ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 576/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1098 din 3 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC C.C.M.S.I. SRL împotriva pârâtei SC C.I. SA, s-a admis cererea reconvențională formulată de pârâtă și în consecință, reclamanta a fost obligată să-i restituie acesteia suma de 60.000 euro avans și 12.447 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în baza probelor administrate, că cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata contravalorii serviciilor prestate în baza contractului încheiat cu pârâta este neîntemeiată față de împrejurarea dovedită că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract, excepția de neexecutare a contractului invocată de pârâtă pe cale reconvențională apreciindu-se întemeiată, urmând în consecință ca reclamanta să fie obligată la restituirea avansului achitat de pârâtă în vederea executării contractului, în sumă de 60.000 euro. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 35 din 11 martie 2009 a Curții de Apel Ploiești.

S-a reținut în considerentele deciziei, în baza mterialului probator administrat că apelanta este cea care nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate prin acordul comercial încheiat la data 16 decembrie 2003 cu pârâta și prin contractul de asistență din 1 ianuarie 2004, iar față de conținutul sumar al celor convenți încheiate între părți, prima instanță a interpretat corect raporturile juridice reglementate de acestea și a analizat prin prisma dispozițiilor art. 969, art. 970 alin. (2) și art. 981 C. civ. modalitatea în care părțile și-au executat obligațiile contractuale asumate, fiind aplicabile în speță și principiile Unidroit – art. 1.3 privind obligativitatea clauzelor contractuale pentru părți, art. 5.1 privind posibilitatea stipulări exprese sau implicite a obligaților în contractele comerciale internaționale, art. 52 și art. 7.1.1 potrivit căruia neexecutarea constă în executarea defectuoasă sau cu întârziere a unei obligați contractuale.

S-a mai reținut că instanța a aplicat corect dispozițiile art. 46 C. com. și a Legii contabilității nr. 82/1991, deoarece în cazul unor contracte scrise prin care s-a stabilit obligația emiterii respectiv a plății unor facturi pentru prestațiile contractuale executate, înregistrarea acestora în contabilitatea societății beneficiare este obligatorie, iar această operațiune nu echivalează cu acceptarea necondiționată a plății sumelor în respectivele documente contabile. Împotriva deciziei pronunțată în apel reclamanta a declarat recurs solicitând admiterea acestuia, reținerea cauzei spre rejudecare și modificarea hotărârii, în sensul admiterii acțiunii și obligări pârâtei la plata sumei de 87.270,844 euro reprezentând contravaloarea facturilor neachitate și dobânzi legale calculate conform art. 4 din O.G.

nr. 9/2000, precum și respingerea cererii reconvenționale. În motivarea recursului se susține că în mod greșit instanța de apel nu a luat în considerare faptul că al doilea contract, cel de asistență din 2004 a fost încheiat formal, la solicitarea expresă a intimatei pentru a putea justifica plata facturilor, deși acest aspect rezultă din probele administrate. Recurenta invocă în acest sens corespondența dintre părți, declarațiile martorilor și celelalte probe administrate. Susține că potrivit acordului comercial, obligația sa era una de diligență și nu una de rezultat, dovadă fiind clauzele prin care a fost exclusă garanția asupra calități produsului, astfel că în mod greșit s-a reținut neîndeplinirea obligaților sale.

Din această perspectivă recurenta consideră necesară analizarea relațiilor comerciale dintre părți din perspectiva doar a acordului comercial încheiat în anul 2003, semnarea contractului de asistență fiind doar formală. În acest sens, solicită instanței de recurs să aprecieze în baza probelor dosarului, contribuția reclamantei la construirea celor opt lini de cromare și să ia în considerare declarațiile martorilor, urmând a le reanaliza. A doua critică vizează reținerea greșită de către instanța de apel a faptului că plata sumei de 60.000 euro reprezintă avans, fără să se țină cont de prevederile legale în vigoare și de concluziile raportului de expertiză contabilă. Astfel se arată că acceptarea unei facturi poate fi expresă, atunci când destinatarul semnează cu mențiunea „acceptată” sau confirmă factura printr-o scrisoare telegramă, ori tacită, dacă această acceptare rezultă din manifestări de voință neîndoielnice.

În speță se invocă faptul că pârâta a acceptat tacit facturile întrucât nu a înțeles să le conteste decât după acționarea sa în judecată. În sensul celor susținute, recurenta invocă și concluziile raportului de expertiză contabilă care evidențiază semnificația respectivei sume și modul în care aceasta a fost plătită. Prin întâmpinarea înregistrată la 9 noiembrie 2009 intimata a solicitat respingerea recursului. În apărare invocă excepția nulității recursului în temeiul art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., iar pe fond faptul că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, reiterând în acest sens apărările cuprinse în întâmpinările de la fond. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele: Excepția nulității recursului a fost soluționată în sensul respingerii prin încheierea din ședința publică din 16 februarie 2010, pentru considerentele acolo reținute.

Pe fond se va reține, în primul rând, faptul că, prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000 a fost abrogat pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. care avea următorul conținut: „când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate”, așa încât orice referire din recurs relativă la reinterpretarea și reanalizarea probațiunii administrate în fazele procesuale anterioare, precum și criticile care vizează aspecte de netemeinicie a deciziei nu pot face obiectul prezentului recurs. În ceea ce privește pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.

invocat în recurs și care se referă la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecăți, prin schimbarea naturi ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, urmează a se reține că instanțele de fond au pronunțat o hotărâre legală statuând că reclamanta se face vinovată de neexecutarea obligațiilor asumate prin cele două contracte încheiate în temeiul dispozițiilor art. 969 C. civ. Sunt nefondate susținerile recurentei prin care invocă formalitatea încheieri contractului de asistență din 2004 și împrejurarea că obligațiile asumate nu erau de rezultat. Examinând clauzele celor două convenții încheiate între părți prin prisma drepturilor și obligaților asumate de părțile contractante, prin acordul lor de voință, instanța de apel a făcut o interpretare corectă a celor două acte juridice deduse judecăți, fără să schimbe natura, ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora, așa cum greșit a susținut recurenta.

Astfel, prin aplicarea corectă a prevederilor art. 969, art. 970 alin. (2), art. 981C.

civ., precum și a principiilor Unidroit, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a predat intimatei nicio temă de proiectare de specialitate, așa cum s-a obligat, și care să stea la baza întocmiri proiectelor de execuție, nici un proiect tehnologic care să conțină procesul de fabricație pe faze, cu precizarea parametrilor funcționali, care să pună la dispoziția intimatei beneficiare a cunoștințelor tehnice necesare fabricației, instruiri personalului operator de deservire, nu s-au precizat condițiile tehince de calitate, modul de preparare și dozare a agenților chimici, nu s-au făcut precizări asupra condițiilor tehnice de calitate a pregătiri fizice a suprafețelor exterioare metalice ale țevilor, care condiționează calitatea acoperirii prin cromare, nu s-au transmis proicetele tehince pentru utilajele care compun echipamentele linilor de cromare, nerezultând nici îndeplinirea obligaților asumate prin cel de-al doilea contract cu privire la asistența tehnică, așa încât excepția de neexecutare invocată de pârâtă a fost corect soluționată în sensul admiteri, pentru a sta la baza respingerii ca nefondată a acțiuni.

În ceea ce privește suma de 60.000 euro se va reține că s-a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legii contabilității și ale art. 46 C. com., operațiunea de înregistrare în evidențele contabile a facturilor emise de reclamantă neechivalând cu acceptarea nici expresă și nici tacită a acestora, opoziția pârâtei în privința acestora realizându-se în termen și ca urmare a pretențiilor deduse judecăți prin acțiunea principală la inițiativa reclamantei. Astfel întrucât nu s-a putut realiza o rezolvare amiabilă a diferendelor dintre părți determinate de executarea celor două convenții, acțiunii reclamantei privind obligarea la plata prețului, pârâta opunând excepția de neexecutare și solicitând totodată pe cal reconvențională restituirea avansului achitat.

Nefiind fondat, prin prisma considerentelor mai sus reținute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul reclamantei urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.C.M.S.I. SRL împotriva deciziei nr. 35 din 11 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2010.