Aydin împotriva Turciei

A TREIA SECȚIUNE

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii nr. 27324/04 prezentate de Ali Musa AYDIN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), întrunită pe 1 decembrie 2005 într-o cameră compusă din: D-nii G. Ress, președinte, I. Cabral Barreto, L. Caflisch, R. Türmen, B.M. Zupančič, D-na M. Tsatsa-Nikolovska, D-l K. Traja, judecători, și de D-l V. Berger, grefier de secțiune, Având în vedere cererea mai sus menționată introdusă pe 29 iulie 2004, Având în vedere decizia Curții de a se folosi de art. 29 § 3 al Convenției și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere decizia de a trata prioritar cererea conform articolului 41 al regulamentului Curții. Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant, După ce a deliberat, pronunță decizia următoare: PE FAPT Reclamantul, D-l Ali Musa Aydın, este un cetățean turc, născut în 1970 și rezidind la Edirne.

Este reprezentat în fața Curții de avocată G. Altay din Istanbul. A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Pe 13 martie 1998, reclamantul a fost condamnat la doisprezece ani și șase luni de închisoare pentru apartenența la o organizație teroristă. În 2001, în timp ce ispășea pedeapsa la penitenciarul de tip F din Tekirdağ, a inițiat o grevă de foame de lungă durată. În această perioadă a fost regular urmărit de medicul penitenciarului dar nu a acceptat niciun tratament. La ziua 165 a acțiunii sale a fost transferat la spitalul civil din Tekirdağ, unde a refuzat din nou orice intervenție. Pe 2 noiembrie 2001, a fost transferat la institutul de medicină legală ("institutul") pentru a evalua capacitatea sa de a ispăși o pedeapsă privativă de libertate, precum și necesitatea de a beneficia de o grațiere prezidențială.

Printr-un raport din 16 noiembrie 2001, camera de specialiști nr. 3 a institutului ("camera de specialiști"), referindu-se la examinarile din 2 și 5 noiembrie 2001, a diagnosticat sindromul Wernicke-Korsakoff ("S-WK") și a recomandat suspendarea executării pedepsei reclamantului pentru o perioadă de șase luni. A menționat necesitatea reevaluării situației reclamantului privind grația prezidențială la sfârșitul acestui termen. Pe 19 noiembrie 2001, pe baza acestui raport, procurorul din Tekirdağ a hotărât să suspende executarea pedepsei reclamantului în aplicarea articolului 399 al codului de procedură penală ("CPP") și a ordonat eliberarea acestuia. Spre sfârșitul suspendării, reclamantul a fost reexaminat de camera de specialiști.

Printr-un raport din 21 mai 2002, aceasta a recomandat prelungirea suspendării până la vindecare completă. Printr-o decizie luată în aceeași zi, procurorul a prelungit deci suspendarea, invitând reclamantul pentru reexaminare în noiembrie 2002. Pe 2 decembrie 2002, reclamantul fiind absent de la examenul medical, procurorul a emis un mandat de aducere. Reclamantul susține că în această perioadă completa teste și radiografii care i-au fost cerute. Pe 19 august 2003, reclamantul a fost arestat și reîncarcerat la penitenciarul de tip F din Edirne. A primit anumite tratamente la penitenciar, la serviciile de neurologie ale spitalului civil din Edirne și la serviciile de psihiatrie ale spitalului universitar din Trakya.

În acest interimul, fratele reclamantului a cerut grația prezidențială. Reclamantul a fost deci readus la institut. Printr-un raport din 18 februarie 2004, camera de specialiști a declarat că starea de sănătate a reclamantului nu necesita nici suspendarea executării pedepsei sale, nici grația prezidențială. În consecință, pe 11 martie 2004, procurorul din Tekirdağ a respins cererea fratelui reclamantului. Reprezentanta reclamantului informează că clientul suo a fost definitiv eliberat în aprilie 2005 în aplicare a noului cod penal dar dorește să-și mențină cererea din cauza a ceea ce a suferit înainte de această perioadă.

B. Dreptul și practica internă relevante Structura și funcțiile institutului de medicină legală, grația prezidențială pentru condamnații cu o boală ireversibilă (art. 104 al Constituției), suspendarea executării pedepsei din motive de sănătate conform codului de procedură penală (articolele 399 și 402 ale CPP), precum și lucrările Consilului Europei în materie sunt prezentate în hotărârea Tekin Yıldız c. Turcia (nr. 22913/04, 10 noiembrie 2005).

PROCEDURA DEVANT CURTE

Această cauză face parte dintr-un grup de cincizeci și trei cereri (vezi Tekin Yıldız, citat mai sus), pentru care Curta a hotărât, pe 1 iulie 2004, în exercitarea funcțiilor care i se atribuie de anexa inserată pe 7 iulie 2003 în regulament, că o misiune de investigație ar avea loc în Turcia între 6 și 13 septembrie 2004. De asemenea, a desemnat în acest cadru, o delegație de trei judecători ("delegația Curții") pentru a efectua vizite la instituțiile, în special penitenciare, precum și un comitet de experți pentru a evalua capacitatea medicală a celor cincizeci și trei de reclamanți, inclusiv D. Aydın, de a ispăși o pedeapsă privativă de libertate. Delegația Curții era compusă din D-l I. Cabral Barreto, D-na M. Tsatsa-Nikolovska și D-l K. Traja, judecători, și a fost asistată de D-l V. Berger, grefier de secțiune, D-l C. Turmangil, D-l S. Erel, D-na O. Andreotti și D-l H. Mutaf, referendari la greffe, și de D-na G. Güllü, secretară la greffe.

Comitetul de experți era compus din D-l Christian Derouesné, neurolog și profesor emerit la Facultatea de medicină Pitié-Salpêtrière, Universitatea Paris VI (Paris, Franța), din D-l Francis Bolgert, neuropsihhiatru la spitalul Pitié-Salpêtrière (Paris, Franța) și din D-l Doğan Yeșilbursa, psihiatru și șef de clinică adjunct la spitalul pentru boli mentale și neurologice din Bakırköy (Istanbul, Turcia). Pe 23 august 2004, în scopul bunului desfășurare a acestei misiuni, Curta a invitat Guvernul, în aplicarea articolului 39 al regulamentului, să nu procedeze la arestarea reclamanților în fugă, în perioada 6-13 septembrie 2004 când comitetul experților trebuia să procedeze la examinarile menționare.

În același timp, Curta a invitat reclamanții în libertate (cei în fugă sau cei care beneficiază de o suspendare a executării pedepsei conform articolului 399 al CPP) să se prezinte la spitalul universitar din Çapa (Istanbul) unde urmau să fie examinați. Guvernul de cealaltă parte a fost invitat să asigure prezența reclamanților încarcerati, inclusiv reclamantul, pentru examinarea medicală. A. Vizitele instituțiilor penitenciare Pentru a se forma o opinie privind condițiile materiale care domnesc în diferitele tipuri de instituții carcerare în Turcia, delegația Curții, însoțită de reprezentanți ai reclamanților și ai Guvernului, a vizitat două penitenciare de tip F (Tekirdağ și Kocaeli), două penitenciare de tip H (Tekirdağ și Istanbul), o casă de arest de tip H (Bayrampașa-İstanbul) și serviciul spitalicesc al acestei din urmă instituții.

În cursul acestor vizite, delegația s-a întâlnit de asemenea cu personalul penitenciar precum și cu procurorii și medicii din aceste instituții. Comitetul de experți a însoțit delegația în cursul vizitelor casei de arest din Bayrampașa și serviciul acesteia de spitalizare. B. Examinarile medicale ale comitetului de experți Curta încărcasem comitetul de experți cu determinarea, în special, dacă reclamanții prezentau tulburări neurologice sau psihiatrice și, în caz afirmativ, în ce măsură aceste tulburări s-au dovedit compatibile cu viața în detenție. Trebuia de asemenea să procedeze, dacă era necesar, la o evaluare științifică a dosarului medical al interesatului cum fusese constituit de către autoritățile de medicină legală turce.

În acest context, comitetul de experți a observat mai întâi că, în toate dosarele acestui grup, interesații explicau sechelele lor neuropsihiatrice pretinse prin grevele de foame și desemnau aceste sechelele ca fiind ale S-WK, cum diagnosticasem institutul. De aceea, comitetul de experți a hotărât să recurgă la examene medicale standardizate, potrivite pentru a evidenția posibile elemente de supraîncărcătură sau simulare frecvente în rândul deținuților, precum și pentru a evidenția caracteristicile adevărate ale sindromului invocat atât din punct de vedere neurologic cât și neuropsihologic. Examinarile au avut loc între 8 și 11 septembrie 2004, în sediile puse la dispoziție în acest scop de Guvern la spitalul universitar din Çapa la Istanbul, și aceasta, în respectul absolut al secretului medical.

Reclamantul a fost examinat pe 9 septembrie 2004. Pe 8 iunie 2005, raportul medical al comitetului de experți al Curții, referitor la ansamblul acestor cauze, a fost comunicat părților. Părțile relevante ale acestui raport privind D. Aydın se citesc după cum urmează: "A. Antecedente Spitalizat la spitalul civil din Tekirdağ în 2001, după 165 de zile de grevă de foame, reclamantul ar fi refuzat să fie examinat. 5 noiembrie 2001: camera nr. 3 observă o încetinire extremă, o dizmetrie a stângii și o lărgire a poligonului susținerii. De aceea, ea stabilește un diagnostic de S-WK și concluzionează privind aplicarea unei măsuri de suspendare. 10 mai 2002: se efectuează al doilea examen. Acesta permite să se observe o insuficiență a memoriei de fixare și a memoriei anterograde precum și o disfuncție cognitivă.

Diagnosticul de S-WK este menținut, ca și măsura de suspendare. 18 februarie 2004: la încheierea celui de-al treilea examen, camera nr. 3 constată o ușoară insuficiență a memoriei anterograde, o dizmetrie a stângii și o limitare a mersului în tandem. Ea apreciază că ansamblul acestor elemente nu mai justifică menținerea măsurii de suspendare. B. Comentarii Absența unor elemente suficiente pentru a formula o judecată privind diagnosticul inițial de S-WK sau privind evoluția stării de sănătate a reclamantului. C. Examen (9 septembrie 2004) Examenul neurologic arată tulburări ale mersului care nu sunt organice, dar lasă o incertitudine privind existența unui sindrom cerebelar frustru. Examenul neuropsihologic confirmă prezența unor semne neorganice și absența unor tulburări amnezice de tip S-WK.

Din punct de vedere psihiatric, prezentarea este dureroasă și obosită cu elemente depresive. D. Aviz Ansamblul elementelor de mai sus lasă plana o incertitudine privind relevanța diagnosticului inițial de S-WK. La o distanță de episodul inițial, persistă în mod clar elemente psihopate (supraîncărcătură, elemente depresive), dar relația acestor elemente cu S-WK nu este stabilită. Acestea par mai degrabă să se refere la dificultăți de adaptare la mediul carceral. Dacă aceste elemente trebuie luate în considerare, ele nu justifică, singure, suspendarea executării pedepsei de închisoare. Cu toate acestea, un suport psihologic este necesar." Concluziile generale referitoare la ansamblul raportului medical al comitetului de experți al Curții sunt prezentate în hotărârea Tekin Yıldız citată mai sus.

MOTIVE DE CERERE

Expunând că suspendarea executării pedepsei sale a fost ridicată pe baza unui raport medical lipsit de valoare științifică, reclamantul invocă sindromul Wernicke-Korsakoff de care ar suferi și susține că reîncarcerarea sa, care se analizează ca un tratament inuman și degradant, entraină încălcarea articolelor 3 și 5 ale Convenției. ÎN DREPT A. Argumentele părților 1. Guvernul Guvernul susține mai întâi condițiile favorabile ale penitenciarelor și apoi că îngrijirile medicale necesare sunt administrate tuturor deținuților. Dacă apare necesitatea, interesații sunt transferați la spital, altfel sunt eliberați provizoriu în aplicare a articolului 399 al CPP, cum s-a întâmplat pentru reclamant. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne din moment ce reclamantul nu a dat instanțelor interne oportunitatea de a remedia situația pe care o denunță în fața Curții.

art. 402 al CPP dispune că în caz de dubiu privind executarea pedepsei, interesatul poate se adreseze judecătorului pentru a obține o decizie în materie. Cu toate acestea, reclamantul nu a folosit această cale, aplicabilă de asemenea când se află în cauză respingeri de cereri de suspendare a executării pedepsei. Nici nu a formulat opoziție împotriva mandatului de aducere în conformitate cu dispozițiile generale ale CPP. Guvernul face de asemenea referință la exemple de jurisprudență pe care le-a transmis în cadrul celor cincizeci și trei de cauze menționare mai sus, care ilustrează ridicarea mandatului de aducere în cazuri similare, sau de asemenea aplicarea articolului 402 al CPP, unde judecătorul ordonează eliberarea interesatului.

Privind concluziile comitetului de experți al Curții, Guvernul apreciază că sunt similare cu cele ale institutului. 2. Reclamantul Reclamantul nu se pronunță în mod expres privind neepuizarea căilor de atac interne dar și-a menținut plângerile. Potrivit lui, S-WK este o boală incurabilă. De aceea, când a fost diagnosticat pe 5 noiembrie 2001, ar fi trebuit să fie eliberat definitiv deoarece această boală necesită o sprijin în mediu specializat. În plus, raportul din 18 februarie 2004 al institutului nu are forțosit nicio valoare științifică ținând cont de cazuri similare în fața Curții. B. Aprecierea Curții 1. Privind excepția preliminară Curta observă, după un examen atent al exemplelor furnizate de Guvern, că acestea privesc numai cazuri în care institutul a emis rapoarte medicale recomandând suspendarea executării pedepsei interesaților.

În aceste exemple, judecătorul, sesizat fie în prima instanță fie ca urmare a opoziției formulate, ordonează ridicarea mandatului de aducere emis de procuror sau eliberarea interesatului, după caz, art. 23-C § 3 al legii privind institutul (vezi Tekin Yıldız, citat mai sus, § 46) subliniind că concluziile medicale ale institutului nu restrâng în niciun fel puterea discreționară a autorităților în materie de apreciere a dovezilor. Se agea de asemenea, în aceste exemple, de cazuri în care a existat o divergență între prima autoritate (procurorul) și cea de-a doua (judecătorul) privind aplicarea juridică a unui raport medical favorabil interesatului. Cum nu este cazul în speță, institutul nu a emis un raport recomandând prelungirea suspendării executării pedepsei reclamantului și acesta a fost deci exclus, la nivel medical, dintr-o măsură de suspendare, precum și din grația prezidențială.

Ținând cont de ceea ce precede, Curta nu ar putea să accepte excepția Guvernului. 2. Privind motivele de cerere din articolele 3 și 5 ale Convenției Curta va examina motivele de cerere mai întâi din unghiul articolului 3 al Convenției, liber redactat: "Niciun om nu poate fi supus torturii sau unor pedepse sau tratamente inumane sau degradante." a. Principii generale Este adevărat că Convenția nu conține nici o dispoziție specifică referitoare la situația persoanelor private de libertate, cu atât mai puțin bolnavi.

Cu toate acestea, independent de obligația impusă statelor de a proteja integritatea fizică a deținuților prin administrarea îngrijirilor medicale necesare, trebuie reamintit că suferința datorată unei boli apărute natural, fie ea fizică sau mentală, poate în sine intra sub art. 3, dacă se găsește sau riscă să se găsească agravată de condiții de detenție pentru care autoritățile pot fi ținute responsabile (Mouisel c. Franța, nr. 67263/01, §§ 37, 38 și 40, și Pretty c. Regatul Unit, nr. 2346/02, § 52, CEDH 2002-III).

Pe lângă sănătatea deținutului, deci și bunăstarea acestuia trebuie de asemenea asigurată în mod adecvat ținând cont de cerințele practice ale închisorii, orice prizonier având dreptul la condiții de detenție conforme cu demnitatea umană pentru a asigura că modalitățile de executare a măsurilor luate nu-l supun unei angoase sau unei epruve a unei intensități care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției (Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 94, CEDH 2000-XI). Dacă Convenția nu implică nici o "obligație generală" de a elibera un deținut din motive de sănătate, tabloul clinic al unui deținut constituie totuși una din situațiile pentru care capacitatea de detenție este astazi pusă privind art. 3 al Convenției în cadrul statelor membre ale Consilului Europei (vezi Mouisel, ibidem, și Price c. Regatul Unit, nr. 33394/96, § 30, CEDH 2001-VII).

Acest element face acum parte din cei care trebuie luați în considerare în modalitățile de executare a unei pedepse privative de libertate. Pe scurt, într-o cauză dată, detenția unei persoane suferind de o patologie care angajează prognoza vitală sau al cărei stat este durabil incompatibil cu viața în detenție poate ridica probleme din unghiul articolului 3 al Convenției. b. Context specific Înainte de a aborda examinarea, Curta a studiat legislația turcă în vigoare privind aplicarea pedepselor în caz de boli grave ale condamnați. Ea observă că aceasta oferă autorităților naționale mijloace de a interveni în caz de afecțiuni medicale grave care lovesc deținuții. Sănătatea este unul din elementele care pot motiva o decizie de eliberare provizoriu sau o suspendare a unei pedepse.

Aceste măsuri completează recursul în grație medicală rezervat președintelui Republicii. Curta consideră că aceste proceduri constituie la prima vedere garantii adecvate pentru a asigura protecția integrității fizice și bunăstării deținuților pe care statele trebuie s-o armonizeze cu cerințele legitime ale pedepsei privative de libertate. În contextul specific al celor cincizeci și trei de cauze care au făcut obiectul misiunii de investigație menționare mai sus, este relevant să reamintim că în trecut, Turcia, confruntă cu mișcarea grevelor de foame declanșate în 1996 și 2000 pentru a protesta împotriva instituirii penitenciarelor de tip F prevăzând unități de viață de una la trei persoane în loc de dormitoare, s-a găsit confruntă cu problema menținerii în detenție a persoanelor suferind de sechelele fizice și mentale datorită malnutriției, apreciate în anumite cazuri ca fiind ale S-WK.

Mulți deținuți bolnavi fusem deci admiși la beneficiul eliberării provizorii din motiv de sănătate, autoritățile competente estimând fără îndoială că o asemenea situație nu se mai justifica în termeni de protecție a societății. c. Aplicarea principiilor la speță În speță, reclamantul, având se pare că a participat la mișcarea menționare mai sus, a avut acces la posibilitățile oferite de dreptul turc și a profitat din ele până la reîncarcerarea de pe 19 august 2003. Privind raportul de medicină legală litigios din 18 februarie 2004 al institutului la originea menținerii reclamantului în închisoare, Curta reamintește că în materie de administrare a dovezilor, nici Convenția nici principiile generale aplicabile jurisdicțiilor internaționale nu-i prescriu reguli stricte.

Deci, pentru a-și forma convingerile, îi este slobod să se bazeze pe date de orice fel, cu condiția ca să le aprecieze ca relevante.

În plus, apreciază în deplină libertate, nu numai recevabilitatea și relevanța, ci și puterea probantă a fiecărui element din dosar (Irlanda c. Regatul Unit, hotărâre din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pp. 79, 80, §§ 209 și 210). Pentru a determina dacă există motive serioase și dovedite de a crede că statul pârât a mancat la responsabilitățile sale decurgând din Convenție, ea trebuie să examineze întrebările ridicate în fața sa la lumina elementelor pe care i le-au furnizat comparanții și, dacă este necesar, pe care și le-a procurat din inițiativa proprie (Yașa c. Turcia, hotărâre din 2 septembrie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-VI, p. 2437, § 94). Motivul care a determinat deci Curta să organizeze misiunea de investigație menționare mai sus nu era decât această necesitate de a se procura din inițiativa proprie elementele necesare pentru examinarea.

Într-adevăr, în cadrul celor cincizeci și trei de cauze în cauză, anumite reclamanți produceau avize consultative, emanând din Ordinul Medicilor și punând serios în cauză credibilitatea științifică a rapoartelor litigioase (vezi, de pildă, Balyemez c. Turcia (cererea nr. 32495/03), decizie din 1 aprilie 2004 privind admisibilitatea și Eren c. Turcia (cererea nr. 8062/04), decizie din 2 septembrie 2004 privind admisibilitatea). În fața lipsei de elemente de apreciere, care nu a putut fi completată nici prin corespondența abundentă cu reclamanții, nici prin observații ale Guvernului, Curta nu a putut stabili circumstanțele reale înainte de a se pronunța asupra bunului-fond al acestor cauze. De aceea, a hotărît, în exercitarea funcțiilor pe care i le atribuie anexa inserată pe 7 iulie 2003 în regulament, și în conformitate cu jurisprudența menționare mai sus, de a duce o investigație și de a se procura din inițiativa proprie aceste elemente de apreciere.

Privind D. Aydın, după ce l-a examinat pe 9 septembrie 2004, comitetul de experți al Curții a concluzionat, la unanimitate, că nu suferă de sechelele neurologice sau neuropsihiatrice care să-l facă incapabil de a trăi în condiții de detenție. A recomandat cu toate acestea un sprijin psihologic al reclamantului. În aceste condiții, Curta nu vede niciun element susceptibil de a pune în cauză raportul din 18 februarie 2004 al camerei de specialiști.

În consecință, după ce s-a lipit la o apreciere globală a faptelor relevante pe baza elementelor din dosar, precum și la avizul experților săi, Curta nu apreciază ca fiind stabilit că reîncarcerarea reclamantului, nici condițiile de detenție ale acestuia au constituit în sine, un tratament inuman sau degradant în sensul articolului 3 al Convenției (Sakkopoulos c. Grecia, nr. 61828/00, § 45, 15 ianuarie 2004). Cât privește rapoartele medicale inițiale ale institutului diagnosticând S-WK și la originea eliberării reclamantului, Curta se referă din nou la avizul experților săi conform căruia semnele menționate în diferitele rapoarte nu stabilesc în mod formal prezența unei asemenea boli. Deci, ea apreciază, ținând cont de circumstanțele care domneau la acea vreme, că institutul a preferat -din posibile motive umanitare, sau din motive care scapă Curții- recomandarea eliberării interesaților pe simptome puțin fiabile.

Această atitudine poate fi criticată sigur pentru că a stârnit o speranță falsă la persoane în aceeași situație, în special atunci când institutul indica că starea de sănătate a reclamantului putea să-l beneficieze de grația prezidențială (vezi de asemenea concluziile generale ale raportului comitetului de experți al Curții în hotărârea Tekin Yıldız citată mai sus). Aceasta fiind zis, nepercepând niciun element susceptibil de a pune în cauză aprecierea autorităților medicale și judiciare privind aplicarea unor asemenea măsuri (Klaas c. Germania, hotărâre din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, §§ 29-30) favorabile interesaților, Curta nu se va opri pe acest subiect referitor la poziția lor înaintea unui dilemă, și care de altfel nu privește astazi menținerea reclamantului în detenție.

Privind recomandarea făcută de experți ai săi privind suportul psihologic al reclamantului, Curta nu poate decât să observe că acesta a fost definitiv eliberat în aprilie 2005, cu mult înainte ca comitetul de experți să-și prezinte raportul, și că o asemenea întrebare nu se mai pune în speță, cu atât mai mult cu cât suportul medical al reclamantului în 2004 a fost considerabil. Curta observă de altfel că motivul de cerere derivat din art. 5 al Convenției reiau elemente identice acestei probleme tratate din unghiul articolului 3. De aceea, ea apreciază că nu este necesară examinarea separată. Rezultă că cererea trebuie respinsă ca fiind manifest neîtemeiată, în sensul articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Ținând cont de ceea ce precede, Curta apreciază de asemenea că este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 § 3 al Convenției. Din aceste motive, Curta, la unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Georg Ress Grefier Președinte Notă: Compozitor anterior lui 1 noiembrie 2004. Conform literaturii medicale, această boală, pe care o găsim în special la alcoolici cronici și cei malnutriți, constă dintr-o combinație a sindromului Korsakoff, care provoacă confuzie, afonie și fabrilație, și encefalopatie Wernicke, care entraină paralizie a ochilor, nistagmus, comă, chiar moarte, dacă pacientul nu este corespunzător tratat. Această stare este considerată ca rezultând, în principiu, dintr-o carență cronică în tiamină, substanță care participă la metabolismul glucozei, cu înțelegerea că în caz de o asemenea carență orice activitate care necesită metabolizarea glucozei poate entrajna boala Wernicke-Korsakoff.

Tratamentul cel mai comun constă în injectarea tiaminei prin intravenă sau intramusculară pentru a încetini boala, apoi un tratament pe termen lung, pe bază de pastile orale, pentru recuperare. Pentru o descriere generală a penitenciarului de tip F din Kocaeli, vizitat pe 7 septembrie 2004, și a casei de arest din Bayrampașa, vizitată pe 8 septembrie 2004, vezi hotărârea Tekin Yıldız citată mai sus. Abrevieri privind raportul medical: - "Comitetul": comitetul de trei experți al Curții. - "Camera": camera de specialiști a institutului de medicină legală care a emis raportul medical la care se face referință. - "HUI": spitalul universitar din Istanbul. - "S-WK": sindromul Wernicke-Korsakoff. - "Măsura de suspendare": măsură de suspendare a executării unei pedepse de închisoare din motive de sănătate, în virtutea articolului 399 al codului de procedură penală.

- "art. 104": art. 104 b) al Constituției, care împuternicește președintele Republicii să grațieze un condamnat din motive de boală cronică sau invaliditate.

TROISIÈME SECTION

[1] DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 27324/04 présentée par Ali Musa AYDIN contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 1 er décembre 2005 en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , R. Türmen , B.M. Zupančič , M me M. Tsatsa-Nikolovska, M. K. Traja, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 29 juillet 2004, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l’article 41 du règlement de la Cour. Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Ali Musa Aydın, est un ressortissant turc, né en 1970 et résidant à Edirne.

Il est représenté devant la Cour par M e G. Altay, avocate à Istanbul. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 13 mars 1998, le requérant fut condamné à douze ans et six mois de réclusion criminelle pour appartenance à une organisation terroriste. En 2001, alors qu’il purgeait sa peine à la prison de type F de Tekirdağ, il entama une grève de la faim de longue durée. Dans cette période il fut régulièrement suivi par le médecin de la prison mais n’accepta aucun traitement. Le 165 ème jour de son action il fut transféré à l’hôpital civil de Tekirdağ, ou il refusa à nouveau toute intervention. Le 2 novembre 2001, il fut transféré à l’institut médicolégal (« l’institut ») afin d’évaluer son aptitude à purger une peine privative de liberté, ainsi que la nécessité de le mettre au bénéfice de la grâce présidentielle.

Par un rapport du 16 novembre 2001, la chambre de spécialistes nº 3 de l’institut (« la chambre de spécialistes »), se referant à ses examens du 2 et du 5 novembre 2001, diagnostiqua la maladie de Wernicke-Korsakoff [2] (« S-WK ») et recommanda le sursis à exécution de la peine du requérant pour une durée de six mois. Elle mentionna la nécessité de réévaluer la situation du requérant vis-à-vis de la grâce présidentielle à la fin de ce délai. Le 19 novembre 2001, s’appuyant sur ce rapport, le procureur de Tekirdağ décida de surseoir à l’exécution de la peine du requérant en application de l’article 399 du code de procédure pénale (« CPP ») et ordonna sa libération. Vers la fin du sursis le requérant fut réexaminé par la chambre de spécialistes.

Par un rapport du 21 mai 2002, celle-ci recommanda la prolongation du sursis jusqu’à la guérison complète. Par une décision qu’il prit le même jour, le procureur prolongea donc le sursis, invitant le requérant pour réexamen en novembre 2002. Le 2 décembre 2002, le requérant s’étant absenté de son examen médical, le procureur délivra un mandat d’amener ( mahkumlara mahsus yakalama müzekkeresi ). Le requérant allègue que dans cette période il complétait les tests et radiologies qui lui avaient été demandé. Le 19 août 2003, le requérant fut arrêté et réincarcéré à la prison de type F d’Edirne. Il reçut certains traitements à la prison, aux services de neurologie de l’hôpital civil d’Edirne et aux services de psychiatrie de l’hôpital universitaire de Trakya.

Dans l’intervalle, le frère du requérant demanda la grâce présidentielle. Le requérant fut donc reconduit à l’institut. Par un rapport du 18 février 2004, la chambre de spécialistes déclara que l’etat de santé du requérant ne nécessitait ni le sursis à exécution de sa peine, ni la grâce présidentielle. En conséquence, le 11 mars 2004, le procureur de Tekirdağ rejeta la demande du frère du requérant. La représentante du requérant fait savoir que son client a été définitivement libéré en avril 2005 en application du nouveau code pénal mais qu’il souhaite maintenir sa requête en raison de ce qu’il a subi avant cette période.

B. Le droit et la pratique internes pertinents La structure et les fonctions de l’institut médicolégal, la grâce présidentielle pour les condamnés atteints d’une maladie irréversible (article 104 de la Constitution), le sursis à exécution de la peine pour motifs de santé selon le code de procédure pénale (articles 399 et 402 du CPP), ainsi que les travaux du Conseil de l’Europe en la matière figure dans l’arrêt Tekin Yıldız c. Turquie (n o 22913/04, 10 novembre 2005).

PROCÉDURE DEVANT LA COUR

Cette affaire fait partie d’un groupe de cinquante-trois requêtes (voir Tekin Yıldız , précité), pour lesquelles la Cour a décidé, le 1 er juillet 2004, dans l’exercice des fonctions que lui attribue l’annexe insérée le 7 juillet 2003 à son règlement, qu’une mission d’enquête aurait lieu en Turquie entre le 6 et le 13 septembre 2004. Aussi a-t-elle désigné dans ce cadre, une délégation de trois juges (« la délégation de la Cour ») pour procéder à des visites d’établissements notamment pénitentiaires ainsi qu’un comité d’experts pour évaluer l’aptitude médicale des cinquante-trois requérants, dont M. Aydın, à purger une peine privative de liberté. La délégation de la Cour était composée de M. I. Cabral Barreto, M me M. Tsatsa-Nikolovska et M. K. Traja, juges, et était assistée de M. V. Berger, greffier de section, M. C. Turmangil, M. S. Erel, M me O. Andreotti et M. H. Mutaf, référendaires au greffe, et de M lle G. Güllü, secrétaire au greffe.

Le comité d’experts était composé de M. Christian Derouesné, neurologue et professeur émérite à la faculté de médecine Pitié-Salpêtrière, Université Paris VI (Paris, France), de M. Francis Bolgert, neuropsychiatre à hôpital Pitié-Salpêtrière (Paris, France) et de M. Doğan Yeșilbursa, psychiatre et chef de clinique adjoint à hôpital des maladies mentales et neurologiques de Bakırköy (Istanbul, Turquie). Le 23 août 2004, aux fins du bon déroulement de cette mission, la Cour a invité le Gouvernement, en application de l’article 39 de son règlement, à ne pas procéder à l’arrestation des requérants en fuite, durant la période du 6 au 13 septembre 2004 où le comité des experts devait procéder aux examens susvisés.

Parallèlement, la Cour a invité les requérants en liberté (ceux en fuite ou ceux qui bénéficient d’un sursis à exécution de peine selon l’article 399 du CPP) à se présenter à l’hôpital universitaire de Çapa (Istanbul) où leur examen allait avoir lieu. Le Gouvernement de son côté a été invité à assurer la présence des requérants incarcérés, dont le requérant, pour l’examen médical.

A. Les visites d’établissements pénitentiaires Afin de se forger une idée sur les conditions matérielles régnant dans les différents types d’établissements carcéraux en Turquie, la délégation de la Cour, accompagnée des représentants des requérants et du Gouvernement, a visité deux prisons de type F (Tekirdağ et Kocaeli), deux prisons de type H (Tekirdağ et Istanbul), une maison d’arrêt de type H (Bayrampașa-İstanbul) et le service hospitalier de ce dernier établissement [3] . Lors de ces visites, la délégation s’est également entretenue avec le personnel pénitencier ainsi que les procureurs et les médecins en poste dans ces établissements. Le comité d’experts a accompagné la délégation lors des visites de la maison d’arrêt de Bayrampașa et son service hospitalier.

B. Les examens médicaux du comité d’experts La Cour avait chargé le comité d’experts de déterminer notamment si les requérants présentait des troubles neurologiques ou psychiatriques et, dans l’affirmative, dans quelle mesure ces troubles s’avéraient compatibles avec la vie carcérale. Il devait également procéder, au besoin, à une évaluation scientifique du dossier médical de l’intéressé tel que constitué par les instances médicolégales turques. Dans ce contexte, le comité d’experts releva tout d’abord que, dans toutes les affaires de ce groupe, les intéressés expliquaient leurs séquelles neuropsychiatriques alléguées par leurs grèves de la faim et désignaient ces séquelles comme étant celles du S-WK, tel que l’institut l’avait diagnostiqué.

Partant, le comité d’experts décida de recourir à des examens médicaux standardisés, propres à mettre en évidence d’éventuels éléments de surcharge ou de simulation fréquents chez les prisonniers ainsi qu’à dégager les caractéristiques véritables du syndrome invoqué sur le plan tant neurologique que neuropsychologique. Les examens eurent lieu entre le 8 et le 11 septembre 2004, dans les locaux disposés à cette fin par le Gouvernement à l’hôpital universitaire de Çapa à Istanbul, et ce, dans le respect absolu du secret médical. Le requérant a été examiné le 9 septembre 2004. Le 8 juin 2005, le rapport médical du comité d’experts de la Cour, concernant l’ensemble de ces affaires, a été communiqué aux parties.

Les parties pertinentes de ce rapport [4] quant à M. Aydın se lisent comme suit : « A. Antécédents Hospitalisé à l’hôpital civil de Tekirdağ en 2001, après 165 jours de grève de la faim, le requérant aurait refusé d’être examiné. 5 novembre 2001 : la chambre n o 3 observe un ralentissement extrême, une dysmétrie gauche et un élargissement du polygone de sustentation. Partant, elle porte un diagnostic de S-WK et conclut à l’application d’une mesure de sursis. 10 mai 2002 : un second examen est effectué. Celui-ci permet de relever une insuffisance de la mémoire de fixation et de la mémoire antérograde ainsi qu’un dysfonctionnement cognitif. Le diagnostic de S-WK est maintenu, tout comme la mesure de sursis.

18 février 2004 : à l’issue du troisième examen, la chambre n o 3 constate une légère insuffisance de la mémoire antérograde, une dysmétrie gauche et une limitation du tandem-walk. Elle juge que l’ensemble de ces éléments ne justifie plus le maintien de la mesure de sursis. B. Commentaires Absence d’éléments suffisants pour émettre un jugement sur le diagnostic initial de S-WK ou sur l’évolution de l’état de santé du requérant. C. Examen (9 septembre 2004) L’examen neurologique montre des troubles de la marche non organiques, mais laisse un doute en ce qui concerne l’existence d’un syndrome cérébelleux frustre. L’examen neuropsychologique confirme la présence de signes non organiques et l’absence de troubles amnésiques de type S-WK.

Au plan psychiatrique, la présentation est douloureuse et fatiguée avec des éléments dépressifs. D. Avis L’ensemble des éléments ci-dessus laisse planer un doute sur la pertinence du diagnostic initial de S-WK. À distance de l’épisode initial, il persiste clairement des éléments psychopathologiques (surcharge, éléments dépressifs), mais le rapport de ces éléments avec le S-WK n’est pas établi. Ceux-ci semblent plutôt relever des difficultés d’adaptation au milieu carcéral. Si ces éléments sont à prendre en compte, ils ne justifient pas, à eux seuls, la suspension de la peine d’emprisonnement. Cependant, un suivi psychologique est nécessaire. » Les conclusions générales concernant l’ensemble du rapport médical du comité d’experts de la Cour figurent dans l’arrêt Tekin Yıldız précité.

GRIEFS Exposant que le sursis à exécution de sa peine a été levé sur le fondement d’un rapport médical n’ayant aucune valeur scientifique, le requérant invoque le syndrome de Wernicke-Korsakoff dont il serait atteint et soutient que sa réincarcération, qui s’analyse en un traitement inhumain et dégradant, emporte violation des articles 3 et 5 de la Convention. EN DROIT A. Arguments des parties 1. Le Gouvernement Le Gouvernement fait valoir d’abord les conditions favorables des prisons et ensuite que les soins médicaux nécessaires sont administrés à tous les détenus. Si le besoin se manifeste, les intéressés sont transférés à l’hôpital, sinon libérés provisoirement en application de l’article 399 du CPP, comme il a été le cas pour le requérant.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes en ce que le requérant n’a pas donné aux juridictions internes l’opportunité de redresser la situation qu’il dénonce devant la Cour. L’article 402 du CPP dispose qu’en cas de doute sur l’exécution de la peine, l’intéressé peut s’adresser au juge pour obtenir une décision en la matière. Or le requérant n’a pas utilisé cette voie, applicable également lorsqu’il s’agit de rejets des demandes de sursis à exécution d’une peine. Il n’a pas non plus formé opposition contre le mandat d’amener conformément aux dispositions générales du CPP. Le Gouvernement renvoie aussi aux exemples de jurisprudence qu’il a transmis dans le cadre des cinquante-trois affaires susmentionnées, lesquels illustrent la levée du mandat d’amener dans des cas similaires, ou bien encore l’application de l’article 402 du CPP, où le juge ordonne la libération de l’intéressé.

S’agissant des conclusions du comité d’experts de la Cour, le Gouvernement estime qu’elles sont similaires à celles de l’institut. 2. Le requérant Le requérant ne se prononce pas expressément sur le non-épuisement des voies de recours internes mais maintient ces doléances. Selon lui, le S-WK est une maladie incurable. Donc, lorsqu’il a été diagnostiqué le 5 novembre 2001 chez lui, il aurait dû être libéré définitivement car cette maladie nécessiterait une prise en charge en milieu spécialisé. Par ailleurs, le rapport du 18 février 2004 de l’institut n’a forcément aucune valeur scientifique au vu des cas similaires devant la Cour. B. Appréciation de la Cour 1. Sur l’exception préliminaire La Cour relève, après un examen minutieux des exemples fournis par le Gouvernement, que ceux-ci concernent uniquement les cas où l’institut a délivré des rapports médicaux recommandant le sursis à exécution de la peine des intéressés.

Dans ces exemples, le juge, saisi soit en première instance soit suite à l’opposition formée, ordonne la levée du mandat d’amener délivré par le procureur ou la libération de l’intéressé, selon le cas, l’article 23-C § 3 de la loi sur l’institut (voir Tekin Yıldız , précité, § 46) soulignant que les conclusions médicales de l’institut ne restreignent aucunement le pouvoir discrétionnaire des autorités en matière de l’appréciation des preuves. Il s’agit aussi, dans ces exemples, de cas où il y a eu divergence entre la première autorité (le procureur) et la seconde (le juge) s’agissant de l’application juridique d’un rapport médical favorable à l’intéressé. Or, en l’espèce, l’institut n’a pas délivré un rapport recommandant la prolongation du sursis à exécution de la peine du requérant et celui-ci a été ainsi exclu, au niveau médical, d’une mesure de sursis, ainsi que de la grâce présidentielle.

Au vu de ce qui précède, la Cour ne saurait accueillir l’exception du Gouvernement. 2. Sur les griefs tirés des articles 3 et 5 de la Convention La Cour examinera les griefs d’abord sous l’angle de l’article 3 de la Convention, ainsi libellé : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » a. Principes généraux Il est vrai que la Convention ne comprend aucune disposition spécifique relative à la situation des personnes privées de liberté, a fortiori malades.

Toutefois, indépendamment de l’obligation faite aux Etats de protéger l’intégrité physique des détenus par l’administration des soins médicaux requis, il faut rappeler que la souffrance due à une maladie survenant naturellement, qu’elle soit physique ou mentale, peut en soi relever de l’article 3, si elle se trouve ou risque de se trouver exacerbée par des conditions de détention dont les autorités peuvent être tenues pour responsables ( Mouisel c. France , n o 67263/01, §§ 37, 38 et 40, et Pretty c. Royaume-Uni , n o 2346/02, § 52, CEDH 2002 ‑ III).

Outre la santé du détenu, c’est donc son bien-être qui doit également être assuré de manière adéquate eu égard aux exigences pratiques de l’emprisonnement, tout prisonnier ayant droit à des conditions de détention conformes à la dignité humaine de manière à assurer que les modalités d’exécution des mesures prises ne le soumettent pas à une détresse ou à une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention ( Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 94, CEDH 2000-XI). Si la Convention n’implique aucune « obligation générale » de libérer un détenu pour motifs de santé, le tableau clinique d’un détenu constitue pourtant l’une des situations pour lesquelles la capacité à la détention est aujourd’hui posée au regard de l’article 3 de la Convention au sein des Etats membres du Conseil de l’Europe (voir Mouisel , ibidem , et Price c. Royaume-Uni , n o 33394/96, § 30, CEDH 2001-VII).

Cet élément fait désormais partie de ceux à prendre en compte dans les modalités de l’exécution d’une peine privative de liberté. En bref, dans une affaire donnée, la détention d’une personne atteinte d’une pathologie engageant le pronostic vital ou dont l’état est durablement incompatible avec la vie carcérale peut poser des problèmes sous l’angle de l’article 3 de la Convention. b. Contexte spécifique Avant d’aborder son examen, la Cour a étudié la législation turque en vigueur en matière d’application des peines en cas de maladie grave des condamnés. Elle note que celle-ci offre aux autorités nationales des moyens d’intervenir en cas d’affections médicales graves atteignant des détenus. La santé est l’un des éléments pouvant motiver une décision de libération provisoire ou la suspension d’une peine.

Ces mesures suppléent le recours en grâce médicale réservé au président de la République. La Cour considère que ces procédures constituent à première vue des garanties adéquates pour assurer la protection de l’intégrité physique et du bien-être des prisonniers que les Etats doivent concilier avec les exigences légitimes de la peine privative de liberté. Dans le contexte spécifique des cinquante-trois affaires ayant fait l’objet de la mission d’enquête susmentionnée, il est pertinent de rappeler que par le passé, la Turquie, face au mouvement de grèves de la faim déclenché en 1996 et 2000 pour protester contre l’instauration des prisons de type F prévoyant des unités de vie d’une à trois personnes au lieu de dortoirs, s’était vu confrontée au problème du maintien en détention de personnes souffrant des séquelles physiques et mentales dues à la malnutrition, jugées dans certains cas comme étant celles du S-WK.

Nombre de détenus malades avaient été ainsi admis au bénéfice de la libération provisoire pour motif de santé, les autorités compétentes ayant sans doute estimé qu’une telle situation ne se justifiait plus en termes de protection de la société. c. Application des principes au cas d’espèce En l’espèce, le requérant, ayant apparemment participé au mouvement susmentionné, a eu accès aux possibilités offertes par le droit turc et en a tiré profit jusqu’à sa réincarcération en date du 19 août 2003. S’agissant du rapport médicolégal litigieux du 18 février 2004 de l’institut à l’origine du maintien en prison du requérant, la Cour rappelle qu’en matière d’administration de la preuve, ni la Convention ni les principes généraux applicables aux juridictions internationales ne lui prescrivent des règles strictes.

Ainsi, pour forger sa conviction, il lui est loisible de se fonder sur des données de toute sorte, pour autant qu’elle les juge pertinentes.

Par ailleurs, elle apprécie en pleine liberté, non seulement la recevabilité et la pertinence, mais aussi la force probante de chaque élément du dossier ( Irlande c. Royaume-Uni , arrêt du 18 janvier 1978, série A n o 25, pp. 79, 80, §§ 209 et 210). Pour déterminer s’il y a des motifs sérieux et avérés de croire que l’Etat défendeur a manqué à ses responsabilités découlant de la Convention, elle doit examiner les questions soulevées devant elle à la lumière des éléments que lui ont fournis les comparants et, au besoin, qu’elle se procure d’office ( Yașa c. Turquie , arrêt du 2 septembre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VI, p. 2437, § 94). La raison qui a d’ailleurs amené la Cour à organiser la mission d’enquête susmentionnée n’était autre que ce besoin de se procurer d’office les éléments nécessaires pour son examen.

En effet, dans le cadre des cinquante-trois affaires en question, certains requérants avaient produit des avis consultatifs, émanant de l’Ordre des médecins et mettant sérieusement en cause la crédibilité scientifique des rapports litigieux (voir, par exemple, Balyemez c. Turquie (requête n o 32495/03), décision du 1 er avril 2004 sur la recevabilité et Eren c. Turquie (requête n o 8062/04), décision du 2 septembre 2004 sur la recevabilité). Devant la pénurie d’éléments d’appréciation, qui n’a pu être comblée ni par la correspondance abondante avec les requérants, ni par les observations du Gouvernement, la Cour n’a pas été en mesure d’établir les circonstances réelles avant de se prononcer sur le bien-fondé de ces affaires.

Ainsi, elle a décidé, dans l’exercice des fonctions que lui attribue l’annexe insérée le 7 juillet 2003 à son règlement, et conformément à la jurisprudence susmentionnée, de mener une enquête et de se procurer d’office ces éléments d’appréciation. S’agissant de M. Aydın, après l’avoir examiné le 9 septembre 2004, le comité d’experts de la Cour a conclu, à l’unanimité, qu’il ne souffrait pas de séquelles neurologiques ou neuropsychologiques le rendant inapte à vivre dans les conditions carcérales. Il a recommandé toutefois le suivi psychologique du requérant. Dans ces conditions, la Cour ne voit aucun élément susceptible de remettre en cause le rapport du 18 février 2004 de la chambre de spécialistes.

En conséquence, après s’être livrée à une appréciation globale des faits pertinents sur la base des éléments du dossier, ainsi qu’à l’avis de ses experts, la Cour n’estime pas établi que la réincarcération du requérant, ni les conditions de détention de celui-ci ont constitué en soi, un traitement inhumain ou dégradant au sens de l’article 3 de la Convention ( Sakkopoulos c. Grèce , n o 61828/00, § 45, 15 janvier 2004). Quant aux rapports médicaux initiaux de l’institut diagnostiquant le S-WK et à l’origine de la libération du requérant, la Cour se réfère à nouveau à l’avis de ses experts selon lequel les signes mentionnés dans les différents rapports n’établissent pas formellement la présence d’une telle maladie.

Ainsi, elle estime, au vu des circonstances qui régnaient à l’époque, que l’institut a préféré –pour des raisons éventuellement humanitaires, ou pour des raisons qui échappent à la Cour– recommander la libération des intéressés sur des symptômes peu fiables. Cette attitude peut être critiqué certes pour avoir fait naître un faux espoir à des personnes dans la même situation, notamment lorsque l’institut indiquait que l’état de santé du requérant pouvait le mettre au bénéfice de la grâce présidentielle (voir également les conclusions générales du rapport du comité d’experts de la Cour dans l’arrêt Tekin Yıldız précité).

Cela étant, n’apercevant aucun élément susceptible de remettre en cause l’appréciation des autorités médicales et judiciaires quant à l’application de telles mesures ( Klaas c. Allemagne , arrêt du 22 septembre 1993, série A n o 269, p. 17, §§ 29-30) favorables aux intéressés, la Cour ne s’attardera pas sur ce sujet relatif à leur position face à un dilemme, et qui d’ailleurs ne concerne pas à ce jour le maintien du requérant en détention. S’agissant de la recommandation faite par ses experts quant au suivi psychologique du requérant, la Cour ne peut que relever que ce dernier a été définitivement libéré en avril 2005, bien avant que le comité d’experts ait rendu son rapport, et qu’une telle question ne se pose plus en l’espèce, d’autant plus que le suivi médical du requérant en 2004 a été considérable.

La Cour observe par ailleurs que le grief tiré de l’article 5 de la Convention reprend des éléments identiques à cette question ainsi traitée sous l’angle de l’article 3. Par conséquent, elle juge qu’il n’y a pas lieu de l’examiner séparément. Il s’ensuit que la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Au vu de ce qui précède, la Cour estime également qu’il y a lieu de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable.

Vincent Berger Georg Ress Greffier Président 1. Dans sa composition antérieure au 1 er novembre 2004. [2] . Selon la littérature médicale, cette maladie, qu’on retrouve principalement chez les alcooliques chroniques et les mal nourris, consiste en une combinaison du syndrome de Korsakoff , qui provoque la confusion, l’aphonie et l’affabulation, et d’encéphalopathie de Wernicke , qui entraîne une paralysie des yeux, un nystagmus, le coma, voire la mort, si le patient n’est pas dûment traité.

Cet état est considéré comme résultant, en principe, d’une carence chronique en thiamine, substance qui participe au métabolisme du glucose, étant entendu qu’en cas de pareille carence toute activité qui nécessite la métabolisation du glucose peut entraîner la maladie de Wernicke-Korsakoff . Le traitement le plus courant consiste à injecter de la thiamine par intraveineuse ou intramusculaire pour ralentir la maladie, puis un traitement à long terme, à base de pastilles orales, pour le rétablissement. [3] . Pour une description générale de la prison de type F de Kocaeli, visitée le 7 septembre 2004, et de la maison d’arrêt de Bayrampașa, visitée le 8 septembre 2004, voir l’arrêt Tekin Yıldız précité.

[4] . Abréviations concernant le rapport médical : - « le Comité » : le comité de trois experts de la Cour. - « la chambre » : la chambre de spécialistes de l’institut médicolégal ayant délivré le rapport médical auquel il est fait référence. - « HUI » : l’hôpital universitaire d’Istanbul. - « S-WK » : le syndrome de Wernicke-Korsakoff. - « mesure de sursis » : mesure de sursis à exécution d’une peine d’emprisonnement pour motifs de santé, en vertu de l’article 399 du code de procédure pénale. - « l’article 104 » : l’article 104 b) de la Constitution, habilitant le président de la République à gracier un condamné pour raison de maladie chronique ou d’invalidité