ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9753/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9753/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra recursului

civil de față;

Din examinarea actelor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința civila nr. 321 din

15 februarie 2008, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, secția a III a civilă, a respins, ca

neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobiliara,

formulat de reclamantul B.V., in contradictoriu cu parații MUNICIPIUL

BUCUREȘTI, prin primar, SC A.N. SA, a

respins,

ca inadmisibile, capetele de cerere ale acțiunii având ca obiect

constatarea

inexistentei dreptului de proprietate si constatarea inexistentei dreptului de

concesiune, a admis, in parte, cererea expertului tehnic S.M. privind suplimentarea

onorariului

stabilit pentru expertiza

judiciara si a obligat reclamantul și pârâta SC A.N. SA

să achite

fiecare cate o suma de 100 lei, reprezentând diferența de onorariu neachitată

pentru expertiza efectuata, in contul Biroului local de expertize judiciare din

cadrul Tribunalului București.

Pentru a pronunța aceasta

hotărâre, prima instanța a reținut, in esența, următoarele:

In raport de cadrul procesual de

investire - pretenția concreta a reclamantului, temeiul juridic strict formulat

- și de probele administrate in cauza, instanța a apreciat ca reclamantul nu

poate exhiba titlul sau-actul care ar consfinți dreptul autorului sau,

deposedat ulterior de stat in perioada regimului politic comunist-in cadrul

acțiunii in revendicare pendinte, in contradictoriu cu actuala deținătoare a

imobilelor revendicate, întrucât calitatea sa de proprietar nu a fost

recunoscuta de unitatea deținătoare in urma parcurgerii procedurii

administrative obligatorii instituita de legea speciala de reparație civilă.

Cu alte cuvinte, instanța a

reținut ca reclamantul nu îi poate opune paratului Municipiul București dreptul

sau de proprietate, întrucât acesta nu poate fi probat și valorificat in alte

condiții decât cele prevăzute expres de Legea nr. 10/2001.

Hotărârea judecătoreasca obținută

de reclamant in cadrul unei alte proceduri judiciare distincte (o alta acțiune

in revendicare), prin care s-a recunoscut calitatea acestuia de proprietar al

imobilului in litigiu, nu poate fi considerata ca fiind opozabila paraților.

A apreciat totodată ca, nu se

impune o analiza a condițiilor in care terenul in litigiu a intrat in posesia

Municipiului București, întrucât un astfel de capăt de cerere nu a fost dedus

judecații de către reclamant.

Tribunalul

a reținut, in raport de probele administrate in cauza si

prevederile

art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 51/2006, ca terenul in litigiu face parte

din infrastructura tehnico-edilitara a unității administrativ-teritoriala,

intrând in categoria bunurilor de interes si folosința publica, ceea ce

înseamnă apartenența acestuia la domeniului public sau privat al unității

administrativ-teritoriale.

În ceea ce privește celelalte

capete de cerere, tribunalul a reținut caracterul inadmisibil al acestora, pe

temeiul art. 111 C. proc. civ., text de lege care instituie regula naturii

subsidiare a acțiunii in constatare fata de acțiunea in realizare a dreptului

pretins.

Prin decizia civila nr. 844A din

20 noiembrie 2008, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de

familie,

a respins apelul reclamantului ca nefondat, fără

ca motivele de

nelegalitate si de netemeinicie formulate aceasta parte

sa primească o analiza corespunzătoare in cuprinsul hotărârii judecătorești

pronunțate.

Împotriva deciziei civile

susmenționate a formulat cerere de recurs la data de 06 ianuarie 2009,

reclamantul B.V., prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele

aspecte:

In conformitate cu dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a susținut ca hotărârea atacata cu recurs este

lovita de nulitate, întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină, situație

care contravine in mod evident dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a susținut

ca motivarea hotărârii judecătorești nu numai ca lipsește, privând astfel

partea din procesul pendinte de garanția legalității măsurii dispuse, dar este

si confuza, cuprinzând erori care depășesc simplele greșeli de redactare.

Concluzia recurentului-reclamant

in legătura cu acest prim aspect de nelegalitate a fost in sensul ca, in cauza

a existat o lipsa de

preocupare din partea

instanței, in a explica si fundamenta intr-un mod

coerent si

inteligibil, raționamentul acesteia, pentru a lăsa recurentului si instanței

superioare de control posibilitatea sa cenzureze in cunoștința de cauza acest

raționament.

S-a susținut, totodată, si

motivul de recurs întemeiat in drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., hotărârea pronunțata fiind apreciata si ca fiind lipsita de temei legal.

In

esența, in lipsa motivării, s-au reluat criticile de nelegalitate si

netemeinicie

aduse primei hotărâri judecătorești pronunțate in cauza, hotărârea de prima

instanța a tribunalului.

Astfel,

s-a susținut ca instanța de apel nu a dat relevanta juridica necesara actelor

doveditoare ale dreptului reclamantului de proprietate

asupra terenului

ce formează obiectul cererii de chemare in judecata.

S-a reiterat faptul ca, pretenția

reclamantului se întemeiază, atât

pe

sentința civila nr. 464 din 22 iulie 2003 - ca dovada ca actul primordial

de

proprietate ce ii atesta drepturile asupra terenului in cauza, a fost

recunoscut si de către o alta instanța de

judecata, pe o situație juridica

identica-cat si pe actul de tranzacție

si imparțiala voluntara nr. 12679/1943, transcris sub nr. 82497/1943 la

Tribunalul Ilfov.

Instanțele de judecata anterioare

trebuia sa fie interesate sa cunoască daca paratul deținea sau putea exhiba un

titlu de proprietate valabil, care sa ii legitimeze pretinsul drept de

proprietate asupra terenului in litigiu, fiind fără relevanta juridică

chestiunea existentei unei posesii a paratului, anterioare sau posterioare

datei pronunțării hotărârii judecătorești obținute deja de reclamant.

S-a

susținut ca, in mod greșit, instanța de apel a considerat ca nu

este

întemeiat capătul de cerere privind revendicarea, considerațiile referitoare la

Legea nr. 10/2001 si la incidența ei in speța nefiind in măsura sa duca la o

asemenea concluzie.

Deși instanțele anterioare au

apreciat ca acțiunea in revendicare este admisibila si, prin urmare, poate fi

judecata pe fond, in realitate, fata de conținutul explicit al hotărârilor

judecătorești anterioare, rezulta refuzul acestora de a analiza in concret

fondul pretenției de revendicare a imobilul in litigiu-in esența, s-a susținut

ca instanțele au refuzat sa facă comparația titlurilor părților aflate in

conflict judiciar.

Judecătorii fondului s-au limitat

la a constata ca paratul nu a recunoscut titlul de proprietate al

reclamantului, cu consecința directa a deducerii concluziei importante si

determinante pentru cauza, conform căreia acest titlu nici nu ar exista din

punct de vedere juridic.

Analizând recursul, din

perspectiva criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte îl apreciază ca

fiind fondat, pentru considerentele ce urmează:

Recurentul-reclamant și-a

susținut criticile de nelegalitate, în mod expres, pe temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea atacata nu cuprinde motivele pe care

se sprijină, respectiv pe temeiul dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

- hotărârea pronunțată este lipsită de temei

legal/a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, arătând

în concret că nu a beneficiat de o judecată propriu-zisă în apel, fapt

evidențiat cu pregnanță de absența motivării hotărârii atacate.

Astfel, recurentul-reclamant a

susținut ca, in cauza, a existat o lipsa de preocupare reala din partea

instanței, de a explica si fundamenta intr-un mod coerent si inteligibil,

raționamentul acesteia, pentru a lăsa recurentului si instanței superioare de

control posibilitatea sa cenzureze in cunoștința de cauza acest raționament.

Aceste aspecte concrete relevate

de partea recurentă au fost analizate din perspectiva dispozițiile art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă,

în mod obligatoriu, "motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Dispozițiile legale susmenționate

au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a

justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare

de a exercita un control efectiv și eficient asupra modului de desfășurare a

procesului civil în fazele procesuale anterioare.

In ceea ce privește cauza de

față, actul de dispoziție al instanței de apel-hotărârea atacată cu recurs - nu

cuprinde în mod

complet, clar, pertinent,

accesibil, premisele de fapt și de drept care au

condus instanța la

soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv, nu reflectă preocuparea reală a

acesteia de a înfăptui o analiză exhaustivă a temeiurilor juridice invocate de

partea care a investit instanța, a probelor administrate de aceasta, de a

înlătura în mod justificat susținerile părții adverse, respectiv probele

administrate la solicitarea acesteia, cu atât mai mult cu cât cauza se

prefigura a fi complexă - din perspectiva susținerilor din acțiune, apărărilor

formulate, circumstanțelor administrării probatoriului, relevanței acestora

pentru proces, stabilirea argumentelor de fapt și de drept decisive pentru

soluționarea cauzei etc.

Cum

dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. au

caracter imperativ, iar

încălcarea lor este sancționată cu nulitatea actului procedural în cauză, în

condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., urmează a se înlătura consecințele

acestei încălcări prin desființarea hotărârii recurate.

S-a

avut în vedere și împrejurarea că, lipsa motivării, în forma și

limitele

circumscrise de textul de lege susmenționat, a fost privită în jurisprudența

instanțelor naționale ca fiind echivalentă necercetării fondului cauzei,

situație care atrage după sine, sancțiunea casării hotărârii, respectiv

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin urmare, în raport de aceste

aspecte care configurează conținutul unor neregularități procedurale evidente,

dar și esențiale în raport cu judecata anterioară, luând în considerare și

jurisprudența instanțelor de judecată, Înalta Curte a făcut aplicația

dispozițiilor art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ. - text de lege care

prescrie soluțiile ce pot fi pronunțate de către instanța de recurs.

Soluția

de casare a hotărârii pronunțate, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare

la aceeași instanță s-a impus, așadar, și din necesitatea respectării

principiului dublului grad de jurisdicție, conform căruia o pricină trebuie să

fie judecată în fond, din perspectiva legalității, a

normelor de drept aplicabile, dar și a temeiniciei, a aprecierii

probelor

administrate în cauză, atât în fața primei instanțe, cât și în

fața instanței de apel.

Pe de altă parte, soluția s-a

impus și față de dispozițiile exprese ale art. 313 și art. 314 C. proc. civ. conform

cărora Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza

spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci

când interesele bunei administrări a justiției o cer, altei instanțe de același

grad, cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență, când trimite

cauza instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională

competent potrivit legi, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție

hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea

atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au

fost deplin stabilite.

Din conținutul acestei ultime

dispoziții legale procedurale rezultă în mod clar ideea conform căreia

stabilirea situației de fapt este atributul suveran al instanțelor fondului,

ceea ce înseamnă în concret, în accepțiunea conturată în mod constant de

jurisprudență, dreptul acestor instanțe de a constata faptele și de a aprecia

forța probantă a dovezilor administrate în cauză.

Hotărârea pronunțată în cauza

pendinte, nefiind motivată, nu

poate

conduce la situația-premisa pentru o judecată concretă și efectivă

în

recurs, conform căreia, având pe deplin stabilită situația de fapt, partea

interesată poate deduce judecății orice ipoteză de aplicare greșită a legii din

cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Este important de arătat că, în

ceea ce privește calea de atac extraordinară a recursului, examinarea pe fond a

acesteia înseamnă cercetarea motivelor de casare-modificare invocate de

recurent, iar nu examinarea fondului litigiului ca atare, a situației de fapt

și de drept susținute prin cererea introductivă de instanță.

Toate aceste considerente de fapt

și de drept s-au impus a fi avute în vedere de instanța de recurs in

configurarea soluției pronunțate și ca o garanție a respectării dreptului

prevăzut de art. 6

paragraful 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform

căruia orice persoană

are dreptul ca o instanță să judece orice contestație privitoare la drepturile

și obligațiile sale cu caracter civil, pentru situația de față, în sistemul

dublului grad de jurisdicție.

Această dispoziție de drept

convențional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanță de

judecată, ci și toate celelalte

garanții cu

privire la organizarea și compunerea instanței, cu privire la

desfășurarea

procesului civil, la tranșarea pe fond a litigiului, la obținerea unei soluții

asupra temeiniciei pretenției, inclusiv la motivarea hotărârii judecătorești

pronunțate etc, aspecte care înseamnă, în esență, conținutul intrinsec al

dreptului la un proces echitabil.

In procesul de elaborare a unei

hotărârii judecătorești, ca act final al oricărei judecăți, instanța trebuie să

pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză,

respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în

raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios.

Numai astfel se asigură, pe de o

parte, transparența actului de justiție, și, pe de altă parte, se oferă în mod

real justițiabililor posibilitatea de a fi convinși că s-a făcut dreptate și că

judecătorul a examinat cauza sub toate aspectele susținute, probate, dar și

relevante pentru cauză.

In plus, enunțarea

considerațiilor de fapt și de drept pe care judecătorul s-a întemeiat la data

pronunțării hotărârii judecătorești, sunt importante și din perspectiva

posibilității conferite părții interesate de a aprecia asupra șanselor de

succes într-o eventuală cale de atac ordinara sau extraordinara subsecventa

celei in care a obținut deja hotărârea judecătorească.

Pentru toate aceste considerente

de fapt și de drept redate în paragrafele anterioare, Înalta Curte va admite

recursul reclamantului împotriva deciziei civile nr. 844/A din 20 noiembrie 2008

a Curții de apel București, secția civila si pentru cauze de minori si familie,

va casa decizia civila atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul B.V.

împotriva deciziei civile nr. 844/A din 20 noiembrie 2008 a CURȚII DE APEL

BUCURESTI, secția civila si pentru cauze de minori si familie.

Casează

decizia civilă și trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 02 decembrie 2009.