CASE OF TUQUABO-TEKLE AND OTHERS v. THE NETHERLANDS
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Preliminary objection dismissed (estoppel);Violation of Art. 8;Pecuniary damage - claim dismissed;Non-pecuniary damage - financial award;Costs and expenses partial award - Convention proceedings
CASE OF TUQUABO-TEKLE AND OTHERS v. THE NETHERLANDS (CtEDO, 2005)
Reclamantul Goi Tuquabo-Tekle s-a născut în 1963 și fiul său Adhanom Ghedlay Subhatu în 1978. Soțul dnei Tuquabo-Tekle, Tarreke Tuquabo, s-a născut în 1952, iar copiii lor Tmnit și Ablel în 1994 și, respectiv, în 1995, aceste solicitanți locuiesc în Amsterdam. Soțul Mehret Ghedlay Subhatu – fiica dnei Tuquabo-Tekle – s-a născut în 12 noiembrie 1981 și locuiește în Adi Hanso, Eritrea. În 1989, după moartea primului său soț și în timpul războiului civil, dna Tuquabo-Tekle a fugit din Etiopia în Norvegia, unde a solicitat azil. Ea a susținut că a fost hărțuită și deținută de autoritățile etiopiene din cauza activităților soțului ei pentru Frontul de Eliberare a Poporului Eritrean. Deși a refuzat azil, a fost acordată un permis de reședință pe motive umanitare în 1990. Copilul său mai mare, Adhanom, a rămas în urmă în Addis Abeba cu un prieten al mamei sale, și a părăsit celelalte două copii, Mehret și Michael, în grija unui unchi și a bunica lor (în ceea ce a devenit ulterior statul Eritrea). După ce autoritățile norvegiene au acordat permisiunea ca copiii să locuiască cu dna Tuquabo-Tekle, și cu ajutorul acestor autorități și al UNHCR, fiul său Adhanom a intrat în Norvegia în octombrie 1991. În acel moment nu s-a dovedit posibil să obțină plecarea celorlalți copii din Eritrea, dar a fost intenția dnei Tuquabo-Tekle de a-i aduce în Norvegia mai târziu. 10. În iunie 1992, dna Tuquabo-Tekle s-a căsătorit cu dl Tuquabo, care locuia în Țările de Jos unde a fost admis ca refugiat. La 19 iulie 1993 dna Tuquabo-Tekle și fiul său Adhanom s-au mutat în Țările de Jos pentru a locui cu dl Tuquabo. Dna Tuquabo-Tekle a primit un permis de ședere pentru a rezista în Țările de Jos cu soțul ei la 21 iulie 1993. La 16 septembrie 1997, dna Tuquabo-Tekle și dl Tuquabo au depus o cerere pentru o viză provizorie de reședință (matching tot voorlopig verblijf) pentru Mehret, în încercarea de a avea (pas) fiica lor, care avea apoi 15 ani, să le alăture în Țările de Jos. O astfel de viză reprezintă în mod normal o condiție pentru acordarea unui permis de ședere, care conferă drepturi de ședere mai permanente. 12. La 25 martie 1998, ministrul afacerilor externe (ministrul van Buitenlandse Zaken) a respins cererea lor. Ministrul a concluzionat că nu există motive pentru a autoriza reuniunea familiei în Țările de Jos, deoarece legăturile strânse ale familiei (gezinsband) dintre dna Tuquabo-Tekle și fiica ei au încetat să existe și astfel de legături nu au existat niciodată între dl Tuquabo și fiica sa vitregă. De când dna Tuquabo-Tekle a părăsit Eritrea, Mehret locuia cu un unchiul și bunica ei; s-a considerat că a fost integrată în familia acesteia și, prin urmare, nu mai aparține unității de familie a dnei Tuquabo-Tekle (gezin). Nu există nici o indicație că această situație nu ar putea fi menținută. În plus, după ce s-a căsătorit cu dl Tuquabo, dna Tuquabo-Tekle a început o nouă unitate de familie în Țările de Jos, la care fiica ei nu aparținea niciodată. În plus, cuplul nu a demonstrat că au fost implicați suficient în educația și îngrijirea (pas) fiicei lor. Potrivit informațiilor disponibile, părinții dnei Tuquabo-Tekle au fost cei care au avut custodia Mehret. 13. La 20 aprilie 1998, dna Tuquabo-Tekle și dl Tuquabo au depus o obiecție (bezwaar) prin intermediul consilierului ministrului afacerilor externe, subliniind că Mehret nu mai poate conduce o existență normală în Eritrea, acum că a ajuns la vârsta căsătoribilă și bunica ei a decis că, din acest motiv, Mehret ar trebui să înceteze să meargă la școală. În plus, au existat motive solide pentru care dna Tuquabo-Tekle nu a putut să-și aducă fiica în Norvegia sau Țările de Jos înainte de septembrie 1997. În momentul în care a fost acordată permisiunea de a rămâne în Norvegia și permisiunea de a fi alăturată de copiii ei, contactele cu Eritrea erau imposibile și din acest motiv numai Adhanom, care a fost în Etiopia atunci, a fost în stare să meargă în Norvegia. În septembrie 1992, dna Tuquabo-Tekle a călătorit în Eritrea, dar nu s-a dovedit posibilă obținerea documentelor de călătorie pentru Mehret, deoarece încă nu existau organisme oficiale echipate să elibereze pașapoarte în Eritrea și autoritățile din Etiopia au refuzat să facă acest lucru pentru cetățenii eritrei. Situația locuinței familiei în Țările de Jos a pus o altă problemă: în ciuda faptului că au fost plasate pe o listă de așteptare și au fost eliberate cu un certificat de urgență (surgieverklaring), nu există închirieri adecvate pentru o familie de doi adulți și patru copii. Odată ce a devenit posibil să se obțină un pașaport pentru Mehret și s-a obținut o cazare mai spațioasă, s-a depus cererea de viză de reședință provizorie. În plus, dna Tuquabo-Tekle și soțul ei trimit bani în Eritrea pe o bază regulată, inițial prin curier, deoarece tranzacțiile bancare erau imposibile. 14. La 21 ianuarie 1999, ministrul a respins obiecția, reprezentând că legăturile apropiate dintre dna Tuquabo-Tekle și fiica ei au încetat să existe. Dna Tuquabo-Tekle și soțul ei nu au demonstrat că au făcut o contribuție parentală sau financiară substanțială la educația Mehret. În plus, cuplul nu a arătat suficient de bine de ce, având în vedere vârsta lui Mehret, nu putea rămâne în grija unchiului sau bunica ei, dacă este necesar, sprijinul financiar al familiei sale din Olanda. Ministrul nu a constatat că au fost făcute încercări serioase de a asigura ca Mehret să vină în Țările de Jos cât mai curând posibil: dna Tuquabo-Tekle a fost rezidentă legal în Țările de Jos din iulie 1993, însă cererea de a Mehret să fie autorizată să se alăture ei nu a fost depusă până în septembrie 1997. Contrar ce pare a contesta reclamanții, în temeiul dispozițiilor juridice aplicabile, lipsa de cazare adecvată nu ar fi fost în curs de acordare a unei vize de reședință provizorie. Se pare că doamna Tuquabo-Tekle și soțul ei au lăsat inexpedința prezenței Mehretului în cazare îngustă prevalea asupra dorinței de a reuni Mehret cu mama ei cât mai curând posibil. Astfel, Ministrul a concluzionat, integrarea copilului în familia unchiului și bunica nu ar putea fi considerat ca fiind o măsură temporară. 15. În numele lui Mehret, dna Tuquabo-Tekle și dl Tuquabo au interzis un recurs împotriva acestei decizii a ministrului, prin intermediul unui avocat, cu Curtea Regională (arrondissementsrechtbank) din Haga, ședința la Amsterdam, la 16 februarie 1999. În cadrul acestei proceduri, ministrul Afacerilor Externe a susținut, printre altele, că din 1994 a fost posibil să solicite și să obțină un pașaport în Eritrea. 16. La 17 ianuarie 2000, Curtea Regională a respins recursul, susținând că dna Tuquabo-Tekle nu a demonstrat că relațiile sale apropiate cu fiica ei au fost menținute. De asemenea, s-a constatat că, după plecarea ei în 1989, dna Tuquabo-Tekle nu mai a exercitat autoritatea parentală asupra fiicei sale în sensul de a fi implicată intensiv în educația fiicei sale sau de a lua decizii în acest sens. Curtea Regională este de acord cu Ministrul Afacerilor Externe că (step)fiica dnei Tuquabo-Tekle și dl Tuquabo ar trebui considerată ca fiind integrată în familia unchiului și bunica ei. Curtea Regională a adăugat importanța faptului că cuplul a solicitat doar ca (step)fiica lor să se alăture acestora în Țările de Jos la 16 septembrie 1997, și că nu au furnizat nici o dovadă documentară pentru a susține afirmația că, chiar și după 1994, a rămas imposibilă obținerea unui pașaport pentru Mehret în Eritrea. 17. În evaluarea dacă acțiunile statului au fost în conformitate cu cerințele de la art. 8 din convenție, Curtea regională a abordat întrebarea dacă refuzul de a acorda Mehret o viză provizorie de reședință, ca atare, constituie o încălcare a dispoziției respective. Acesta a subliniat că sarcina sa a fost de a obține un echilibru echitabil între interesele reclamanților și interesele societății în ansamblu (cel de-al doilea interes fiind servit de o politică restrictivă în domeniul imigrației) și a constatat că statul nu ar putea obține obligația de a permite reuniunea familială pe teritoriul său din art. 8 din Convenția. În plus, a considerat că nu există motive obiective pentru care membrii familiei din Țările de Jos nu pot continua viața de familie cu Mehret în Eritrea. 18. Hotărârea Curții Regionale a fost finală și nu poate face apel. 19. În momentul în care se aplică prezenta cerere, admiterea, reședința și expulzarea extratereștrilor au fost reglementate prin Legea din 1994 privind extratereștrii („Legea” - Vreemdelingenwet 1994). La 1 aprilie 2001 a intrat în vigoare o nouă Lege privind extratereștrii, dar acest lucru nu are nicio influență asupra cazului în cauză. 20. În general, oricine dorește să solicite un permis de ședere în Țările de Jos trebuie să se aplice în primul rând din țara sa de origine Ministrul Afacerilor Externe de Țările de Jos pentru o viză provizorie de reședință (angajarea tot voorlopig verblijf). Numai odată ce o astfel de viză a fost eliberată în străinătate poate fi acordată un permis de ședere pentru Țările de Jos. O cerere de viză de ședere provizorie este evaluată pe baza aceleași criterii ca un permis de ședere. 21. Guvernul urmărește o politică restrictivă de imigrare datorită situației populației și ocupării forței de muncă în Țările de Jos. Externii sunt eligibili pentru admitere numai pe baza obligațiilor care rezultă din acorduri internaționale, sau dacă prezența acestora servește un interes național esențial, sau pe motive umanitare convingătoare. 22. Politica de admitere pentru reuniunea familiei a fost stabilită în capitolul B1 din Liniile directoare de punere în aplicare ale Legii privind extraterestrii 1994 (Vreempelingencirculaire 1994). Acesta prevede că soțul, un copil minor născut din căsătorie și care aparține efectiv unității familiale, și un copil minor născut în afara căsătoriei, dar care aparține efectiv unității familiale (cum ar fi un copil dintr-o relație anterioară a fiecărui soț sau a unui copil adoptiv) ar putea fi eligibil pentru reuniune în familie, în cazul în care au fost îndeplinite anumite condiții suplimentare (în ceea ce privește aspecte precum politica publică și mijloacele de sustenabilitate). 23. Persoana cu care un membru al familiei încearcă să fie reunit în Țările de Jos a trebuit să aibă o cazare adecvată disponibilă pe o bază permanentă; această cerință nu a fost impusă resortisanților Țărilor de Jos, refugiaților care au fost admisi sau titularii unui permis de reședință în scopul azilului. 24. Fraza „de fapt aparține unității de familie” („feitelijk behoren tot het gezin”) utilizată în dreptul Țărilor de Jos doar parțial suprapune cu termenul de „vieță de familie” la art. 8 din Convenție. Prima este înțeles că, de exemplu, legăturile strânse de familie (gezinsband) dintre copil și părinții săi pe care dorește să le alăture în Țările de Jos au existat deja într-o altă țară și au fost menținute. Pentru restul, întrebarea dacă legăturile strânse de familie pot fi considerate strânse este abordată pe baza faptelor și circumstanțelor fiecărui caz specific. Factorii luati în considerare includ durata de timp în care părintele și copilul au fost separati și motivele de separare, modul în care relația dintre părinte și copil a fost dezvoltată în timpul separației, implicarea părintelui în îngrijirea și în educația copilului, aranjamentele privind custodia, valoarea și frecvența contribuțiilor financiare ale părintei la îngrijirea și la educarea copilului, intenția părintei de a se alătura copilului cât mai curând posibil și eforturile sale de a face acest lucru, precum și durata de timp pe care a trăit-o copilul într-o altă familie decât cu părintele. Sarcina de a dovedi că legăturile apropiate dintre părinte și copil nu au fost tăiate este legată de părintele care locuiesc în Țările de Jos. Cu cât părintele și copilul au fost separate mai mult, cu atât sarcina dovezii asupra persoanei din Țările de Jos devine mai grea. Atunci, părintele trebuie să prezinte motive solide în ceea ce privește motivul pentru care el sau ea nu a încercat să aducă copilul în Țările de Jos mai devreme.