotite de lege, cum ar fi

libertatea de voință și de acțiune, dreptul la alegerea locului de muncă, iar

lăsarea în libertate a acestuia ar crea o stare de neliniște și neîncredere în

rândul membrilor societății, sporindu-se nejustificat gradul de insecuritate

socială la nivel local (Letellier vs.Franța).

În cauză există indicii temeinice că

inculpatul a săvârșit fapte grave care, prin modalitatea de comitere și

urmările produse, duc la concluzia existenței pericolului concret pentru

ordinea publică.

Lăsarea în libertate a inculpatului ar aduce

atingere dezideratelor impuse de legea penală, creându-se un climat de

insecuritate socială și de neîncredere al cetățenilor în actul de justiție.

Mai mult decât atât, manifestările nejustificate

de clemență ale instanței nu ar face decât să încurajeze, la modul general,

astfel de tipuri de comportament antisocial și să afecteze nivelul încrederii

societății în instituțiile statului, chemate să vegheze la respectarea și

aplicarea legilor.

Argumentele potrivit cărora în cauză s-a

depășit sau se va depăși termenul rezonabil al acestei măsuri nu pot fi

reținute cu atât mai mult cu cât aprecierea duratei rezonabile a detenției,

potrivit art. 5 paragr. 3 C.E.D.O. se analizează „in concreto”, în funcție de

trăsăturile fiecărui caz în parte. Considerentele de genul:probatoriul amplu de

administrat, complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților

au relevanță în jurisprudența Curții Europene atunci când se face o apreciere

asupra duratei rezonabile a procedurii, din perspectiva art. 6 paragr. 1 C.E.D.O.,

astfel cum s-a relevat în cauză (Allenet de Ribemont vs Franța).

Referitor la determinarea momentului de la

care începe calculul acestui termen, instanța europeană a statuat că acest

moment este „data la care o persoană este acuzată”, adică data sesizării

instanței competente, potrivit dispozițiilor legii naționale sau „o dată

anterioară” (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau

orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante).

În această privință, Curtea Europeană face

precizarea că noțiunea de „acuzație penală” în sensul art. 6 alin. (1) din

Convenție, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea

competentă, adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este

corelativă și noțiunii de „urmări importante” privitoare la situația

învinuitului (decizia C.E.D.O. din 25 mai 1998 cauza Hozee c. Olandei).

Curtea Europeană a avut în vedere și

„comportamentul acuzatului”, cerând ca acesta să coopereze activ cu

autoritățile judiciare (decizia din 25 februarie 1993 în cauza Dobbertin c. Franței).

Aplicând aceste principii la speța de față,

durata arestării preventive a recurentului inculpat nu poate fi apreciată că a

depășit un termen rezonabil, așa cum este prevăzut de art. 5 paragr. 3 din C.E.D.O.

Autoritățile judiciare au luat toate măsurile,

desigur în raport și de complexitatea cauzei, pentru soluționarea cu celeritate

a cauzei.

De altfel, așa cum se arăta, data finalizării

procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul „termenului

rezonabil”, C.E.D.O. a statuat că aceasta este data pronunțării instanței cu

privire la acuzațiile aduse inculpatului.

Ori, în cauză s-a pronunțat de instanța de

fond o hotărâre de condamnare a inculpatului.

În speță, Înalta Curte constată că pericolul

concret pentru ordinea publică pe care îl reprezintă inculpatul este actual și

persistent, Curtea de Apel Pitești reținând corect că nu s-au schimbat

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, iar lăsarea

în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică, motiv

pentru care în conformitate cu art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul G.S.R. împotriva

încheierii din 04 mai 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru

cauze cu minori.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

Înalta Curte îl va obliga pe recurentul inculpat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul G.S.R. împotriva încheierii nr. 48/A din 04 mai 2010

Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 666/109/2007.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 20 mai 2010.