ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2182/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2182/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei penale de

față;

În baza actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea de ședință

din 21 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, s-a respins excepția de

neconstituționalitate ca inadmisibilă.

S-au respins ca nefondate recursurile declarate de inculpații A.I. (fiul

lui G. și al lui L.), A.G. (fiul lui G. și al lui L.), Z.G.C. (fiul lui G. și

al lui I.), C.G.L. (fiul lui G. și al lui S.), A.R.G. (fiul lui G. și al lui C.),

N.N. (fiul lui B. și al lui M.), I.V.V. (fiul lui I. și al lui F.), B.G.C. (fiul

lui A. și al lui E.), D.C.A. (fiul lui M. și al lui G.), P.D. (fiul lui D. și al

lui E.), S.A. (fiul lui V. și al lui V.), G.A.S. (fiul lui A. și al lui N.), G.P.N.

(fiul lui A. și al lui N.), Z.D.A. (fiul lui N. și al lui A.) - în prezent toți

aflați în Arestul I.

p.j.

Prahova.

A obligat pe recurenții inculpații A.I., Z.G.C., C.G.L., A.R.G., N.N., I.V.V.,

S.A., G.A.S., G.P.N. și Z.D.A. la plata câte unei sume de 50 lei cheltuieli

judiciare către stat și pe A.G., B.G.C., D.C.A. și P.D. la plata câte unei sume

de 150 lei cheltuieli judiciare către stat, din care câte 100 lei onorariu apărător

din oficiu, ce se va avansa din fondurile M.J. în contul Baroului Prahova.

Pentru a pronunța această încheiere,

instanța a reținut următoarele:

În

ceea ce privește excepția de neconstituționalitate, Curtea a constatat că art. 155

și art. 156 C. proc. pen. intitulate marginal "prelungirea duratei

arestării în cursul urmăririi penale" și „propunerea pentru prelungirea

arestării dispuse în cursul urmăririi penale" prevăd condițiile în care

instanța poate dispune prelungirea duratei arestării preventive și procedura

privind această solicitare făcută de procuror în cursul urmăririi penale.

Prelungirea

măsurii arestării preventive se referă doar la faza urmăririi penale, întrucât,

în faza judecății intervine o altă instituție juridică pentru prelungirea duratei

arestării preventive, respectiv menținerea arestării conform art. 300

1

și art. 300

2

C. proc. pen.

Recurenții

ce au ridicat excepția au considerat că urmărirea penală a luat sfârșit

deoarece procurorul le-a prezentat materialul de urmărire penală și deci nu mai

poate solicita prelungirea arestării preventive, iar pe de altă parte că,

sesizarea instanței în vederea prelungirii trebuie să se facă după verificarea

de către conducătorul parchetului, astfel cum cer dispozițiile art. 23 și art. 132

din Constituția României.

Curtea

a considerat în primul rând că inculpații nu se referă la aspectul că textele C.

proc. pen. (art. 155 și art. 156) nu ar fi conforme cu Constituția României, ci

că normele procedurale nu prevăd că procurorul de caz trebuie să obțină acordul

conducătorului ierarhic în privința legalității și temeiniciei propunerii de

prelungire, așa cum se prevede pentru rechizitoriu în art. 264 alin. (3) C.

proc. pen. și în acest fel se încalcă art. 132 din Constituția României.

S-a

considerat că recurenții doresc ca prin controlul de neconstituționalitate

prevăzut de art. 303 C. proc. pen. să se obțină constatarea că este necesară o

intervenție legislativă pentru introducerea unor prevederi procedural penale,

ceea ce nu este admisibil.

Un

alt doilea aspect, dar tot de lacună legislativă, în opinia recurenților, este

faptul că art. 155 C. proc. pen. încalcă art. 23 din Constituția României,

deoarece după prezentarea materialului de urmărire penală, urmărirea penală s-a

terminat și deci procurorul nu mai poate face o propunere de prelungire a

duratei arestării preventive.

Aceste

susțineri au fost apreciate ca fiind aspecte ce țin de interpretarea normelor

procesuale și nu ridică o problemă de constituționalitate.

Urmărirea

penală ca fază a procesului penal are ca moment de plecare începerea urmăririi

penale (prin actele prevăzute de lege - art. 228 și urm C. proc. pen.), iar ca

moment de final desesizarea organelor de urmărire penală printr-o soluție

adoptată de procuror, respectiv trimiterea în judecată prin rechizitoriu,

scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau clasarea

cauzei. Terminarea urmăririi penale nu înseamnă și epuizarea urmăririi penale

ca fază a procesului penal, ci doar terminarea urmării penale de către organul

de cercetare penală sau de către procuror.

Art.

155 alin. (1) C. proc. pen. prevede că prelungirea duratei arestării preventive

se face în cursul urmăririi penale, înțelegând prin aceasta că urmărirea

penală, ca fază a procesului penal, nu s-a încheiat, întrucât, în caz contrar,

dacă s-a emis rechizitoriu și a fost sesizată instanța, prelungirea duratei

arestării preventive este făcută obligatoriu de către instanță conform

procedurii prevăzute de art. 300

1

C. proc. pen.

Dar,

până la epuizarea fazei de urmărire penală, procurorul este suveran în a

decide, atunci când consideră necesar, dacă sesizează instanța pentru

prelungirea arestării preventive.

Astfel,

cauza se află tot în faza urmăriri penale, deoarece nu s-a adoptat de către

procuror una din soluțiile arătate mai sus (trimiterea în judecată, scoaterea

de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau clasarea).

Curtea

a apreciat că aspectul invocat de recurenți în sensul că procurorul nu mai

poate solicita prelungirea duratei arestării preventive este o chestiune ce

ține de interpretarea normelor procesual penale și nu ridică o problemă de

constituționalitate, mai ales față de prevederile art. 23 alin. (2) din

Constituția României, așa cum s-a invocat.

În

ceea ce privește fondul încheierii criticate, Curtea a constatat că aceasta

este legală și temeinică.

Potrivit

art. 155 alin. (1) C. proc. pen., arestarea inculpaților dispusă de instanță

poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, motivat, dacă temeiurile care

au determinat arestarea inițială impun în continuare privarea de libertate sau

există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.

În

legătură cu temeiurile arestării preventive, respectiv îndeplinirea cerințelor

prev. de art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., Curtea a constatat că

tribunalul a constatat în mod corect că acestea există și impun în continuare

privarea inculpaților de libertate.

Astfel,

tribunalul a arătat în mod pertinent față de fiecare inculpat care sunt probele

din care rezultă presupunerea rezonabilă că ei au comis infracțiunile de care

sunt acuzați.

În ceea ce privește starea de arest

a inculpaților s-a considerat că temeiurile care au determinat arestarea

preventivă există și impun în continuare privarea de libertate a acestora.

Împotriva încheierii din 21 mai 2010,

în termen legal, au declarat recurs inculpații numai în ceea ce privește

soluția privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate invocată.

În motivele de recurs recurenții

inculpați au invocat:

- încălcarea dispozițiilor art. 29 alin.

(4) din Legea nr. 47/1992, în sensul că instanța de fond nu a acordat cuvântul

tuturor inculpaților pentru a-și exprima punctul de vedere cu privire la

excepția invocată.

- nerespectarea termenului de

soluționare a recursului prevăzut de art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992,

din culpa instanței de fond, încheierea fiind redactată cu întârziere.

- în mod greșit instanța de fond a

apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de

sesizare a Curții Constituționale, aceasta fiind formulată de persoane care

aveau calitatea de părți în procesul penal, iar pe de altă parte nu există o

decizie anterioară a Curții Constituționale care să vizeze

neconstituționalitatea prevederilor invocate.

- soluția dispusă încalcă

dispozițiile art. 1 și 2 din Legea nr. 47/1992, întrucât instanța s-a subrogat

în drepturile Curții Constituționale, unica autoritate de jurisdicție

constituțională din România.

- nelegalitatea încheierii rezultă

și din motivarea acesteia, întrucât potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională verifică neconstituționalitatea unor

prevederi dintr-o lege care încalcă nu numai dispozițiile constituționale ci și

principiile consacrate prin Constituție.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

examinând recursurile inculpaților prin prisma motivelor invocate și din

oficiu, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., le constată

fondate pentru următoarele considerente.

Din multitudinea susținerilor din

motivele de recurs invocate de către recurenți, Înalta Curte apreciază că se

detașează unul care impune a fi analizat prioritar în raport cu celelalte

motive de recurs, cel prevăzut de art. 385

9

pct. 19 C. proc. pen.,

respectiv judecătorii de fond au comis un exces de putere, în sensul că au

trecut în domeniul altei puteri constituite în stat.

În cadrul democratic constituțional,

statul român este organizat potrivit principiului separației și echilibrului

puterilor: legislativă, executivă și judecătorească. Puterea judecătorească se

exercită - potrivit art. 1 din Legea nr. 304/2004 - de Înalta Curte de Casație

și Justiție și celelalte instanțe judecătorești. Puterea judecătorească trebuie

să-și desfășoare activitatea în consonanță și în limitele pe care dispozițiile

constituționale și legea organică le-o conferă. Conform art. 124 alin. (2) din

Constituție „justiția este unică, imparțială și egală pentru toți”. Astfel,

există exces de putere atunci când o instanță judecătorească, prin hotărârea sa

excede atribuțiilor pe care legea i le-a acordat.

Cazurile de exces de putere sunt

restrânse, printre acestea figurând și preluarea de către o instanță

judecătorească a atribuțiilor Curții Constituționale.

Printre atribuțiile prevăzute de art.

146 din Constituție figurează și aceea înscrisă la lit. d) potrivit căreia

Curtea Constituțională hotărăște asupra excepțiilor ridicate în fața

instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a

ordonanțelor.

În pofida acestui text

constituțional, Curtea de Apel Ploiești, prin încheierea din 21 mai 2010 a

soluționat în mod greșit excepția de neconstituționalitate invocată de către o

parte din inculpați (a respins excepția de neconstituționalitate, în loc să

respingă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate

invocată).

În cauză nu poate fi vorba de o

eroare materială, atâta timp cât și în considerentele încheierii, instanța

respinge excepția și nu cererea de sesizare. Această atribuție revine Curții

Constituționale care se pronunță cu privire la

constituționalitatea/neconstituționalitatea unei prevederi.

Numai admiterea unei excepții și

constatarea neconstituționalității unui text de lege face ca soluția Curții

Constituționale să fie opozabilă erga omnes, ceea ce face imposibilă o nouă verificare

a textului de lege constatat neconstituțional, împrejurare în care instanța ar

putea să respingă excepția invocată.

Or, în cauză textul de lege invocat

nu a fost declarat neconstituțional. Dacă prin deciziile Curții Constituționale

s-a constatat constituționalitatea unui text de lege nu există niciun

impediment ca împotriva acelorași texte să se formuleze noi excepții, situație

în care instanța este obligată să înainteze cererea Curții Constituționale

pentru a se pronunța asupra constituționalității prevederilor legale contestate

care au legătură cu cauza dedusă judecății.

Instanța nu a analizat cererea din

prisma acestor dispoziții, nerespingând-o ca neavând legătură cu cauza, ci a

analizat excepția și a considerat-o inadmisibilă.

Față de aceste considerente, acest

caz de casare poate fi considerat un caz de încălcare a legii de procedură

penală, de nulitate absolută, căci trecerea în domeniul altei puteri în stat

înseamnă și o depășire a competenței materiale și personale a unei instanțe

judecătorești, constituind o depășire a competenței prevăzute de lege.

În baza art. 385

15

pct. 2

lit. d) C. proc. pen. va admite recursurile inculpaților, va casa în parte

încheierea de ședință din 21 mai 2010 și va trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale

cu excepția de neconstituționalitate invocată, instanța urmând să se pronunțe

asupra acestei cereri cu sesizarea Curții Constituționale cu respectarea

dispozițiilor legale, prevăzute de Legea nr. 47/1992.

La rejudecarea cererii vor fi avute

în vedere și celelalte critici formulate de către inculpați, privind această

cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

inculpații A.I., A.G., Z.G.C., C.G.L., A.R.G., N.N., I.V.V., B.G.C., D.C.A., P.D.,

S.A., G.A.S., G.P.N. și Z.D.A. împotriva încheierii din 21 mai 2010 a Curții de

Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 2605/105/2010.

Casează în parte încheierea recurată

și trimite cauza spre rejudecare a cererii de sesizare a Curții Constituționale

la Curtea de Apel Ploiești.

Menține celelalte dispoziții ale

încheierii atacate.

Cheltuielile judiciare rămân în

sarcina statului, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul

apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpații A.G., C.G.L., A.R.G., I.V.V.,

B.G.C., D.C.A., P.D. și Z.D.A. și suma de câte 25 lei reprezentând onorariul

apărătorilor desemnați din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleși ai inculpaților

A.I., Z.G.C., N.N., S.A., G.A.S. și G.P.N. se vor plăti din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 3 iunie 2010.