ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 576/2010

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1098 din 3 noiembrie 2008

pronunțată de Tribunalul Dâmbovița a fost respinsă

acțiunea formulată de reclamanta SC C.C.M.S.I. SRL împotriva pârâtei SC

C.I. SA, s-a admis cererea reconvențională formulată de

pârâtă și în consecință, reclamanta a fost obligată

să-i restituie acesteia suma de 60.000 euro avans și 12.447 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut, în

baza probelor administrate, că cererea reclamantei de obligare a pârâtei

la plata contravalorii serviciilor prestate în baza contractului încheiat cu

pârâta este neîntemeiată față de împrejurarea dovedită

că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin

contract, excepția de neexecutare a contractului invocată de

pârâtă pe cale reconvențională apreciindu-se întemeiată,

urmând în consecință ca reclamanta să fie obligată la

restituirea avansului achitat de pârâtă în vederea executării

contractului, în sumă de 60.000 euro.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin

decizia nr. 35 din 11 martie 2009 a Curții de Apel Ploiești.

S-a reținut în

considerentele deciziei, în baza mterialului probator administrat că

apelanta este cea care nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale

asumate prin acordul comercial încheiat la data 16 decembrie 2003 cu pârâta

și prin contractul de asistență din 1 ianuarie 2004, iar

față de conținutul sumar al celor convenți încheiate între

părți, prima instanță a interpretat corect raporturile

juridice reglementate de acestea și a analizat prin prisma

dispozițiilor art. 969, art. 970 alin. (2) și art. 981 C. civ.

modalitatea în care părțile și-au executat obligațiile

contractuale asumate, fiind aplicabile în speță și principiile

Unidroit – art. 1.3 privind obligativitatea clauzelor contractuale pentru

părți, art. 5.1 privind posibilitatea stipulări exprese sau

implicite a obligaților în contractele comerciale internaționale, art.

52 și art. 7.1.1 potrivit căruia neexecutarea constă în

executarea defectuoasă sau cu întârziere a unei obligați

contractuale.

S-a mai reținut că

instanța a aplicat corect dispozițiile art. 46 C. com. și a

Legii contabilității nr. 82/1991, deoarece în cazul unor contracte

scrise prin care s-a stabilit obligația emiterii respectiv a

plății unor facturi pentru prestațiile contractuale executate,

înregistrarea acestora în contabilitatea societății beneficiare este

obligatorie, iar această operațiune nu echivalează cu acceptarea

necondiționată a plății sumelor în respectivele documente

contabile.

Împotriva deciziei

pronunțată în apel reclamanta a declarat recurs solicitând admiterea

acestuia, reținerea cauzei spre rejudecare și modificarea

hotărârii, în sensul admiterii acțiunii și obligări pârâtei

la plata sumei de 87.270,844 euro reprezentând contravaloarea facturilor

neachitate și dobânzi legale calculate conform art. 4 din O.G. nr. 9/2000,

precum și respingerea cererii reconvenționale.

În motivarea recursului se

susține că în mod greșit instanța de apel nu a luat în

considerare faptul că al doilea contract, cel de asistență din 2004

a fost încheiat formal, la solicitarea expresă a intimatei pentru a putea

justifica plata facturilor, deși acest aspect rezultă din probele

administrate.

Recurenta invocă în

acest sens corespondența dintre părți, declarațiile martorilor

și celelalte probe administrate.

Susține că

potrivit acordului comercial, obligația sa era una de diligență

și nu una de rezultat, dovadă fiind clauzele prin care a fost

exclusă garanția asupra calități produsului, astfel că

în mod greșit s-a reținut neîndeplinirea obligaților sale.

Din această

perspectivă recurenta consideră necesară analizarea

relațiilor comerciale dintre părți din perspectiva doar a

acordului comercial încheiat în anul 2003, semnarea contractului de

asistență fiind doar formală.

În acest sens, solicită

instanței de recurs să aprecieze în baza probelor dosarului,

contribuția reclamantei la construirea celor opt lini de cromare și să

ia în considerare declarațiile martorilor, urmând a le reanaliza.

A doua critică

vizează reținerea greșită de către instanța de

apel a faptului că plata sumei de 60.000 euro reprezintă avans,

fără să se țină cont de prevederile legale în vigoare

și de concluziile raportului de expertiză contabilă.

Astfel se arată că

acceptarea unei facturi poate fi expresă, atunci când destinatarul

semnează cu mențiunea „acceptată” sau confirmă factura

printr-o scrisoare telegramă, ori tacită, dacă această

acceptare rezultă din manifestări de voință neîndoielnice.

În speță se

invocă faptul că pârâta a acceptat tacit facturile întrucât nu a

înțeles să le conteste decât după acționarea sa în

judecată.

În sensul celor

susținute, recurenta invocă și concluziile raportului de

expertiză contabilă care evidențiază semnificația

respectivei sume și modul în care aceasta a fost plătită.

Prin întâmpinarea

înregistrată la 9 noiembrie 2009 intimata a solicitat respingerea recursului.

În apărare invocă

excepția nulității recursului în temeiul art. 302 alin. (1) lit.

c) C. proc. civ., iar pe fond faptul că instanța de apel a

pronunțat o soluție legală, reiterând în acest sens

apărările cuprinse în întâmpinările de la fond.

Analizând recursul prin

prisma motivelor invocate se vor reține următoarele:

Excepția

nulității recursului a fost soluționată în sensul

respingerii prin încheierea din ședința publică din 16 februarie

2010, pentru considerentele acolo reținute.

Pe fond se va reține,

în primul rând, faptul că, prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000 a

fost abrogat pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. care avea următorul

conținut: „când hotărârea se întemeiază pe o greșeală

gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor

administrate”, așa încât orice referire din recurs relativă la

reinterpretarea și reanalizarea probațiunii administrate în fazele

procesuale anterioare, precum și criticile care vizează aspecte de

netemeinicie a deciziei nu pot face obiectul prezentului recurs.

În ceea ce privește pct.

8 al art. 304 C. proc. civ. invocat în recurs și care se referă la

interpretarea greșită a actului juridic dedus judecăți,

prin schimbarea naturi ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia, urmează a se reține că instanțele

de fond au pronunțat o hotărâre legală statuând că

reclamanta se face vinovată de neexecutarea obligațiilor asumate prin

cele două contracte încheiate în temeiul dispozițiilor art. 969 C.

civ.

Sunt nefondate

susținerile recurentei prin care invocă formalitatea încheieri

contractului de asistență din 2004 și împrejurarea că

obligațiile asumate nu erau de rezultat.

Examinând clauzele celor

două convenții încheiate între părți prin prisma

drepturilor și obligaților asumate de părțile contractante,

prin acordul lor de voință, instanța de apel a făcut o

interpretare corectă a celor două acte juridice deduse

judecăți, fără să schimbe natura, ori înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestora, așa cum

greșit a susținut recurenta.

Astfel, prin aplicarea

corectă a prevederilor art. 969, art. 970 alin. (2), art. 981C. civ.,

precum și a principiilor Unidroit, instanța de apel a reținut

că reclamanta nu a predat intimatei nicio temă de proiectare de

specialitate, așa cum s-a obligat, și care să stea la baza

întocmiri proiectelor de execuție, nici un proiect tehnologic care să

conțină procesul de fabricație pe faze, cu precizarea

parametrilor funcționali, care să pună la dispoziția

intimatei beneficiare a cunoștințelor tehnice necesare

fabricației, instruiri personalului operator de deservire, nu s-au

precizat condițiile tehince de calitate, modul de preparare și dozare

a agenților chimici, nu s-au făcut precizări asupra

condițiilor tehnice de calitate a pregătiri fizice a

suprafețelor exterioare metalice ale țevilor, care

condiționează calitatea acoperirii prin cromare, nu s-au transmis

proicetele tehince pentru utilajele care compun echipamentele linilor de

cromare, nerezultând nici îndeplinirea obligaților asumate prin cel de-al

doilea contract cu privire la asistența tehnică, așa încât

excepția de neexecutare invocată de pârâtă a fost corect

soluționată în sensul admiteri, pentru a sta la baza respingerii ca

nefondată a acțiuni.

În ceea ce privește

suma de 60.000 euro se va reține că s-a făcut o corectă

interpretare și aplicare a dispozițiilor legii

contabilității și ale art. 46 C. com., operațiunea de

înregistrare în evidențele contabile a facturilor emise de reclamantă

neechivalând cu acceptarea nici expresă și nici tacită a

acestora, opoziția pârâtei în privința acestora realizându-se în

termen și ca urmare a pretențiilor deduse judecăți prin

acțiunea principală la inițiativa reclamantei.

Astfel întrucât nu s-a putut

realiza o rezolvare amiabilă a diferendelor dintre părți

determinate de executarea celor două convenții, acțiunii

reclamantei privind obligarea la plata prețului, pârâta opunând

excepția de neexecutare și solicitând totodată pe cal

reconvențională restituirea avansului achitat.

Nefiind fondat, prin prisma

considerentelor mai sus reținute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. recursul reclamantei urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC C.C.M.S.I. SRL împotriva deciziei nr. 35 din 11 martie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 16 februarie 2010.