ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1104/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1104/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor de la

dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a-II-a penală și

pentru cauze cu minori, având pe rol, spre soluționare apelurile declarate,

printre alții și de inculpații C.G.R. (fiul lui M. și al M.) și M.F.C. (fiul

lui C. și al T.), împotriva sentinței penale nr. 45 din 20 ianuarie 2010, pronunțată

de Tribunalul București, secția a-II-a penală, în Dosarul nr. 4120.01/3/2009,

la termenul din 4 martie 2010, a luat în examinare, din oficiu, potrivit

dispozițiilor art. 300

2

combinat cu art. 160

b

C. proc.

pen., legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive față de cei doi

inculpați mai sus-menționați, inculpatul C.G.R. fiind trimis în

judecată pentru săvârșirea a două infracțiuni prev. de art. 26 C. pen.

raportat la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 și prev. de art. 26

raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, ambele în concurs

real, iar inculpatul M.F. fiind trimis în judecată pentru săvârșirea

infracțiunii prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu

aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. și art. 37 lit. a) C. pen.

Prin încheierea din aceeași dată, Curtea de Apel

București, secția a-II-a penală și pentru cauze cu minori, printre altele, în

baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc.

pen., a menținut măsura arestării preventive a inculpaților G.G., V.M., E.O.,

C.G.R. și M.F., reținând că, în mod legal și temeinic atât prima instanță cât

și instanța de control judiciar au constatat că măsura arestării preventive

dispusă anterior este legală și temeinică, fiind luată cu respectarea dispozițiilor

legale în vigoare, iar motivele care au stat la baza luării ei, subzistă și în

prezent, neintervenind elemente noi care să determine adoptarea altei soluții.

Prin aceeași încheiere, Curtea de Apel București,

secția a-II-a penală și pentru cauze cu minori, a acordat nou termen pentru

soluționarea cauzei în apel, la 25 martie 2010.

De asemenea, aceeași instanță a mai

constatat, având în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru

infracțiunile pentru care ambii inculpații au fost cercetați, deduși

judecății și condamnați în primă instanță că, pe de o parte, infracțiunile

respective sunt pedepsite de legea penală cu pedeapsa închisorii mai mare de 4

ani și, ținând seama și de modalitatea concretă în care se presupune că

aceștia și-au desfășurat activitatea infracțională, instanța de

prim control judiciar a apreciat că lăsarea în libertate a celor 2 inculpați

prezintă pericol concret pentru ordinea publică și a conchis, pe de altă parte,

că în speță, au fost îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 143 cu

referire la art. 148 lit. f) C. proc. pen., menținând măsura arestării

preventive pentru fiecare inculpat în parte.

Împotriva încheierii mai sus – menționate, în termen

legal, au formulat recurs numai inculpații C.G.R. și M.F., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeincie, pentru motivele detaliate în practicaua prezentei

decizii, astfel cum au fost susținute de apărătorii acestora.

La termenul fixat pentru soluționarea cauzei,

recurenții inculpați, prin apărători, au solicitat, în esență, admiterea

recursului, casarea în parte a încheierii atacate și, pe fond, revocarea

măsurii arestării preventive și punerea lor de îndată în libertate, arătând că

nu mai subzistă temeiurile ce au fost avute în vederea la luarea acestei măsuri

față de aceștia.

Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate,

cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.

combinat cu art. 385

6

și art. 385

7

alin. (1) C. proc.

pen., constată că recursurile declarate de inculpații C.G.R. și M.F. sunt

nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 160

a

alin.

(1) C. proc. pen., în cursul judecății, instanța, poate dispune arestarea

preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată, dacă sunt întrunite

condițiile prevăzute de art. 143 și există vreunul din cazurile prevăzute de

art. 148 C. proc. pen.

În speța dedusă judecății,

analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte, constată că alături de

alții, inculpații C.G.R. și M.F. au fost trimiși în judecată, în stare de arest

preventiv, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție – D.I.I.C.O.T., emis la data de 16 octombrie 2009, sub nr.

102/D/P/2009, primul pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la trafic

ilicit de droguri de mare risc, prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 2 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. și

complicitate la trafic ilicit internațional de droguri de mare risc, faptă

prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000

cu aplic. art 75 lit. a) C. pen., ambele în concurs real și al doilea pentru

săvârșirea infracțiunii de trafic ilicit de droguri de mare risc, faptă prev.

de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 75 lit. a) C.

pen. și art. 37 lit. a) C. pen.

În esență, s-a reținut, că în fapt, în cursul lunii

iunie a anului 2009, acționând în cadrul unei rețele de narcotraficanți

coordonată de inculpatul G.G. zis G.F., inculpatul M.F. a participat în mod

direct împreună cu inculpatul C.G.R. zis B. și cu numitul T. la acțiunea de

preluare a unei cantități de cca. 1 kg heroină de la inculpatul V.M., cu ocazia

intrării sale în țară și a transportării sale până la București.

În sarcina inculpatului C.G.R. s-a reținut că în

aceeași perioadă infracțională l-a racolat pe inculpatul V.M. căruia i-a propus

să meargă în Turcia, la Istambul de unde urma să preia de la un alt membru al

rețelei 1 kg de heroină pe care să o transporte cu autocarul la București. S-a

mai reținut că inculpatul l-a ajutat pe coinculpatul V.M. să obțină pașaportul

turistic, însoțindu-l la autoritățile corespunzătoare și plătindu-i acestuia

taxele aferente și, tot în același scop al deplasării în Turcia, i-a predat

inculpatului V.M. un telefon mobil și o cartelă sim noi, pentru a putea ține

legătura pe durata transportului drogurilor, precum și suma de bani necesară

pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de respectiva deplasare. Totodată

s-a mai relevat că inculpatul a ținut permanent legătura cu liderul rețelei,

dar și cu inculpatul V.M. pe durata deplasării acestuia și i-a facilitat

întâlnirea cu persoana de contact din Turcia precum și preluarea cantității de

1 kg de heroină.

Prin sentința penală nr. 45 din 20 ianuarie 2010,

Tribunalul București, secția a-II-a penală, printre altele, i-a condamnat pe

inculpații C.G.R. și M.F., pentru săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina

lor, la câte o pedeapsă rezultantă de 15 ani închisoare și, respectiv 12 ani

închisoare, celui din urmă revocându-i și beneficiul suspendării sub supraveghere

a pedepsei de 4 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 1366 din

10 noiembrie 2006, a Tribunalului București, rămasă definitivă prin Decizia

penală nr. 22 din 8 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

pedeapsă pe care a cumulat-o celei aplicată în prezenta cauza și a stabilit ca

inculpatul M.F. (care nu se află la primul conflict cu legea penală) să

execute, în final, o pedeapsă de 16 ani închisoare.

De asemenea, se mai reține

că prima instanță, corect și justificat a constatat că, pe de o parte, faptele

pentru care inculpații au fost cercetați și deduși judecății sunt grave și

întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor reținute în sarcina

acestora, iar pedepsele prevăzute de legea penală pentru infracțiunile reținute

în actul de inculpare sunt mai mari de 4 ani închisoare, iar pe de altă parte,

că există motive verosimile de a bănui că inculpații apelanți se fac vinovați

de săvârșirea infracțiunilor pentru care au fost cercetați și condamnați, în

speță, fiind îndeplinite cumulativ dispozițiile art. 143 cu referire la art. 68

1

C. proc. pen.

Totodată, Înalta Curte

constată că instanța de prim control judiciar, corect, a apreciat că existența

pericolului concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării celor doi

inculpați în libertate, s-a relevat urmare a modalității în care aceștia au

acționat, în cadrul unei rețele de narcotraficanți, într-o perioadă relativ

restrânsă de timp și după un plan atent și minuțios pregătit, traficând o

cantitate însemnată de drog de mare risc (1 kg de heroină) aducând astfel

atingere unor valori importante ocrotite de legea penală: viața și sănătatea

cetățenilor expuși tentației de a folosi sau trafica droguri.

Prin urmare, în speță, justificat, s-a apreciat că

sunt îndeplinite atât cerințele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. cât și

cerințele prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., dispunându-se,

întemeiat, menținerea măsurii arestării preventive a inculpaților C.G.R. și

M.F.

Înalta Curte mai constată că, deși pericolul concret

pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul, ca trăsătură esențială a

infracțiunii, nu se poate face abstracție de natura și gravitatea faptelor

pentru care au fost trimiși în judecată inculpații, de împrejurările și

modalitatea în care au acționat aceștia, numărul mare de persoane implicate,

amploarea activității desfășurate atât pe teritoriul României dar și în afara

granițelor statului și perioada infracțională de aproximativ o lună de zile.

S-a mai reținut, corect, că toate aceste împrejurări

au reliefat periculozitatea inculpaților și au avut ca rezultat o stare de

temere și nesiguranță în rândul societății, așa încât lăsarea acestora în

libertate creează un impact negativ la nivelul societății civile și

insecuritate socială.

De asemenea, Înalta Curte mai constată că măsura

arestării preventive s-a impus a fi menținută și prin raportare la exigențele

art. 5 parag. 3 din C.E.D.O., câtă vreme s-a bazat pe motive pertinente și

suficiente a o justifica, mai ales că o detenție preventivă de aproximativ 6

luni (inculpatul M.F. fiind reținut și apoi arestat preventiv din 31 august

2009) și respectiv de 9 luni (inculpatul C.R.G. fiind reținut și apoi arestat

preventiv din 27 iunie 2009) nu depășește un termen rezonabil în sensul art. 5

parag. 3 din C.E.D.O., având în vedere natura și complexitatea cauzei,

dată de împrejurarea că inculpații nu au acționat singuri, ci împreună cu

alți inculpați, în cadrul unei rețele de narcotraficanți atât pe

teritoriul țării, cât și în afara granițelor statului român.

Înalta Curte, în raport de

modalitatea concretă de săvârșire a faptelor și de gravitatea acestora, dar mai

ales efectul negativ resimțit de societatea civilă în cazul lăsării acestora în

libertate, constată că instanța de prim control judiciar a reținut în mod

corect incidența, dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., cu atât mai

mult cu cât cauza se află încă în faza soluționării apelurilor în fața Curții

de Apel București, secția a-II-a penală și pentru cauze cu minori.

De asemenea și condiția

existenței pericolului social concret pentru ordinea publică este evident

îndeplinită, întrucât infracțiunile pentru care au fost cercetați și deduși

judecății sunt, prin ele însele, fapte gravă ce au adus atingere unor valori

sociale importante ocrotite de lege: viața și sănătatea persoanei.

În cauză, așa cum rezultă

din încheierea atacată, instanța de apel a procedat corect atunci când, printre

altele, a menținut, justificat, măsura arestării preventive și a inculpaților

C.G.R. și M.F., constatând motivat, că există indicii temeinice că aceștia au

săvârșit faptele deduse judecății, fapte care, prin modalitatea prin care s-au

comis, conduc la concluzia existenței pericolului concret pentru ordinea

publică.

Totodată, Înalta Curte mai

constată că, lăsarea în libertate a inculpaților exclude atingerea

dezideratelor impuse de legea penală chemată să ocrotească adevăratele valori

ale statului de drept, creându-se un climat de insecuritate socială și de

neîncredere al cetățenilor onești în actul de justiție.

Mai mult decât atât,

manifestările nejustificate de clemență ale instanței nu ar face decât să

încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial și să

afecteze nivelul încrederii societății în instituțiile statului, chemate să

vegheze la respectarea și aplicarea legii.

De asemenea, Înalta Curte,

în raport și de prevederile art. 5 parag. 1 lit. c) din C.E.D.O. ratificată

prin Legea nr. 30/1994, care stipulează că, se exceptează de la dreptul de a nu

putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea

aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când există motive

verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive

temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o

infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia ”, constată, cu referire

expresă la excepția reprezentată de arestarea preventivă, că s-a stipulat,

printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în

formele legale și după procedura prevăzută de legislația fiecărui stat, conform

convenției, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual

penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale.

Rezultă, așadar, că

dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se

facă cu respectarea dispozițiilor generale, înscrise în legea procesual penală,

fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.

În speță, pericolul concret

pentru ordinea publică, pe care-l reprezintă inculpații C.G.R. și M.F., este

actual și concomitent cu cel al posibilității influențării probelor, Curtea de

Apel București, secția a-II-a penală și pentru cauze cu minori, reținând corect

îndeplinirea cumulativă a dispozițiilor art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc.

pen.

De altfel, legalitatea și temeinicia acestei măsuri a

fost succesiv verificată, constatându-se, de fiecare dată, că temeiurile ce au

fost avute în vedere nu s-au schimbat, neputând fi reținute susținerile

apărătorului desemnat din oficiu al recurentului inculpat C.R.G. și al

apărătorului ales al recurentului inculpat M.F. că această măsură nu se mai

impune a fi menținută, urmând a fi revocată.

De asemenea, persistența și suficiența acestor motive

se apreciază de către Înalta Curte în ansamblul circumstanțelor particulare ale

cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., considerând că,

pentru buna desfășurare a procesului penal, se impune, în continuare, privarea

de libertate a ambilor inculpați.

Pentru considerentele mai sus-enunțate și constatând

că judecarea cauzei cu inculpații în stare de arest, cel puțin până la acest

moment, va asigura celeritatea și buna desfășurare a procesului penal, Înalta

Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 2

lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

inculpații C.G.R. și M.F. împotriva încheierii din 4 martie 2010 a Curții de

Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 4120.01/3/2009 (nr. 368/2010).

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., Înalta Curte urmează a-i obliga pe recurenții inculpați la plata

cheltuielilor judiciare către stat, inclusiv a onorariului apărătorului

desemnat din oficiu pentru inculpatul C.G.R., conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații C.G.R. și M.F. împotriva încheierii din 4 martie 2010 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de

familie, pronunțată în Dosarul nr. 4120.01/3/2009 (nr. 368/2010).

Obligă recurentul inculpat C.G.R. la

plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul M.J.L.C.

Obligă recurentul inculpat M.F. la

plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

22 martie 2010.