ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9753/2009

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civila nr. 321 din 15 februarie 2008, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, secția a III a civilă, a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobiliara, formulat de reclamantul B.V., in contradictoriu cu parații MUNICIPIUL BUCUREȘTI, prin primar, SC A.N. SA, a respins, ca inadmisibile, capetele de cerere ale acțiunii având ca obiect constatarea inexistentei dreptului de proprietate si constatarea inexistentei dreptului de concesiune, a admis, in parte, cererea expertului tehnic S.M. privind suplimentarea onorariului stabilit pentru expertiza judiciara si a obligat reclamantul și pârâta SC A.N.

SA să achite fiecare cate o suma de 100 lei, reprezentând diferența de onorariu neachitată pentru expertiza efectuata, in contul Biroului local de expertize judiciare din cadrul Tribunalului București. Pentru a pronunța aceasta hotărâre, prima instanța a reținut, in esența, următoarele: In raport de cadrul procesual de investire - pretenția concreta a reclamantului, temeiul juridic strict formulat - și de probele administrate in cauza, instanța a apreciat ca reclamantul nu poate exhiba titlul sau-actul care ar consfinți dreptul autorului sau, deposedat ulterior de stat in perioada regimului politic comunist-in cadrul acțiunii in revendicare pendinte, in contradictoriu cu actuala deținătoare a imobilelor revendicate, întrucât calitatea sa de proprietar nu a fost recunoscuta de unitatea deținătoare in urma parcurgerii procedurii administrative obligatorii instituita de legea speciala de reparație civilă.

Cu alte cuvinte, instanța a reținut ca reclamantul nu îi poate opune paratului Municipiul București dreptul sau de proprietate, întrucât acesta nu poate fi probat și valorificat in alte condiții decât cele prevăzute expres de Legea nr. 10/2001. Hotărârea judecătoreasca obținută de reclamant in cadrul unei alte proceduri judiciare distincte (o alta acțiune in revendicare), prin care s-a recunoscut calitatea acestuia de proprietar al imobilului in litigiu, nu poate fi considerata ca fiind opozabila paraților. A apreciat totodată ca, nu se impune o analiza a condițiilor in care terenul in litigiu a intrat in posesia Municipiului București, întrucât un astfel de capăt de cerere nu a fost dedus judecații de către reclamant.

Tribunalul a reținut, in raport de probele administrate in cauza si prevederile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 51/2006, ca terenul in litigiu face parte din infrastructura tehnico-edilitara a unității administrativ-teritoriala, intrând in categoria bunurilor de interes si folosința publica, ceea ce înseamnă apartenența acestuia la domeniului public sau privat al unității administrativ-teritoriale. În ceea ce privește celelalte capete de cerere, tribunalul a reținut caracterul inadmisibil al acestora, pe temeiul art. 111 C. proc. civ., text de lege care instituie regula naturii subsidiare a acțiunii in constatare fata de acțiunea in realizare a dreptului pretins.

Prin decizia civila nr. 844A din 20 noiembrie 2008, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantului ca nefondat, fără ca motivele de nelegalitate si de netemeinicie formulate aceasta parte sa primească o analiza corespunzătoare in cuprinsul hotărârii judecătorești pronunțate. Împotriva deciziei civile susmenționate a formulat cerere de recurs la data de 06 ianuarie 2009, reclamantul B.V., prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: In conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a susținut ca hotărârea atacata cu recurs este lovita de nulitate, întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină, situație care contravine in mod evident dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. Recurentul-reclamant a susținut ca motivarea hotărârii judecătorești nu numai ca lipsește, privând astfel partea din procesul pendinte de garanția legalității măsurii dispuse, dar este si confuza, cuprinzând erori care depășesc simplele greșeli de redactare. Concluzia recurentului-reclamant in legătura cu acest prim aspect de nelegalitate a fost in sensul ca, in cauza a existat o lipsa de preocupare din partea instanței, in a explica si fundamenta intr-un mod coerent si inteligibil, raționamentul acesteia, pentru a lăsa recurentului si instanței superioare de control posibilitatea sa cenzureze in cunoștința de cauza acest raționament. S-a susținut, totodată, si motivul de recurs întemeiat in drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., hotărârea pronunțata fiind apreciata si ca fiind lipsita de temei legal. In esența, in lipsa motivării, s-au reluat criticile de nelegalitate si netemeinicie aduse primei hotărâri judecătorești pronunțate in cauza, hotărârea de prima instanța a tribunalului. Astfel, s-a susținut ca instanța de apel nu a dat relevanta juridica necesara actelor doveditoare ale dreptului reclamantului de proprietate asupra terenului ce formează obiectul cererii de chemare in judecata. S-a reiterat faptul ca, pretenția reclamantului se întemeiază, atât pe sentința civila nr. 464 din 22 iulie 2003 - ca dovada ca actul primordial de proprietate ce ii atesta drepturile asupra terenului in cauza, a fost recunoscut si de către o alta instanța de judecata, pe o situație juridica identica-cat si pe actul de tranzacție si imparțiala voluntara nr. 12679/1943, transcris sub nr. 82497/1943 la Tribunalul Ilfov.

Instanțele de judecata anterioare trebuia sa fie interesate sa cunoască daca paratul deținea sau putea exhiba un titlu de proprietate valabil, care sa ii legitimeze pretinsul drept de proprietate asupra terenului in litigiu, fiind fără relevanta juridică chestiunea existentei unei posesii a paratului, anterioare sau posterioare datei pronunțării hotărârii judecătorești obținute deja de reclamant. S-a susținut ca, in mod greșit, instanța de apel a considerat ca nu este întemeiat capătul de cerere privind revendicarea, considerațiile referitoare la Legea nr. 10/2001 si la incidența ei in speța nefiind in măsura sa duca la o asemenea concluzie.

Deși instanțele anterioare au apreciat ca acțiunea in revendicare este admisibila si, prin urmare, poate fi judecata pe fond, in realitate, fata de conținutul explicit al hotărârilor judecătorești anterioare, rezulta refuzul acestora de a analiza in concret fondul pretenției de revendicare a imobilul in litigiu-in esența, s-a susținut ca instanțele au refuzat sa facă comparația titlurilor părților aflate in conflict judiciar. Judecătorii fondului s-au limitat la a constata ca paratul nu a recunoscut titlul de proprietate al reclamantului, cu consecința directa a deducerii concluziei importante si determinante pentru cauza, conform căreia acest titlu nici nu ar exista din punct de vedere juridic.

Analizând recursul, din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte îl apreciază ca fiind fondat, pentru considerentele ce urmează: Recurentul-reclamant și-a susținut criticile de nelegalitate, în mod expres, pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea atacata nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv pe temeiul dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal/a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, arătând în concret că nu a beneficiat de o judecată propriu-zisă în apel, fapt evidențiat cu pregnanță de absența motivării hotărârii atacate.

Astfel, recurentul-reclamant a susținut ca, in cauza, a existat o lipsa de preocupare reala din partea instanței, de a explica si fundamenta intr-un mod coerent si inteligibil, raționamentul acesteia, pentru a lăsa recurentului si instanței superioare de control posibilitatea sa cenzureze in cunoștința de cauza acest raționament. Aceste aspecte concrete relevate de partea recurentă au fost analizate din perspectiva dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Dispozițiile legale susmenționate au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient asupra modului de desfășurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.

In ceea ce privește cauza de față, actul de dispoziție al instanței de apel-hotărârea atacată cu recurs - nu cuprinde în mod complet, clar, pertinent, accesibil, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv, nu reflectă preocuparea reală a acesteia de a înfăptui o analiză exhaustivă a temeiurilor juridice invocate de partea care a investit instanța, a probelor administrate de aceasta, de a înlătura în mod justificat susținerile părții adverse, respectiv probele administrate la solicitarea acesteia, cu atât mai mult cu cât cauza se prefigura a fi complexă - din perspectiva susținerilor din acțiune, apărărilor formulate, circumstanțelor administrării probatoriului, relevanței acestora pentru proces, stabilirea argumentelor de fapt și de drept decisive pentru soluționarea cauzei etc. Cum dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc.

civ. au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancționată cu nulitatea actului procedural în cauză, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., urmează a se înlătura consecințele acestei încălcări prin desființarea hotărârii recurate. S-a avut în vedere și împrejurarea că, lipsa motivării, în forma și limitele circumscrise de textul de lege susmenționat, a fost privită în jurisprudența instanțelor naționale ca fiind echivalentă necercetării fondului cauzei, situație care atrage după sine, sancțiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Prin urmare, în raport de aceste aspecte care configurează conținutul unor neregularități procedurale evidente, dar și esențiale în raport cu judecata anterioară, luând în considerare și jurisprudența instanțelor de judecată, Înalta Curte a făcut aplicația dispozițiilor art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc.

civ. - text de lege care prescrie soluțiile ce pot fi pronunțate de către instanța de recurs. Soluția de casare a hotărârii pronunțate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță s-a impus, așadar, și din necesitatea respectării principiului dublului grad de jurisdicție, conform căruia o pricină trebuie să fie judecată în fond, din perspectiva legalității, a normelor de drept aplicabile, dar și a temeiniciei, a aprecierii probelor administrate în cauză, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel. Pe de altă parte, soluția s-a impus și față de dispozițiile exprese ale art. 313 și art. 314 C. proc. civ.

conform cărora Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiției o cer, altei instanțe de același grad, cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență, când trimite cauza instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent potrivit legi, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

Din conținutul acestei ultime dispoziții legale procedurale rezultă în mod clar ideea conform căreia stabilirea situației de fapt este atributul suveran al instanțelor fondului, ceea ce înseamnă în concret, în accepțiunea conturată în mod constant de jurisprudență, dreptul acestor instanțe de a constata faptele și de a aprecia forța probantă a dovezilor administrate în cauză. Hotărârea pronunțată în cauza pendinte, nefiind motivată, nu poate conduce la situația-premisa pentru o judecată concretă și efectivă în recurs, conform căreia, având pe deplin stabilită situația de fapt, partea interesată poate deduce judecății orice ipoteză de aplicare greșită a legii din cele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Este important de arătat că, în ceea ce privește calea de atac extraordinară a recursului, examinarea pe fond a acesteia înseamnă cercetarea motivelor de casare-modificare invocate de recurent, iar nu examinarea fondului litigiului ca atare, a situației de fapt și de drept susținute prin cererea introductivă de instanță. Toate aceste considerente de fapt și de drept s-au impus a fi avute în vedere de instanța de recurs in configurarea soluției pronunțate și ca o garanție a respectării dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanță să judece orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, pentru situația de față, în sistemul dublului grad de jurisdicție.

Această dispoziție de drept convențional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanță de judecată, ci și toate celelalte garanții cu privire la organizarea și compunerea instanței, cu privire la desfășurarea procesului civil, la tranșarea pe fond a litigiului, la obținerea unei soluții asupra temeiniciei pretenției, inclusiv la motivarea hotărârii judecătorești pronunțate etc, aspecte care înseamnă, în esență, conținutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil. In procesul de elaborare a unei hotărârii judecătorești, ca act final al oricărei judecăți, instanța trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios.

Numai astfel se asigură, pe de o parte, transparența actului de justiție, și, pe de altă parte, se oferă în mod real justițiabililor posibilitatea de a fi convinși că s-a făcut dreptate și că judecătorul a examinat cauza sub toate aspectele susținute, probate, dar și relevante pentru cauză. In plus, enunțarea considerațiilor de fapt și de drept pe care judecătorul s-a întemeiat la data pronunțării hotărârii judecătorești, sunt importante și din perspectiva posibilității conferite părții interesate de a aprecia asupra șanselor de succes într-o eventuală cale de atac ordinara sau extraordinara subsecventa celei in care a obținut deja hotărârea judecătorească.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept redate în paragrafele anterioare, Înalta Curte va admite recursul reclamantului împotriva deciziei civile nr. 844/A din 20 noiembrie 2008 a Curții de apel București, secția civila si pentru cauze de minori si familie, va casa decizia civila atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul B.V. împotriva deciziei civile nr. 844/A din 20 noiembrie 2008 a CURȚII DE APEL BUCURESTI, secția civila si pentru cauze de minori si familie. Casează decizia civilă și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de judecată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 02 decembrie 2009.