DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 13191/02 de către Cvetan TRAJKOSKI și alții împotriva fostei Republici iugoslave a Macedoniei Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința la 1 decembrie 2005 în calitate de Cameră compusă din: B.M. Zupančič Președintele Hedigan Bîrsan dna Tsatsa-Nikolovska dna Jaeger Myjer David Thór Björgvinsson, judecători și V. Berger Grefierul secțiunii având în vedere cererea depusă la 26 septembrie 2001, după ce a deliberat, decide după cum urmează: Reclamanții, dl Cvetan Trajkoski („primul reclamant”), dl Nikola Trajkoski, dl Snezana Trajkoska, dl Igorče Simonoski, dl Ratka Simonoska și dl Cvetan Simonoski, sunt cetățeni macedoneni care locuiesc în Prilep. Ele sunt reprezentate în fața Curții de un avocat care practică în Prilep, fosta Republică iugoslavă a Macedoniei. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. În o serie de proceduri administrative, reclamanții au contestat licitatea deciziilor administrative privind construcția și exploatarea unei benzine situate la câteva metri de casele lor. De asemenea, au adus acuzații penale împotriva oficialilor de stat care au luat deciziile relevante; împotriva managerului benzinelor și a ofițerilor de poliție pentru presupusele maltraturi infligate de primul reclamant. Fiecare dintre plângerile penale a fost respinsă de procuror și, ulterior, respins de instanță. Reclamanții au solicitat, de asemenea, Curtea Constituțională care a contestat constituționalitatea și legalitatea planului master urban al orașului Prilep. Proceduri administrative privind licența de operare La 27 iulie 1998, Ministerul Urbanismului și Construcției a acordat domnului A.G. un permis care conține condițiile de construcție a unei benzine. La 25 februarie 1999, Ministerul i-a eliberat un permis de construcție. Întrucât el nu a respectat aceste condiții atunci când a construit stația de benzină, la 23 iulie 1999, Ministerul a emis o decizie prin care a aprobat deplasarea stației. La 10 februarie 2000, respectivul Minister a eliberat dl A.G. cu o licență de operare. La 3 martie 2000, Ministerul a respins plângerea reclamanților ca fiind inadmisibilă. Acesta a constatat că reclamanții nu au dreptul de a face apel la decizia ca Legea de Construcție („акон”) („акна и ) nu a autorizat nici o altă parte, cu excepția investitorului și a societății responsabile pentru construcție, să intervină în calitate de părți în cauză. La 8 mai 2001, Comisia de Apel a guvernului („Comisia de apel”) a respins apelul reclamanților și a susținut decizia Ministerului. La 19 septembrie 2002, Curtea Supremă (cu două hotărâri separate luate consecutiv) a declarat că hotărârile Comisiei de Apel nu erau valabile și nu erau înaintate și a remis cazul de reexaminare. Acesta a constatat că casele reclamanților erau situate aproape de benzină și că reclamanții nu puteau fi negați dreptul de a face apel la deciziile administrative care se referă la drepturile și interesele acestora. La 9 mai 2003, Comisia de Apel a Guvernului, în conformitate cu instrucțiunile Curții Supreme, a anulat licența de operare. Reclamanții nu au furnizat nicio informație dacă licența de operare a fost reeliberată, dar se pare că stația de benzină a continuat să opereze. Procedura administrativă privind reluarea procedurii împotriva aprobării Ministerului a modificărilor la fața locului în construcția benzinelor La 20 august și 15 decembrie 1999, reclamanții au solicitat Re-deschiderea procedurii administrative împotriva hotărârii Ministerului din 23 iulie 1999 prin care a aprobat modificările la fața locului efectuate în timpul construcției stației de benzină și a modificat permisele de construcție din 1998 și 1999, respectiv. La 3 februarie 2000, Ministerul contestat a respins cererile din cauza unor dovezi insuficiente de modificare a deciziei. La 8 mai 2001, Comisia de Apel a respins plângerile reclamanților, deoarece nu erau părți la procedurile administrative în care a fost luată decizia impugnată. În plus, Comisia a constatat că ar fi putut proteja drepturile acestora în cadrul procedurii privind adoptarea planului master urban. La 3 octombrie 2002, Curtea Supremă a anulat decizia Comisiei de Apel. Acesta a constatat că casele reclamanților au atașat stația de benzină în cauză și că, din acest motiv, reclamanții ar putea fi considerați părți în cauză. Curtea a stabilit că hotărârea impușită a fost luată în contravenție cu dispozițiile statutare și că reclamanții ar fi trebuit să aibă acces la procedură în ceea ce privește aprobarea deplasării postului de benzină în detrimentul reclamanților. Prin urmare, instanța a constatat că cererea de revocare a procedurii este bine fundamentată. La 9 mai 2003, Comisia de Apel a anulat decizia Ministerului din 3 februarie 2000 și a remis procesul de reexaminare. Întrucât organismele administrative au rămas inactive, în ianuarie 2004, reclamanții au instituit proceduri administrative litigioase în fața Curții Supreme pentru a hotărî cazul pe fond. La 15 ianuarie 2004, Ministerul Transporturilor și Comunicațiilor a susținut și a declarat valabil permisele din 1998 și 1999, precum și decizia impugnată din iulie 1999, care a aprobat modificările la fața locului referitoare la deplasarea benzinelor. La 2 februarie 2004, reclamanții au apelat la această decizie, însă Comisia de apel la a doua instanță a rămas inactivă. Reclamanții au deschis procedurile administrative litigioase în fața Curții Supreme și au solicitat acesteia să închidă stația de benzină ca măsură intermediară. Proceduri administrative privind certificatul de conformitate tehnică emis la benzină La 8 martie 2000, Ministerul Comerțului a emis un certificat conform căruia stația de benzină respectă cerințele tehnice. La 9 octombrie 2000, Comisia de Apel a respins recursul reclamanților ca fiind nefondat. La 15 noiembrie 2001, Curtea Supremă a declarat decizia Comisiei de Apel nulă și nulă și a remis cazul pentru Reexaminarea a constatat că organismele administrative au eșuat atunci când au emis certificatul, deoarece licența de operare nu este finală (procedurile privind plângerile reclamantului au fost pendente). La 28 ianuarie 2002, reclamanții au solicitat Ministerului Economiei/Inspectoratului de Stat pentru a închide stația de benzină, deoarece a exploatat fără certificat de conformitate tehnică. La 19 martie 2002, Comisia de Apel a anulat decizia Ministerului din 8 martie 2000. La 26 martie 2002, reclamanții au solicitat Ministerului Economiei/Inspectoratului de Stat pentru a închide benzină. La 3 aprilie 2002, Ministerul Economiei a eliberat din nou certificatul privind conformitatea tehnică. La 30 mai 2002, Comisia de Apel a anulat această decizie și a remis procesul de reexaminare. La 6 iunie 2002, reclamanții au solicitat Ministerului Economiei/Inspectoratului de Stat pentru a închide stația de benzină. La 14 iunie 2002, Ministerul a eliberat pentru a treia dată certificatul. La 25 septembrie 2002, Comisia de Apel a respins apelul reclamanților ca fiind nefondat. Se pare că reclamanții au instituit o procedură de litigiu administrativ în fața Curții Supreme care a contestat această decizie. Nu au fost furnizate informații suplimentare cu privire la această procedură. Reclamanții au formulat acuzații penale pentru „abuzul unei obligații oficiale” împotriva oficialilor de stat care au pronunțat sau au participat în alt mod la adoptarea deciziilor care au fost ulterior contestate în cadrul procedurii administrative. În fiecare dintre procedurile penale, după ce procurorul public și-a respins plângerile, au preluat urmărirea în calitate de reclamanți subsidiari. În cele din urmă, plângerile lor au fost respinse după ce au fost revizuite la două niveluri. Procurorul public a refuzat inițiativa lor de a depune la Curtea Supremă o cerere de protecție a legalității. De asemenea, reclamanții au instituit o procedură penală împotriva managerului benzinelor pentru „producția ilegală și comerțul cu substanțe periculoase”. De asemenea, reclamația lor penală a fost respinsă după ce a fost revizuită pe două nivele ale instanței. Procurorul public a refuzat să depună la Curtea Supremă o cerere de protecție a legalității. La 15 mai 2001, procurorul public a respins plângerea penală depusă de primul reclamant împotriva ofițerilor de poliție care se presupune că l-a tratat rău în ocazia vizitei sale la o secție de poliție pentru a discuta problema benzinelor. La 22 mai 2001, primul reclamant a depus o plângere penală subsidiară în fața Curții de bază a Prilep. Se plângea că a fost strigat, insultat, bătut și târât pe podea și că, ca urmare, a suferit leziuni corporale ușoare și vânătăi. Plaga penală a fost depusă împotriva unuia identificată și a altor patru ofițeri de poliție neidentificați. La 20 iunie 2001, Curtea de bază a Prilep a solicitat primului solicitant să furnizeze numele ofițerilor de poliție neidentificați. După ce a informat instanța, printre altele, , el nu a putut descoperi identitatea celorlalți ofițeri de poliție, la 2 iulie 2001, Curtea de bază a Prilep a respins plângerea penală subsidiară a reclamantului din motive de admisibilitate, adică pentru că nu a identificat cei patru ofițeri de poliție. La 7 noiembrie 2001, Curtea de apel a susținut această decizie. La 25 decembrie 2001, procurorul public a informat reclamantul că nu există motive pentru a depune o cerere de protecție a legalității în fața Curții Supreme. La 20 martie 2002, Curtea Constituțională a respins cererea reclamanților care provoacă constituționalitatea și legalitatea deciziei Consiliului municipal de adoptare a planului master urban al orașului Prilep. Ei au susținut că nu prevedea măsuri de protecție a mediului și a sănătății. Curtea a constatat că hotărârea impușită a fost adoptată într-o procedură care respectă regulamentele valabile la momentul adoptării sale. COMPLAINTE Reclamanții se plâng în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la procedurile penale pe care le-au instituit împotriva funcționarilor de stat și a administratorului stației de benzină. Acestea susțin că instanța națională nu este imparțială și independentă și că a decis sub presiune politică. Referindu-se la rezultatul procedurii, au susținut că nu pot pretinde daune împotriva funcționarilor statului. De asemenea, se plâng în ceea ce privește procedurile administrative și decizia Curții Constituționale. Acestea invocă art. 13 din Convenție în ceea ce privește procedurile penale instituite împotriva funcționarilor de stat și a managerului benzinelor; se plâng de ineficacitate a procedurii administrative, în timp ce stația de benzină a continuat să opereze, în ciuda faptului că a fost construită împotriva standardelor bine stabilite. De asemenea, au invocat art. 13 în ceea ce privește decizia Curții Constituționale Ei se plâng, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, că au fost expuși la zgomot constant, miros și fumuri poluante de la benzină care au afectat calitatea vieții lor și le-au deteriorat sănătatea, susținând teamă de incendiu și explozie. Primul reclamant se plânge în temeiul articolului 3 din Convenție că el a fost supus la maltrat de către ofițeri de poliție. El susține că el a fost bătut, împins, strigat și insultat de ofițeri de poliție. Primul reclamant s-a plâns în temeiul articolului 3 din Convenție că a fost supus la maltrat de către ofițeri de poliție în momentul vizitei sale la o secție de poliție pentru a discuta despre problema benzinelor. art. 3 se litește după cum urmează: „Nimeni nu va fi supus la tortură sau la tratamente sau pedepsei inumane sau degradante.” Prin urmare, Curtea concluzionează că această plângere nu este, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, necesită o examinare a fondului. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a acestuia. Reclamanții se plângeau în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la procedurile penale pe care le-au instituit împotriva funcționarilor de stat și a managerului benzinelor, precum și la rezultatele acestora. De asemenea, se plâng în privința procedurilor administrative și a hotărârii Curții Constituționale. art. 6, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: „În determinarea unei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă... de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege.” Curtea consideră că plângerile reclamanților cu privire la procedura penală instituită împotriva funcționarilor de stat și a administratorului stației de benzină sunt incompatibile ratione materiae cu Convenția, deoarece aceasta din urmă nu prevede un drept de urmărire a unor terți. Presupunând că se plâng în legătură cu rezultatul procedurii, Curtea reamintește că astfel de plângeri sunt, în mod evident, nefondate ca fiind de natură a patra instanță. Curtea consideră, de asemenea, că acuzațiile reclamanților nu au susținut că rezultatul negativ al procedurii penale le-a privat de posibilitatea de a pretinde daune, deoarece nu au furnizat dovezi că au prezentat reclamația lor pentru daune în cadrul procedurii penale sau că au instituit proceduri civile separate care pretind daune (a se vedea un contrario Calvelli și Ciglio v. Italia [GC], nr. 32967/96, § 62, CEHR 2002 I). Plângerile reclamanților cu privire la nedreptatea, lipsa de imparțialitate și independență a instanțelor în cadrul procedurilor administrative și penale sunt în mod evident nefondate ca fiind clar nefondate. Reclamațiile reclamanților privind procedurile dinaintea Curții Constituționale sunt în mod evident nefondate, deoarece aceste proceduri nu au fost decisive pentru drepturile și obligațiile lor civile. Reclamanții se plângeau în continuare în temeiul articolului 13 din Convenție că nu aveau un remediu eficace în ceea ce privește deciziile pronunțate în cadrul procedurii penale și administrative și de Curtea Constituțională. art. 13 prevede următoarele: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” Potrivit jurisprudenței Curții, această dispoziție se aplică numai atunci când un individ are o „punere de argument” care a fost victimă de o încălcare a dreptului Convenției (a se vedea, printre altele, Boyle și Rice c. Regatul Unit, hotărârea din 27 aprilie 1988, Serie A nr. 131, § 52). Curtea a constatat mai sus că plângerile de fond sunt, în mod evident, nefondate. Prin urmare, reclamanții nu au avut o „punere de argument” și art. 13 este inaplicabil în cazul lor. Rezultă că această plângere este manifestament nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § 3 și 4 din Convenție. Reclamanții se plângeau în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la zgomotul, mirosul și fumul poluant emis de la stația de benzină care a afectat calitatea vieții lor și a deteriorat sănătatea lor. art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede următoarele: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Se pare că reclamanții nu au solicitat daune împotriva stației de benzină. În consecință, această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § § § 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea căilor interne de recurs. Chiar presupunând că plângerea reclamanților cu privire la efectul negativ al construcției și exploatării benzinelor ar putea fi examinată în temeiul articolului 8 din Convenția de protecție a vieții private și de familie și a domiciliului, Curtea observă că nu are nicio justificare deoarece reclamanții nu au furnizat dovezi (medicale) care să demonstreze prejudiciile pe care le-ar fi putut suporta din cauza stației de benzină (a se vedea, o contrario López Ostra c. Spania , hotărârea din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 303 C . Rezultă că această plângere este în mod evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să suspende examinarea plângerii primului reclamant privind presupusele maltraturi de către ofițeri de poliție; Declară restul cererii inadmisibil. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Președintele grefierului
Application no. 13191/02
by Cvetan TRAJKOSKI and Others
against the former Yugoslav Republic of Macedonia
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 1
December 2005 as a Chamber composed of:
Mr
B.M.
Zupančič
,
President
,
Mr
J.
Hedigan
,
Mr
C.
Bîrsan
,
Mrs
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
Mrs
R.
Jaeger
,
Mr
E.
Myjer
,
Mr
David Thór
Björgvinsson,
judges
,
and Mr V.
Berger
,
Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 26 September 2001,
Having deliberated, decides as follows:
The applicants, Mr Cvetan Trajkoski (“the first applicant”), Mr Nikola Trajkoski, Mrs Snezana Trajkoska, Mr Igorče Simonoski, Mrs Ratka Simonoska and Mr Cvetan Simonoski, are Macedonian nationals who live in Prilep. They are represented before the Court by a lawyer practising in Prilep, the former Yugoslav Republic of Macedonia.
The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows.
In a number of administrative proceedings, the applicants challenged the lawfulness of the administrative decisions concerning the construction and operation of a petrol station that was located a few metres from their homes.
They also brought criminal charges against the state officials who took the relevant decisions; against the manager of the petrol station and against police officers for alleged ill-treatment inflicted over the first applicant. Each of the criminal complaints was rejected by the Public prosecutor and subsequently dismissed by the court.
The applicants also applied to the Constitutional Court challenging the constitutionality and legality of the urban master plan of the city of Prilep.
A.
Administrative proceedings
1.
Administrative proceedings concerning the operating licence
On 27 July 1998 the Ministry of Urbanism and Construction granted Mr
A.G. a permit containing the conditions for construction of a petrol station. On 25 February 1999 the Ministry issued him a construction permit. As he had not complied with these conditions when constructing the petrol station, on 23 July 1999 the Ministry issued a decision by which it endorsed the relocation of the station.
On 10 February 2000 the said Ministry issued Mr A.G. with an operating licence.
On 3 March 2000 the Ministry rejected the applicants’ complaint as inadmissible. It found that the applicants were not entitled to appeal the decision as the Law on Construction (
Закон за изградба на инвестициони објекти
) did not entitle any other parties, except for investor and the company responsible for the construction, to intervene as parties concerned.
On 8 May 2001 the Government’s Appeal Commission (“Appeal Commission”) dismissed the applicants’ appeal and upheld the Ministry’s decision.
On 19 September 2002 the Supreme Court (with two separate decisions taken consecutively) declared the Appeal Commission’s decisions null and void and remitted the case for re-examination. It found that the applicants’ houses were located close to the petrol station and that the applicants could not be denied the right to appeal administrative decisions which concerned their rights and interests.
On 9 May 2003 the Government’s Appeal Commission, following the Supreme Court’s instructions, set aside the operating licence. The applicants did not provide any information whether the operating licence was
re-issued, but it appears that the petrol station continued to operate.
2.
Administrative proceedings concerning the re-opening of the proceedings against the Ministry’s endorsement of the on-site changes in the construction of the petrol station
On 20 August and 15 December 1999 the applicants requested
re-opening of the administrative proceedings against the Ministry’s decision of 23 July 1999 by which it had approved the on-site changes made during the construction of the petrol station and modified the construction permits of 1998 and 1999, respectively.
On 3 February 2000 the respondent Ministry dismissed the requests due to insufficient evidence of any basis to alter the decision.
On 8 May 2001 the Appeal Commission dismissed the applicants’ complaints as they were not parties to the administrative proceedings in which the impugned decision was taken. Moreover, the Commission found that they could have protected their rights in the proceedings concerning the adoption of the urban master plan.
On 3 October 2002 the Supreme Court annulled the Appeal Commission’s decision. It found that the applicants’ houses adjoined the petrol station in question and that, for this reason, the applicants could be considered as parties concerned. The court established that the impugned decision was taken contrary to the statutory provisions and that the applicants should have been given access to the proceedings as they pertained to the approval of the petrol station’s relocation to the applicants’ detriment. Therefore, the court found the applicants’ request for the
re-opening of the proceedings well-founded.
On 9 May 2003 the Appeal Commission annulled the Ministry’s decision of 3 February 2000 and remitted the case for re-examination.
As the administrative bodies remained inactive, in January 2004 the applicants instituted administrative contentious proceedings before the Supreme Court to decide the case on the merits.
On 15 January 2004 the Ministry of Transport and Communications upheld and declared valid the permits of 1998 and 1999 as well as the impugned decision of July 1999 which endorsed the on-site changes concerning the relocation of the petrol station.
On 2 February 2004 the applicants appealed this decision, but the second-instance Appeal Commission remained inactive.
The applicants opened administrative contentious proceedings before the Supreme Court and asked the latter to close the petrol station as an interim measure.
3.
Administrative proceedings concerning the certificate on technical compliance issued to the petrol station
On 8 March 2000 the then Ministry of Trade issued a certificate according to which the petrol station complied with the technical requirements.
On 9 October 2000 the Appeal Commission dismissed the applicants appeal as ill-founded.
On 15 November 2001 the Supreme Court declared the Appeal Commission’s decision null and void and remitted the case for
re-examination. It found that the administrative bodies had erred when issuing the certificate, as the operating licence was not final (the proceedings upon the applicant’s complaints were pending).
On 28 January 2002 the applicants asked the Ministry of Economy/ the State Market Inspectorate to close the petrol station as it operated without a certificate of technical compliance.
On 19 March 2002 the Appeal Commission set aside the Ministry’s decision of 8 March 2000.
On 26 March 2002 the applicants asked the Ministry of Economy/ the State Market Inspectorate to close the petrol station.
On 3 April 2002 the Ministry of Economy re-issued the certificate on technical compliance.
On 30 May 2002 the Appeal Commission set aside this decision and remitted the case for re-examination.
On 6 June 2002 the applicants asked the Ministry of Economy/ the State Market Inspectorate to close the petrol station.
On 14 June 2002 the Ministry re-issued the certificate for the third time.
On 25 September 2002 the Appeal Commission dismissed the applicants’ appeal as ill-founded.
It appears that the applicants instituted administrative contentious proceedings before the Supreme Court challenging this decision. No further information was provided concerning these proceedings.
B.
Criminal proceedings
a)
The applicants brought criminal charges for “abuse of an official duty” against the State officials who had rendered or otherwise participated in the adoption of the decisions which were subsequently challenged in the administrative proceedings. In each of the criminal proceedings, after the Public Prosecutor had rejected their complaints, they took over the prosecution as subsidiary complainants. Their complaints were ultimately dismissed after they were reviewed on two levels. The Public Prosecutor refused their initiative to lodge with the Supreme Court a request for the protection of legality.
b)
The applicants also instituted criminal proceedings against the manager of the petrol station for “unlawful production and trade with dangerous substances”. Their criminal complaint was ultimately dismissed after it had been reviewed on two levels of the court. The Public Prosecutor also refused to lodge with the Supreme Court a request for the protection of legality.
c)
On 15 May 2001 the Public Prosecutor rejected the criminal complaint filed by the first applicant against police officers who had allegedly ill-treated him on occasion of his visit to a police station to discuss the issue of the petrol station. It found the first applicant’s complaint unsubstantiated.
On 22 May 2001 the first applicant lodged a subsidiary criminal complaint before the Basic Court of Prilep. He complained that he was shouted, insulted, beaten and dragged on the floor and that as a result he sustained light bodily injury and bruises. The criminal complaint was filed against one identified and four other unidentified police officers. The medical certificate indicated “no heavy bodily injury”.
On 20 June 2001 the Basic Court of Prilep asked the first applicant to provide the names of the unidentified police officers.
After he had informed the court that,
inter alia
, he was unable to discover the identity of the other police officers, on 2 July 2001 the Basic Court of Prilep rejected the applicant’s subsidiary criminal complaint on admissibility grounds, i.e. because he failed to identify the four police officers.
On 7 November 2001 the Appellate Court upheld this decision.
On 25 December 2001 the Public Prosecutor informed the applicant that there were no grounds for lodging a request for the protection of legality with the Supreme Court.
C.
Proceedings before the Constitutional Court
On 20 March 2002 the Constitutional Court rejected the applicants’ application challenging the constitutionality and legality of the Municipality’s Council decision adopting the urban master plan of the city of Prilep. They had argued that it did not provide measures for environmental and health protection. The court found that the decision impugned had been adopted in a procedure complying with the regulations valid at the time of its adoption.
The applicants complain under Article 6 of the Convention about the criminal proceedings they had instituted against State officials and the manager of the petrol station. They allege that the national courts were not impartial and independent and that they decided under political pressure. Referring to the outcome of the proceedings, they argued that they could not claim damages against the State officials. They also complain about the administrative proceedings and the decision of the Constitutional Court.
They invoke Article 13 of the Convention in respect of the criminal proceedings instituted against State officials and the manager of the petrol station. They complain about ineffectiveness of the administrative proceedings as the petrol station continued to operate despite the fact that it was constructed contrary to well-established standards. They also invoked Article 13 in respect of the decision of the Constitutional Court
They complain, under Article 1 of Protocol No. 1, that they were exposed to constant noise, smell and polluting fumes from the petrol station which affected the quality of their life and deteriorated their health. They allege fears of fire and explosion.
The first applicant complains under Article 3 of the Convention that he was subjected to ill-treatment by the police officers. He alleges that he was beaten, pushed, shouted at and insulted by police officers.
1.
The first applicant complained under Article 3 of the Convention that he was subjected to ill-treatment by the police officers at the occasion of his visit to a police station to discuss the issue of the petrol station. Article 3 reads as follows:
“No one shall be subjected to torture or to inhuman or degrading treatment or punishment.”
The Court considers, in the light of the parties’ submissions, that the complaint raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The Court concludes therefore that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established.
2.
The applicants complained under Article 6 of the Convention about the criminal proceedings they had instituted against State officials and the manager of the petrol station, and about their outcome. They allege a lack of impartiality and independence on the part of the national courts. They also complain about the administrative proceedings and the decision of the Constitutional Court. Article 6, in so far as relevant, provides as follows:
“In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair ... hearing ... by an independent and impartial tribunal established by law.”
The Court considers the applicants’ complaints concerning the criminal proceedings instituted against the State officials and the manager of the petrol station to be incompatible
ratione materiae
with the Convention as the latter does not provide for a right of prosecution of third parties. Assuming that they complain about the outcome of the proceedings, the Court recalls that such complaints are manifestly ill-founded as being of a fourth-instance nature. The Court also considers as unsubstantiated the applicants’ allegations that the negative outcome of the criminal proceedings deprived them of the possibility to claim damages as they did not provide evidence that they had presented their claim for damages in the criminal proceedings or that they had instituted separate civil proceedings claiming damages (see
a contrario
Calvelli
and Ciglio v. Italy
[GC], no. 32967/96, § 62, ECHR 2002
‑
I).
The applicants’ complaints about the unfairness, the lack of impartiality and independence of the courts in the administrative and criminal proceedings are manifestly ill-founded as being clearly unsubstantiated.
The applicants’ complaints concerning the proceedings before the Constitutional Court are manifestly ill-founded as these proceedings were not decisive for their civil rights and obligations.
It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article
35 §§
3 and
4 of the Convention.
3.
The applicants further complained under Article 13 of the Convention that they had not had an effective remedy in respect of the decisions rendered in the criminal and administrative proceedings and by the Constitutional Court. Article 13 provides as follows:
“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”
According to the Court’s case-law, this provision applies only where an individual has an “arguable claim” to have been the victim of a violation of a Convention right (see, among other authorities,
Boyle and Rice v. the United Kingdom
, judgment of 27 April 1988, Series A no. 131, § 52).
The Court has found above that the substantive complaints are manifestly ill-founded. Therefore, the applicants did not have an “arguable claim”, and Article 13 is inapplicable to their case.
It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article
35 §§
3 and
4 of the Convention.
4.
The applicants complained under Article 1 of Protocol No. 1 about the noise, smell and polluting fumes emitted from the petrol station which affected the quality of their life and deteriorated their health. Article 1 of Protocol No. 1 provides as follows:
“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.
The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”
It appears that the applicants did not ask for damages against the petrol station.
It follows that this complaint must be rejected under Article
35 §§
1 and
4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.
Even assuming that the applicants’ complaint about the negative effect of the construction and the operation of the petrol station could be examined under Article 8 of the Convention protecting private and family life and the home, the Court observes that it lacks substantiation because the applicants failed to provide any (medical) evidence showing the damage they might had sustained on account of the petrol station (see,
a contrario
,
López Ostra v. Spain
, judgment of 9 December 1994, Series A no. 303
‑
C).
It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article
35 §§
3 and
4 of the Convention.
For these reasons, the Court unanimously
Decides
to adjourn
the examination of the first applicant’s complaint concerning the alleged ill-treatment by the police officers;
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Vincent
Berger
Boštjan
Registrar
President