ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3804/2010

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată că reclamantii E.M.P. si SC A. SRL Timisoara au solicitat, în temeiul contractului încheiat la data de 20 decembrie 2004, obligarea în solidar a pârâților SC O. SRL Timisoara și P.T. la plata către reclamanți a sumei de 100.000 euro; pârâtul persoană fizică a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, invocând neexecutarea contractului în sensul că, chiar dacă a purtat discuții cu reclamantul persoană fizică, acestea s-au purtat în nume propriu, și nu în numele SC O. SRL Timisoara, nefiind finalizate, iar semnătura sa pe contract s-a dat în alb, înscrisul neavând completată suma, modalitățile și termenele de plată și constituind doar „o asigurare pentru prestator, în vederea demarării tatonărilor necesare, a evaluării dificultăților pe care le impunea operațiunea de intermediere, inclusiv estimarea costurilor și a prețului contractului propriu-zis”.

În același timp, pârâta persoană juridică a invocat excepția lipsei calității procesual pasive, întrucât nu a intrat în raporturi juridice cu reclamanții, pârâtul persoană fizică neavând calitatea de reprezentant legal al societății, în sensul art. 55 și art. 70 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. Prin sentința civilă nr. 381 din 3 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, s-a admis cererea formulată de reclamanții E.M.P. și SC A. SRL Timisoara și s-a dispus obligarea în solidar a pârâților P.T. și SC O. SRL Timisoara, la plata către reclamanta a sumei de 100.000 euro în echivalent lei la data plății efective. Tribunalul a retinut că raporturile obligaționale deduse judecății sunt create de derularea de către societatea pârâtă SC O. SRL Timisoara, a lucrărilor de execuție ale unei hale industriale pentru beneficiara SC J.I.

SRL Timisoara (aspectul privind desfășurarea lucrărilor la momentul vânzării acesteia în etapa „în consctrucție” reiese din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 25 februarie 2005). Raportul de expertiză întocmit în cauză confirmă referirile la situația precară a SC J.I. SRL, care se constituie în mobil al vânzării construcției în execuție de către cea antemenționată și interesul pârâtei SC O. SRL Timisoara de a identifica un nou partener contractual pentru finalizarea lucrării și recuperarea contravalorii serviciilor prestate. Instanța a apreciat că înscrisul sub semnătură privată pe care reclamanta își fundamentează pretențiile consacră obligația pârâților SC O. SRL Timisoara și P.T., de a plăti celor dintâi suma de 100.000 euro în schimbul prestațiilor prevăzute în acest act.

În esență, potrivit convenției pentru a obține suma mai sus arătată reclamanții s-au obligat să medieze identificarea unei societăți comerciale (care să fie P.M.G. SPA sau o alta creată de către aceasta) care să cumpere hala industrială aflată în construcție în proprietatea SC J.I. SRL și să continue lucrările cu același antreprenor – SC O. SRL Timisoara. Conform contractului de antrepriză din 28 februarie 2005, executantul lucrării este societatea pârâtă, iar potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, aceasta a încasat atât debitele restante ale SC J.I. SRL și, în urma perfectării contractului de antrepriză sus menționat, a primit un portofoliu de comenzi în valoare de 950.000 euro și TVA (contravaloarea lucrărilor aferente contractului).

Cât despre societatea cumpărătoare a imobilului – la data de 25 februarie 2005 – și beneficiară a lucrărilor de execuție în baza contractului de antrepriză, aceasta este SC R. SRL, care, potrivit actului constitutiv are ca acționar majoritar (cu o participare de 95%) societatea P.M.G. SPA– persoană juridică italiană, înregistrată la O.R.C. din 22 februarie 2005. Potrivit procesului verbal de recepție din 4 ianuarie 2006 bunul finalizat a fost predat proprietarului. Se observă din expunerea de mai sus că obligațiile asumate de către reclamanți prin scriptul ce se vrea valorificat își găsesc corespondent în evenimentele derulate în fapt, existând o corelație evidentă între acestea, concluzie la care contribuie și succesiunea datelor la care operațiunile s-au înfăptuit.

La rândul lor, depozițiile martorilor audiați în cauză – T.C.L., V.E., T.A.L. și P.U.F. – confirmă implicarea reclamanților și colaborarea cu pârâții pentru finalizarea acestor operațiuni. Pârâtul P.T. a contestat valoarea de contract a actului de care reclamanții se prevalează se prevalează, invocând faptul că la momentul semnării sale clauzele nu erau înscrise, recunoscând doar faptul că a semnat actul și că au fost purtate o serie de discuții în sensul intermedierii unei colaborări între societatea pârâtă și reclamanți, dar că acestea nu s-au concretizat într-o convenție.

Pe de o parte susținerea pârâtului nu poate fi primită întrucât prin depunerea semnăturii pe înscris se impune concluzia că – în contextul diligenței de care se presupune că trebuie să dea dovadă un comerciant în derularea afacerilor sale – își asumă conținutul clauzelor ce urmează a fi inserate, iar în speță, pe de altă parte, s-a dovedit că există corespondență între conținutul actului și operațiunile desfășurate ceea ce impune concluzia unei executări de către ambele părți a unui contract asumat implicit așa cum reiese din probatoriul administrat. Cele de mai sus (recunoașterea de către pârât pe calea interogatoriului) a faptului că a semnat înscrisul chiar asumându-și conținutul incomplet) au determinat aprecierea verificării de scripte solicitate de către acesta ca fiind fără utilitate.

Din examinarea contractului de societate al SC O. SRL Timisoara se observă că la art. 4 alin. (2) se prevede că „prin acțiunile personale (…) asociații au obligația să nu aducă prejudicii societății”. Participarea pârâtului la încheierea unor raporturi comerciale de natură să nască drepturi în beneficiul societății și pe cale de consecință să îi angajeze răspunderea, se circumscrie sferei acestor acțiuni personale pe care voința asociaților le-a permis, în măsura în care acționează pentru realizarea scopului persoanei juridice. Pe de altă parte s-a dovedit, chiar legat de operațiunile în discuție, că pârâtului P.T. se obișnuia să i se încredințeze atribuții de reprezentant al societății, acesta fiind cel care a încheiat pentru societate contractul de antrepriză în temeiul căruia a fost finalizată hala industrială cumpărată de către SC R. SRL.

Cât privește excepția de neexecutare a contractului, acesta nu se verifică întrucât din enumerarea operațiunilor derulate reiese că atât înființarea societății care să cumpere hala industrială în construcție s-a efectuat ca și încheierea contractului de antrepriză cu societatea pârâtă cât și cumpărarea bunului de către SC R. SRL, bun preluat conform procesului verbal de recepție la care s-a făcut mai sus trimitere.

Cele expuse mai sus au creat instanței convingerea că, procedând în sensul în care a reieșit din depozițiile martorilor, înscrisurile depuse și concluziile raportului de expertiză care a reliefat beneficiile obținute de către societate în urma încheierii contractului de antrepriză, societatea pârâtă și-a asumat actele asociatului pârât derivate din convenția încheiată a cărei forță probatorie a fost reținută prin prisma completării cu celelalte mijloace de dovadă administrate, iar în consecință este ținută de respectarea obligațiilor ce îi revin pe această cale. Pentru toate cele de mai sus, în temeiul art. 969, art. 970 C. civ. prima instanța a apreciat că acțiunea reclamanților este întemeiată.

Prin decizia nr. 223/A din 28 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timisoara, sectia comercială, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta SC O. SRL Timisoara, împotriva sentinței civile nr. 381 din 3 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Timisoara în dosarul nr. 1762/30/2009 în contradictoriu cu intimații-reclamanți E.M.P. si SC A. SRL Timisoara și intimatul pârât P.T., au fost respinse cererile apelantei pârâte SC O. SRL și intimatului pârât P.T. privind acordarea cheltuielilor de judecată și s-a luat act că intimații-reclamanți E.M.P. si SC A. SRL nu au solicitat cheltuieli de judecată. Instanta de apel a reținut că argumentele pârâtei ce susțin inexistența raportului juridic obligațional, pe cale de consecință excepția lipsei calității procesuale pasive, vizează pe de o parte nulitatea contractului încheiat la data de 20 decembrie 2004 – cerere formulată exclusiv în apel, pe de altă parte - inopozabilitatea acestui contract.

S-a constatat că, în măsura în care s-ar reține inopozabilitatea, cererea de constatare a nulității actului, invocată pe cale incidentală și permisă ca mijloc de apărare nou, în apel, raportat la dispozițiile art. 294 alin. (1) teza a II-a, este lipsită de interes. Instanta de apel a analizat cu prioritate, criticile vizând soluția primei instanțe în ce privește lipsa calității de reprezentant al societății în persoana numitului E.U., s-a observat că, reprezentarea legală nu se suprapune calității de administrator, cum în mod greșit susține apelanta. Orice persoană care îndeplinește o funcție în cadrul societății poate fi desemnată reprezentant legal, indiferent de natura funcției. Concluzia se bazează atât pe argumente practice cât și legale, în speță dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea registrului comerțului și art. 32 alin. (1) lit. b) din Normele registrului comerțului care ambele menționează distinct „administratorii” de „reprezentanți”.

Într-adevăr, în practica societăților comerciale, reprezentanții legali ai societății sunt administratorii și/sau, acolo unde sunt numiți, directorul general executiv sau alți directori executivi. Nu este obligatoriu însă ca un administrator să fie și reprezentant legal al societății, după cum nici lipsa calității de administrator nu prezumă lipsa mandatului. Curtea a mai retinut ca mandatul de reprezentare al reprezentantului legal este rezultatul voinței asociaților concretizată în decizia statutară de a conferi și revoca această atribuție, iar puterea reprezentantului de a reprezenta este opusă terților prin depunerea la registrul comerțului a specimenului de semnătură. Această depunere de semnătură face dovada mandatului de reprezentare, și nu calitatea de administrator, ce prezumă doar mandatul, în condițiile art. 72 din Legea nr. 31/1990.

Instanta de apel a retinut că, societatea pârâtă nu a acordat formal mandatul de reprezentare asociatului majoritar și prin urmare specimenul semnăturii acestuia nu a fost depus la registrul comerțului, s-a observat că soarta actului încheiat prin mandatar în aceste condiții nu depinde de depunerea specimenului de semnătură, această publicitate întemeind exclusiv prezumția relativă de reprezentare. În absența opozabilității generate de publicitatea prin registrul comerțului se aplică prezumțiile cuprinse în art. 395-398 C.com.; existența mandatului tacit reprezentând o chestiune de fapt și nu de drept, dispozițiile Legii nr. 31/1990 - invocate în apărare de pârâta apelantă și neanalizate de prima instanță – s-a considerat că nu au relevanță în cauză.

Cu referire la situația de fapt, Curtea de Apel a observat că, din conținutul contractului, chiar din clauzele necontestate, rezultă că asociatul majoritar P.T. s-a comportat ca reprezentant al societății, indicând calitatea în care acționează; lipsa mandatului, afirmată exclusiv în ce privește contractul încheiat la 20 decembrie 2004, în condițiile în care contractul de antrepriză – în executarea contractului din 20 decembrie 2004 - a fost încheiat prin același asociat la 28 februarie 2005 și a fost asumat de către societate, nu poate fi opusă cocontractantului, fără a se face nicio dovadă a relei-credințe a acestuia, în sensul că ar fi cunoscut inexistența dreptului de semnătură socială și faptul că mandatarul nu era abilitat să angajeze societatea mandantă; potrivit tezei apelantei, deși s-a angajat în nume propriu și a angajat și societatea reclamantă al cărei reprezentant legal este, reclamantul persoană fizică a contractat exclusiv cu persoana fizică.

Această cauză juridică o constituie contractul, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 969-970 C. civ. Nu s-a putut reține o modificare ulterioară a cauzei, în sensul faptei juridice licite, cât timp schimbarea temeiul juridic nu a fost afirmată de reclamanți și nu s-a supus discuției contradictorii a părților, în fața primei instanțe; sentința apelată este întemeiată în drept pe art. 969-970 C. civ., și nu pe art. 991 C. civ. Apărările formulate în apel de către reclamanții apelanți (și prin concluziile scrise depuse în primă instanță, probabil ca urmare a considerațiilor expertului desemnat în cauză) vin în mod greșit în susținerea gestiunii intereselor altei persoane, cât timp angajarea răspunderii pentru fapta licită a altei persoane nu corespunde limitelor de învestire a instanței.

Spre deosebire de gestiunea de afaceri, ce ar presupune un „amestec” al terțului în afacerile altei persoane cu intenția de a-i face un serviciu, mandatul impune un acord al mandantului prealabil încheierii contractului. Potrivit art. 393 alin. (3) C.com., dacă „patronul” este o societate comercială, responsabilitatea societăților se reglează după natura societății. Ca atare, inexistența acordului prealabil al societății în sensul art. 394 C.com., susținută de către apelantă, ar viza lipsa formală a acordului asociatului ce deține 20% din capitalul social, cât timp prepusul este chiar asociatul majoritar. Or, nicio apărare formulată nu este în sensul dezacordului asociatului minoritar și nicio probă administrată cauzei nu susține obligativitatea acestui acord.

A admite că pârâtul persoană fizică nu a acționat ca mandatar al voinței societare - deși prin mențiunile necontestate ale înscrisului datat 20 decembrie 2004 s-a pretins reprezentant al societății, și prin urmare nu a angajat societatea, înseamnă a recunoaște pârâtului persoană fizică și societății al cărei asociat majoritar este dreptul de a-și invoca propria culpă în susținerea propriilor interese. Raportat la prevederile art. 108 C. proc. civ., această apărare nu a fost primită. În ce privește nulitatea contractului, Curtea de Apel a constatat pe de o parte că dispozițiile art. 1186 C. civ. invocate de apelantă vizează puterea probatorie a înscrisului și nu nulitatea actului juridic, iar pe de altă parte că înscrisul olograf, consemnând convenția părților nu relevă nicio „adnotație făcută de creditor în josul, pe marginea, sau pe dosul unui titlu de creanță”, nefiind îndeplinită situația premisă a aplicării dispozițiilor art. 1186 C. civ.

Pentru aceste considerente, Curtea a respins apelul ca nefondat, păstrând hotărârea primei instanțe. Recursul declarat de parata SC O. SRL Timișoara a fost intemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.și s-a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, iar pe fondul cauzei să se admită excepția lipsei calității procesuale pasive și să se respingă acțiunea formulată de reclamanții-intimați. Recurenta a formulat următoarele critici: Hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) Recurenta sustine ca a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, pe motivul ca intimata nu a fost parte în contractul ce face obiectul prezentului litigiu, iar in susținerea acesteia a arătat că, chiar dacă contractul din 20 decembrie 2009 încheiat între E.M.P.

și P.T.., face mențiunea că P.T. este reprezentantul legal al SC O. SRL, acesta nu a deținut calitatea de administrator și nici nu a avut mandat pentru angajarea răspunderii societății. Sustine recurenta că, instanța de apel a respins această excepție, motivând că reprezentarea legală nu se suprapune calității de administrator, lucru perfect adevărat, instanța arătând în continuare și dispozițiile legale din interpretarea cărora reiese ca se pot desemna ca reprezentanți ai societății comerciale și alte persoane decât administratorii acesteia [ art. 19 alin. (2) din Legea Registrului Comerțului 26/1990 și art. 32 alin. (1) din Norme].

Recurenta sustine că, instanța a argumentat respingerea motivului de apel și prin aceea că aceeași persoană încheiat și alte contracte în numele societății SC O. SRL, și dacă atunci a avut calitate de reprezentant, în opinia instanței, a avut-o și cu ocazia semnării contractului din 20 decembrie 2004. Aceasta constatare denotă faptul că instanța nu a verificat actele dosarului, deoarece din acestea ar fi putut observa că pentru contractul de antrepriză cu care face această paralelă, P.T. a avut mandat special de la administratorul societății, lucru care nu este valabil și în cazul contractului din 20 decembrie 2004. În prezența unor astfel de probe, prezumția care a stat la baza convingerii instanței nu poate avea nici un efect.

Instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) Unul dintre motivele de nulitate a contractului din 20 decembrie 2004, care ar duce la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a fost lipsa totală a consimțământului societății la încheierea actului. Mai sustine recurenta că, instanța de apel a consemnat că „acționarul s-a pretins reprezentant al societății”, totuși, consideră că se invocă propria culpă și nu ține scama de acest argument. Concluzia este total greșită, având în vedere că se face o confuzie între asociat și societate; cu alte cuvinte, asociatul se pretinde reprezentatul societății și prin aceasta se instituie o culpă în sarcina societății Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii (art. 304pct.

7 C. proc. civ.) Recurenta sustine că a invocat, pe cale de excepție, nulitatea absolută a contractului din 20 decembrie 2004, însă instanța de apel a respins acest motiv în două fraze contradictorii, fără însă a dezvolta motivele soluției pronunțate. Astfel, instanța consideră la începutul motivării că invocarea nulității „este lipsită de interes”, reținând că s-a invocat și inopozabilitatea, și se oprește aici, pentru ca la finalul considerentelor să menționeze că „în ce privește nulitatea contractului, se constată pe de o parte că dispozițiile art. 1186 C. civ. vizeaza puterea probatorie a înscrisului si nu nulitatea (..), iar pe de altă parte că înscrisul olograf nu relevă nici o adnotat ie (..) făcută de creditor, nefiind îndeplinită situația premisă a aplicării art. 1186 C. civ.”.

Față de aprecierea instanței că invocarea inopozabilitatii ar exclude posibilitatea justițiabilului de a invoca nulitatea unui act juridic este lipsită de orice temei legal (încadrându-se și în motivul de recurs prevăzut de art. 302 pct. 9 C. proc. civ.), instanța fiind chemată să se pronunțe motivat cu privire la toate motivele invocate de apelant. Nulitatea a fost invocată în temeiul art. 1186 (adăugirile făcute de creditor nu pot obliga debitorul, ci au efect doar în măsura în care îl eliberează), art. 1179 (lipsa multiplului exemplar) și art. 948 (lipsa totală a consimțământului societății) C. civ. Contractul din 20 decembrie 2004 ce face obiectul cauzei este un înscris parțial tehnoredactat, cuprinzând mențiuni olografe făcute în mod unilateral de către creditor ulterior semnării.

Cum reclamanții nu au negat acest aspect niciodată pe parcursul litigiului, instanța de fond a constatat acest aspect, considerând însă că prin semnarea unui document incomplet, persoana respectivă și-a asumat un risc. Instanța de apel a refuzat să mai rețină acest aspect evident (a cărui dovadă se făcuse în primă instanță), încălcând chiar principiul tantum devolutum quantum apelatum și a constatat, fără să motiveze această concluzie, că înscrisul nu relevă vreo adnotație făcută de creditor. Stabilit fiind însă de prima instanță că actul juridic fusese semnat într-o anumită formă care, ulterior, fusese completată în mod unilateral de creditor, instanța de apel, obligată fiind să pornească de la această premisă (pe care nu putea să o schimbe), trebuia să constate că este pe deplin aplicabil art. 1186 din C. civ.

și să motiveze înlăturarea acestui motiv de apel. Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, găsește că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: În ce privește primul motiv de recurs: Instanța de apel a respins în mod corect excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC O. SRL. Din interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din contractul de societate al SC O. SRL rezulta ca asociații pot acționa in numele societății, cu o condiție: „prin acțiunile personale asociații au obligația sa nu aducă prejudicii societății”. Participarea pârâtului P.T. la încheierea unor raporturi comerciale de natură să nască drepturi în beneficiul societății și pe cale de consecință să îi angajeze răspunderea, se circumscrie în sfera acestor acțiuni personale pe care voința asociaților le-a permis, în măsura în care acționează pentru realizarea scopului persoanei juridice.

Pe de altă parte având în vedere și dispozițiile art. 1532 C. com., conform cărora un mandat poate fi expres sau tacit, iar primirea mandatului poate rezulta din executarea lui din partea mandatarului. În speța asociatul majoritar P.T. care a semnat convenția criticata, a semnat si contractul de antrepriza subsecvent convenției conform celor menționate mai sus. Rezultă că pârâtului P.T. se obișnuia să i se încredințeze atribuții de reprezentant al societății SC O. SRL, acesta fiind cel care a încheiat pentru societate contractul de antrepriza în temeiul căruia a fost finalizată hala industrială cumpărată de către SC R. SRL. Atât la semnarea acestui contract, cat si pe parcursul procesului in cele doua grade de jurisdicție parcurse, nu s-a prezentat nici un fel de mandat special, aceasta susținere fiind făcută abia în recurs și evident „pro cauza”.

Conform art. 987 C. civ. pârâtul P.T., asociat majoritar în firma SC O. SRL, și-a asumat răspunderea de a administra interesele celui de al doilea asociat al societății. Conform art. 991 C. civ. cum afacerea a fost bine administrată, proprietarul este dator de a indeplini obligațiile contractate in numele sau de gerant. Astfel, așa cum a reținut instanța de fond, reproșurile pe care le aduce apelanta acțiunilor personale ale asociatului majoritar P.T., „rămân a fi rezolvate în planul intern al societății în limita normelor ce reglementează aceste situații”. Cât privește calitatea semnatarului convenției, în speță sunt incidente și dispozițiile art. 1532 C. com., conform cărora mandatul poate fi expres sau tacit, iar primirea mandatului poate sa rezulte din executarea lui din partea mandatarului.

Or în speță asociatul majoritar P.T. care a semnat convenția criticată, a semnat si contractul de antrepriza subsecvent convenției. Dispozițiile speciale ale art. 374 C. com. cu privire la mandat, mai prevăd că mandatul comercial are ca obiect tratarea de afeceri comerciale pe seama și socoteala mandatului. Administratorul societății SC O. SRL numitul T.A. (fiul lui P.T.), îi împuternicea (atât expres, cât si tacit) în mod obișnuit pe tatăl său, pârâtul P.T. (asociatul majoritar si fondatorul societății) să încheie și să semneze contracte comerciale în numele societății SC O. SRL; acest aspect rezultă atât din depozițiile martorilor, cât și din împrejurarea încheierii altor contracte comerciale în aceeași-modalitate.

Astfel, atât Contractul de antrepriza din 28 februarie 2005, cat si actul adițional din 7 iulie 2005 la acest contract, au fost încheiate de parata SC O. SRL, „reprezentata legal prin asociat majoritar P.T.”, asa cum s-a menționat in mod expres. Acest contract și-a produs toate efectele juridice. Astfel pârâta SC O. SRL a încasat prețul stipulat, iar paratul P.T. a angajat răspunderea pârâtei SC O. SRL pentru suma de 950.000 euro + TVA. În mod similar convenția comercială din 20 decembrie 2004, ce face obiectul cauzei a fost încheiată de pârâta SC O. SRL prin asociatul majoritar P.T., menționându-se expres calitatea acestuia de reprezentant și asociat majoritar, fiind agajata răspunderea paratei SC O. SRL.

pentru suma de 100.000 euro. În situații similare, raționamentul juridic este similar, iar potrivit adagiului „a maiori ad minus”, (cine poate mai mult, poate și mai puțin), iar dacă pârâtul 2 a putut în calitate de asociat majoritar să angajeze răspunderea paratei SC O. SRL pentru o suma de peste 1 milion de euro, acestea putea în mod similar să angajeze răspunderea societății și pentru suma de 100.000 euro, mai ales că datorită semnării acestui contract de 100.000 euro a fost posibil ca ulterior să poată încheia și contractul de 950.000 euro + TVA datorita diligențelor reclamanților.

Conform practicii acestei Curți: „societatea nu poate invoca culpa propriului administrator sau a reprezentantului acestuia solicitând desfintarea contractului încheiat in baza mandatului dat, ci poate antrena răspunderea acestor persoane, pentru eventuale pagube produse societății.” (I.C.C.J., secția comerciala, Decizia nr. 2006 din 6 iunie 2008). Or, in speța nici măcar nu poate fi vorba de vreo paguba pentru SC O. SRL, ci asa cum rezulta din expertiza contabila efectuata in cauza, societatea SC O. SRL a obținut beneficii insemnte prin încheierea convenției cu SC A. SRL. În ce privește al doilea motiv de recurs: in speța instanța de apel a interpretat corect actul dedus judecații, fara a schimba natura ori înțelesul lămurit si neîndoielnic al acestuia.

Susținerile contrare ale recurentei, bazate pe modul in care instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, sunt cu totul nefondate. În ce privește al treilea motiv de recurs: recurenta susține nefondat că hotărârea instanței de apel ar cuprinde motive contradictorii, prin modul in care a fost respinsa excepția nulității absolute a convenției. În realitate instanța de apel a făcut o motivare temeinică constatând pe de o parte că invocarea nulității este lipsită de interes, iar pe de alta parte, în speța nu operează nulitatea invocata de parata, fără ca prin aceasta să existe motive contradictorii, motivele completându-se reciproc și nu intrând în contradicție cum eronat susține recurenta.

Cât privește lipsa interesului legitim al recurentei SC O. SRL în invocarea nulității convenției, în urma semnării si executării convenției, recurenta nu a suferit nici o paguba, dimpotrivă, așa cum rezultă din concluziile expertizei contabile judiciare efectuate în cauză, SC O. SRL a obținut beneficii foarte mari, pe care nu le putea obține în absența convenției. Or, ipoteza anularii convenției, ar putea duce nu numai la repunerea părților în situația anterioară, dar și la posibilitatea anulării tututuror actelor subsecvente conform principiului: „Quod nullum est nullum producit effectum”, putând fi anulate ulterior inclusiv contractul de vanzare-cumparare al halei si contractul de antrepriza încheiat cu cumpărătorul halei (contract semnat de asemenea de către P.T.

în calitate de reprezentant și asociat majoritar al societății SC O. SRL) putând fi desființate astfel contracte care au adus beneficii însemnate tuturor pârtilor semnatare, ceea ce ar fi inacceptabil. În mod corect instanța de apel a respins excepția nulității absolute a convenției. In speța nu au fost făcute adnotări in afara cuprinsului unui înscris asa cum eronat susține recurenta, convenția fiind redactata conform voinței pârtilor atât prin tehnoredactare cat si prin scriere olografa in chiar cuprinsul acesteia. Acest aspect nu a fost contestat de pârâți în prima instanța, mai mult aceștia au recunoscut încheierea valabilă a convenției, invocând în schimb excepția de neexecutare a contractului de către reclamanți.

Paratul P.T. a recunoscut la interogatoriu ca a semnat înscrisul asumandu-si conținutul acestuia. În ce privește data încheierii convenției si condiția multiplului exemplar, aceste mențiuni sunt înscrise in convenție pe același aliniat cu semnaturile si nicidecum mai jos decât semnaturile pârtilor cum eronat a susținut parata SC O. SRL. În contextul diligentei de care se presupune ca trebuie sa dea dovada un comerciant in derularea afacerilor sale, isi asuma toate clauzele inserate in convenția semnata de el, iar in speța s-a dovedit ca exista corespondenta intre continutuil actului si operațiunile comerciale desfășurate, ceea ce impune concluzia executării de către ambele parti a unui contract asumat implicit asa cum reiese din probatoriul administrat.

In plus excepția nulității convenției nu a fost invocata de parata SC O. SRL in fata instanței de fond, ci abia in apel contrar art. 294 C. proc. civ. Recurenta obiectează neintemeiat cu privire la forma contractului comercial. Potrivit doctrinei si practicii judiciare „contractele comerciale se consideră încheiate în condițiile realizării acordului de voință între părți, iar condiția înscrisului unic nu este obligatorie. Specificul încheierii contractelor comerciale, celeritatea raporturilor dintre comercianți corespunde prevederilor art. 36 C. corn., potrivit căruia „contractul este perfect, îndată ce partea cealaltă a întreprins executarea lui”. (Decizia CSJ nr. 46/1995, Rev. Dreptul nr. 12 din 1995, pag.

85). In speța reclamanții au intreprins executarea contractului de intermediere de afaceri. Libertatea contractuală consacră dreptul participanților la circuitul civil sau comercial, de a încheia orice contract, cu orice partener și cu clauzele pe care părțile le convin, în limitele dispozițiilor imperative de ordine publică și bunele moravuri. În virtutea consensualismului (art. 942 și art. 1245 C. civ.), simplul acord al voințelor manifestate dă naștere contractului, astfel încât înscrisul nu era necesar nici pentru nașterea contractului, nici pentru dovada conținutului său (art. 36, C. com.). Rezultă ca, în materia operațiunilor comerciale, s-a impus regula unor forme contractuale cât mai simple, obligațiile comerciale născându-se deci prin simpla voință a părților, excepțiile actului scris sau solemn fiind expres prevăzute de lege.

„De aceea, contractele comerciale se consideră încheiate în condițiile realizării acordului de voință între părți, indiferent de forma pe care o îmbracă. Condiția înscrisului nefiind obligatorie, reglementările comerciale admit existența raporturilor contractuale, dacă manifestarea de voință a părților sunt concordante, sau partea cealaltă a trecut la executare”. (Decizia CSJ nr. 435/1995, Rev. Dreptul nr. 3 din 1996, pag. 92). Prin urmare forma scrisă a contractului nici nu era necesară, în condițiile în care s-a întreprins executarea acestuia în condițiile stabilite prin voința părților. În speță ambele instanțe au pronunțat hotărâri legale, luând în considerare vastul probatoriu efectuat în cauză: interogatoriul reciproc al părților, martorii prezentați de ambele părți, expertiza contabilă judiciară și înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Așa cum s-a dovedit pe parcursul cercetării judecătorești, în baza contractului comercial încheiat sub semnătură privată la 20 decembrie 2004, pentru intermediere de afaceri, societățile SC A. SRL și E.M.P. și-au îndeplinit toate obligațiile stabilite prin convenție. Pentru aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC O. SRL Timișoara împotriva deciziei nr. 223/A din 28 decembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială. Înalta Curte va respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimatele reclamante E.M.P. și SC A. SRL Timișoara nefiind depuse la dosar înscrisuri din care să rezulte cuantumul acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC O. SRL Timișoara împotriva deciziei nr. 223/A din 28 decembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială. Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimatele reclamante E.M.P. și SC A. SRL Timișoara. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2010.