ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3804/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3804/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată că reclamantii E.M.P. si SC A. SRL Timisoara au

solicitat, în temeiul contractului încheiat la data de 20 decembrie 2004,

obligarea în solidar a pârâților SC O. SRL Timisoara și P.T. la plata

către reclamanți a sumei de 100.000 euro; pârâtul persoană

fizică a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, invocând

neexecutarea contractului în sensul că, chiar dacă a purtat

discuții cu reclamantul persoană fizică, acestea s-au purtat în

nume propriu, și nu în numele SC O. SRL Timisoara, nefiind finalizate, iar

semnătura sa pe contract s-a dat în alb, înscrisul neavând completată

suma, modalitățile și termenele de plată și

constituind doar „o asigurare pentru prestator, în vederea demarării

tatonărilor necesare, a evaluării dificultăților pe care le

impunea operațiunea de intermediere, inclusiv estimarea costurilor și

a prețului contractului propriu-zis”. În același timp, pârâta

persoană juridică a invocat excepția lipsei calității

procesual pasive, întrucât nu a intrat în raporturi juridice cu

reclamanții, pârâtul persoană fizică neavând calitatea de

reprezentant legal al societății, în sensul art. 55 și art. 70 alin.

(1) din Legea nr. 31/1990.

Prin sentința civilă nr.

381 din 3 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ, s-a admis cererea

formulată de reclamanții E.M.P. și SC A. SRL Timisoara și

s-a dispus obligarea în solidar a pârâților P.T. și SC O. SRL Timisoara,

la plata către reclamanta a sumei de 100.000 euro în echivalent lei la

data plății efective.

Tribunalul a retinut că

raporturile obligaționale deduse judecății sunt create de

derularea de către societatea pârâtă SC O. SRL Timisoara, a

lucrărilor de execuție ale unei hale industriale pentru beneficiara SC

J.I. SRL Timisoara (aspectul privind desfășurarea lucrărilor la

momentul vânzării acesteia în etapa „în consctrucție” reiese din

contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 25 februarie 2005).

Raportul de expertiză întocmit în cauză confirmă referirile la

situația precară a SC J.I. SRL, care se constituie în mobil al

vânzării construcției în execuție de către cea

antemenționată și interesul pârâtei SC O. SRL Timisoara de a

identifica un nou partener contractual pentru finalizarea lucrării și

recuperarea contravalorii serviciilor prestate.

Instanța a apreciat că

înscrisul sub semnătură privată pe care reclamanta își

fundamentează pretențiile consacră obligația pârâților

SC O. SRL Timisoara și P.T., de a plăti celor dintâi suma de 100.000

euro în schimbul prestațiilor prevăzute în acest act.

În esență, potrivit

convenției pentru a obține suma mai sus arătată

reclamanții s-au obligat să medieze identificarea unei

societăți comerciale (care să fie P.M.G. SPA sau o alta

creată de către aceasta) care să cumpere hala industrială

aflată în construcție în proprietatea SC J.I. SRL și să

continue lucrările cu același antreprenor – SC O. SRL Timisoara.

Conform contractului de

antrepriză din 28 februarie 2005, executantul lucrării este

societatea pârâtă, iar potrivit raportului de expertiză întocmit în

cauză, aceasta a încasat atât debitele restante ale SC J.I. SRL și,

în urma perfectării contractului de antrepriză sus menționat, a

primit un portofoliu de comenzi în valoare de 950.000 euro și TVA

(contravaloarea lucrărilor aferente contractului).

Cât despre societatea

cumpărătoare a imobilului – la data de 25 februarie 2005 – și beneficiară

a lucrărilor de execuție în baza contractului de antrepriză,

aceasta este SC R. SRL, care, potrivit actului constitutiv are ca acționar

majoritar (cu o participare de 95%) societatea P.M.G. SPA– persoană

juridică italiană, înregistrată la O.R.C. din 22 februarie 2005.

Potrivit procesului verbal de recepție din 4 ianuarie 2006 bunul finalizat

a fost predat proprietarului.

Se observă din expunerea de mai

sus că obligațiile asumate de către reclamanți prin

scriptul ce se vrea valorificat își găsesc corespondent în

evenimentele derulate în fapt, existând o corelație evidentă între

acestea, concluzie la care contribuie și succesiunea datelor la care

operațiunile s-au înfăptuit.

La rândul lor, depozițiile

martorilor audiați în cauză – T.C.L., V.E., T.A.L. și P.U.F. –

confirmă implicarea reclamanților și colaborarea cu pârâții

pentru finalizarea acestor operațiuni.

Pârâtul P.T. a contestat valoarea de

contract a actului de care reclamanții se prevalează se

prevalează, invocând faptul că la momentul semnării sale

clauzele nu erau înscrise, recunoscând doar faptul că a semnat actul

și că au fost purtate o serie de discuții în sensul

intermedierii unei colaborări între societatea pârâtă și reclamanți,

dar că acestea nu s-au concretizat într-o convenție.

Pe de o parte susținerea

pârâtului nu poate fi primită întrucât prin depunerea semnăturii pe

înscris se impune concluzia că – în contextul diligenței de care se

presupune că trebuie să dea dovadă un comerciant în derularea

afacerilor sale – își asumă conținutul clauzelor ce urmează

a fi inserate, iar în speță, pe de altă parte, s-a dovedit

că există corespondență între conținutul actului

și operațiunile desfășurate ceea ce impune concluzia unei

executări de către ambele părți a unui contract asumat

implicit așa cum reiese din probatoriul administrat.

Cele de mai sus (recunoașterea

de către pârât pe calea interogatoriului) a faptului că a semnat

înscrisul chiar asumându-și conținutul incomplet) au determinat

aprecierea verificării de scripte solicitate de către acesta ca fiind

fără utilitate.

Din examinarea contractului de

societate al SC O. SRL Timisoara se observă că la art. 4 alin. (2) se

prevede că „prin acțiunile personale (…) asociații au

obligația să nu aducă prejudicii societății”.

Participarea pârâtului la încheierea

unor raporturi comerciale de natură să nască drepturi în

beneficiul societății și pe cale de consecință să

îi angajeze răspunderea, se circumscrie sferei acestor acțiuni

personale pe care voința asociaților le-a permis, în măsura în

care acționează pentru realizarea scopului persoanei juridice.

Pe de altă parte s-a dovedit,

chiar legat de operațiunile în discuție, că pârâtului P.T. se

obișnuia să i se încredințeze atribuții de reprezentant al

societății, acesta fiind cel care a încheiat pentru societate

contractul de antrepriză în temeiul căruia a fost finalizată

hala industrială cumpărată de către SC R. SRL.

Cât privește excepția de

neexecutare a contractului, acesta nu se verifică întrucât din enumerarea

operațiunilor derulate reiese că atât înființarea

societății care să cumpere hala industrială în

construcție s-a efectuat ca și încheierea contractului de

antrepriză cu societatea pârâtă cât și cumpărarea bunului

de către SC R. SRL, bun preluat conform procesului verbal de recepție

la care s-a făcut mai sus trimitere.

Cele expuse mai sus au creat

instanței convingerea că, procedând în sensul în care a reieșit

din depozițiile martorilor, înscrisurile depuse și concluziile

raportului de expertiză care a reliefat beneficiile obținute de

către societate în urma încheierii contractului de antrepriză,

societatea pârâtă și-a asumat actele asociatului pârât derivate din

convenția încheiată a cărei forță probatorie a fost

reținută prin prisma completării cu celelalte mijloace de dovadă

administrate, iar în consecință este ținută de respectarea

obligațiilor ce îi revin pe această cale.

Pentru toate cele de mai sus, în

temeiul art. 969, art. 970 C. civ. prima instanța a apreciat că

acțiunea reclamanților este întemeiată.

Prin decizia nr. 223/A din 28

decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timisoara, sectia

comercială, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta SC O. SRL

Timisoara, împotriva sentinței civile nr. 381 din 3 aprilie 2009

pronunțată de Tribunalul Timisoara în dosarul nr. 1762/30/2009 în

contradictoriu cu intimații-reclamanți E.M.P. si SC A. SRL Timisoara și

intimatul pârât P.T., au fost respinse cererile apelantei pârâte SC O. SRL

și intimatului pârât P.T. privind acordarea cheltuielilor de judecată

și s-a luat act că intimații-reclamanți E.M.P. si SC A. SRL

nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Instanta de apel a reținut

că argumentele pârâtei ce susțin inexistența raportului juridic

obligațional, pe cale de consecință excepția lipsei

calității procesuale pasive, vizează pe de o parte nulitatea

contractului încheiat la data de 20 decembrie 2004 – cerere formulată

exclusiv în apel, pe de altă parte - inopozabilitatea acestui contract.

S-a constatat că, în măsura în care s-ar reține

inopozabilitatea, cererea de constatare a nulității actului,

invocată pe cale incidentală și permisă ca mijloc de

apărare nou, în apel, raportat la dispozițiile art. 294 alin. (1)

teza a II-a, este lipsită de interes.

Instanta de apel a analizat cu

prioritate, criticile vizând soluția primei instanțe în ce

privește lipsa calității de reprezentant al societății

în persoana numitului E.U., s-a observat că, reprezentarea legală nu

se suprapune calității de administrator, cum în mod greșit

susține apelanta. Orice persoană care îndeplinește o

funcție în cadrul societății poate fi desemnată

reprezentant legal, indiferent de natura funcției. Concluzia se

bazează atât pe argumente practice cât și legale, în speță

dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea registrului comerțului

și art. 32 alin. (1) lit. b) din Normele registrului comerțului care

ambele menționează distinct „administratorii” de

„reprezentanți”. Într-adevăr, în practica societăților

comerciale, reprezentanții legali ai societății sunt administratorii

și/sau, acolo unde sunt numiți, directorul general executiv sau

alți directori executivi. Nu este obligatoriu însă ca un

administrator să fie și reprezentant legal al societății,

după cum nici lipsa calității de administrator nu prezumă

lipsa mandatului.

Curtea a mai retinut ca mandatul de

reprezentare al reprezentantului legal este rezultatul voinței

asociaților concretizată în decizia statutară de a conferi

și revoca această atribuție, iar puterea reprezentantului de a

reprezenta este opusă terților prin depunerea la registrul

comerțului a specimenului de semnătură. Această depunere de

semnătură face dovada mandatului de reprezentare, și nu

calitatea de administrator, ce prezumă doar mandatul, în condițiile art.

72 din Legea nr. 31/1990.

Instanta de apel a retinut că,

societatea pârâtă nu a acordat formal mandatul de reprezentare asociatului

majoritar și prin urmare specimenul semnăturii acestuia nu a fost

depus la registrul comerțului, s-a observat că soarta actului

încheiat prin mandatar în aceste condiții nu depinde de depunerea specimenului

de semnătură, această publicitate întemeind exclusiv

prezumția relativă de reprezentare. În absența

opozabilității generate de publicitatea prin registrul

comerțului se aplică prezumțiile cuprinse în art. 395-398

C.com.; existența mandatului tacit reprezentând o chestiune de fapt

și nu de drept, dispozițiile Legii nr. 31/1990 - invocate în

apărare de pârâta apelantă și neanalizate de prima

instanță – s-a considerat că nu au relevanță în

cauză.

Cu referire la situația de

fapt, Curtea de Apel a observat că, din conținutul contractului,

chiar din clauzele necontestate, rezultă că asociatul majoritar P.T.

s-a comportat ca reprezentant al societății, indicând calitatea în

care acționează; lipsa mandatului, afirmată exclusiv în ce

privește contractul încheiat la 20 decembrie 2004, în condițiile în

care contractul de antrepriză – în executarea contractului din 20

decembrie 2004 - a fost încheiat prin același asociat la 28 februarie 2005

și a fost asumat de către societate, nu poate fi opusă

cocontractantului, fără a se face nicio dovadă a

relei-credințe a acestuia, în sensul că ar fi cunoscut

inexistența dreptului de semnătură socială și faptul

că mandatarul nu era abilitat să angajeze societatea mandantă;

potrivit tezei apelantei, deși s-a angajat în nume propriu și a

angajat și societatea reclamantă al cărei reprezentant legal

este, reclamantul persoană fizică a contractat exclusiv cu persoana

fizică.

Această cauză

juridică o constituie contractul, acțiunea fiind întemeiată pe

dispozițiile art. 969-970 C. civ. Nu s-a putut reține o modificare

ulterioară a cauzei, în sensul faptei juridice licite, cât timp schimbarea

temeiul juridic nu a fost afirmată de reclamanți și nu s-a supus

discuției contradictorii a părților, în fața primei

instanțe; sentința apelată este întemeiată în drept pe art.

969-970 C. civ., și nu pe art. 991 C. civ. Apărările formulate

în apel de către reclamanții apelanți (și prin concluziile

scrise depuse în primă instanță, probabil ca urmare a

considerațiilor expertului desemnat în cauză) vin în mod greșit

în susținerea gestiunii intereselor altei persoane, cât timp angajarea

răspunderii pentru fapta licită a altei persoane nu corespunde

limitelor de învestire a instanței. Spre deosebire de gestiunea de

afaceri, ce ar presupune un „amestec” al terțului în afacerile altei

persoane cu intenția de a-i face un serviciu, mandatul impune un acord al

mandantului prealabil încheierii contractului.

Potrivit art. 393 alin. (3) C.com.,

dacă „patronul” este o societate comercială, responsabilitatea

societăților se reglează după natura societății.

Ca atare, inexistența acordului prealabil al societății în

sensul art. 394 C.com., susținută de către apelantă, ar

viza lipsa formală a acordului asociatului ce deține 20% din

capitalul social, cât timp prepusul este chiar asociatul majoritar. Or, nicio

apărare formulată nu este în sensul dezacordului asociatului

minoritar și nicio probă administrată cauzei nu susține

obligativitatea acestui acord.

A admite că pârâtul

persoană fizică nu a acționat ca mandatar al voinței

societare - deși prin mențiunile necontestate ale înscrisului datat

20 decembrie 2004 s-a pretins reprezentant al societății, și

prin urmare nu a angajat societatea, înseamnă a recunoaște pârâtului

persoană fizică și societății al cărei asociat

majoritar este dreptul de a-și invoca propria culpă în

susținerea propriilor interese. Raportat la prevederile art. 108 C. proc.

civ., această apărare nu a fost primită.

În ce privește nulitatea

contractului, Curtea de Apel a constatat pe de o parte că dispozițiile

art. 1186 C. civ. invocate de apelantă vizează puterea probatorie a

înscrisului și nu nulitatea actului juridic, iar pe de altă parte

că înscrisul olograf, consemnând convenția părților nu

relevă nicio „adnotație făcută de creditor în josul, pe

marginea, sau pe dosul unui titlu de creanță”, nefiind

îndeplinită situația premisă a aplicării dispozițiilor

art. 1186 C. civ.

Pentru aceste considerente, Curtea a

respins apelul ca nefondat, păstrând hotărârea primei instanțe.

Recursul declarat de parata SC O. SRL

Timișoara a fost intemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ.și s-a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul

admiterii apelului, iar pe fondul cauzei să se admită excepția

lipsei calității procesuale pasive și să se respingă acțiunea

formulată de reclamanții-intimați.

Recurenta a formulat

următoarele critici:

Hotărârea este lipsită de

temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

Recurenta sustine ca a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive, pe motivul ca

intimata nu a fost parte în contractul ce face obiectul prezentului litigiu,

iar in susținerea acesteia a arătat că, chiar dacă contractul

din 20 decembrie 2009 încheiat între E.M.P. și P.T.., face mențiunea

că P.T. este reprezentantul legal al SC O. SRL, acesta nu a deținut

calitatea de administrator și nici nu a avut mandat pentru angajarea

răspunderii societății.

Sustine recurenta că,

instanța de apel a respins această excepție, motivând că

reprezentarea legală nu se suprapune calității de administrator,

lucru perfect adevărat, instanța arătând în continuare și

dispozițiile legale din interpretarea cărora reiese ca se pot desemna

ca reprezentanți ai societății comerciale și alte persoane decât

administratorii acesteia

[

art.

19 alin. (2) din Legea Registrului Comerțului 26/1990 și art. 32 alin.

(1) din Norme].

Recurenta sustine că,

instanța a argumentat respingerea motivului de apel și prin aceea

că aceeași persoană încheiat și alte contracte în numele

societății SC O. SRL, și dacă atunci a avut calitate de

reprezentant, în opinia instanței, a avut-o și cu ocazia

semnării contractului din 20 decembrie 2004. Aceasta constatare

denotă faptul că instanța nu a verificat actele dosarului,

deoarece din acestea ar fi putut observa că pentru contractul de

antrepriză cu care face această paralelă, P.T. a avut mandat

special de la administratorul societății, lucru care nu este valabil

și în cazul contractului din 20 decembrie 2004.

În prezența unor astfel de

probe, prezumția care a stat la baza convingerii instanței nu poate

avea nici un efect.

Instanța, interpretând

greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304

pct. 8 C. proc. civ.)

Unul dintre motivele de nulitate a

contractului din 20 decembrie 2004, care ar duce la admiterea excepției

lipsei calității procesuale pasive a fost lipsa totală a

consimțământului societății la încheierea actului.

Mai sustine recurenta că,

instanța de apel a consemnat că „acționarul s-a pretins

reprezentant al societății”, totuși, consideră că se

invocă propria culpă și nu ține scama de acest argument.

Concluzia este total greșită, având în vedere că se face o

confuzie între asociat și societate; cu alte cuvinte, asociatul se

pretinde reprezentatul societății și prin aceasta se instituie o

culpă în sarcina societății

Hotărârea nu cuprinde motivele

pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii (art. 304pct. 7

C. proc. civ.)

Recurenta sustine că a invocat,

pe cale de excepție, nulitatea absolută a contractului din 20

decembrie 2004, însă instanța de apel a respins acest motiv în

două fraze contradictorii, fără însă a dezvolta motivele

soluției pronunțate. Astfel, instanța consideră la

începutul motivării că invocarea nulității „este

lipsită de interes”, reținând că s-a invocat și

inopozabilitatea, și se oprește aici, pentru ca la finalul

considerentelor să menționeze că „în ce privește nulitatea

contractului, se constată pe de o parte că dispozițiile art. 1186

C. civ. vizeaza puterea probatorie a înscrisului si nu nulitatea (..), iar pe

de altă parte că înscrisul olograf nu relevă nici o adnotat ie (..)

făcută de creditor, nefiind îndeplinită situația

premisă a aplicării art. 1186 C. civ.”.

Față de aprecierea

instanței că invocarea inopozabilitatii ar exclude posibilitatea

justițiabilului de a invoca nulitatea unui act juridic este lipsită

de orice temei legal (încadrându-se și în motivul de recurs prevăzut

de art. 302 pct. 9 C. proc. civ.), instanța fiind chemată să se

pronunțe motivat cu privire la toate motivele invocate de apelant.

Nulitatea a fost invocată în

temeiul art. 1186 (adăugirile făcute de creditor nu pot obliga

debitorul, ci au efect doar în măsura în care îl eliberează), art. 1179

(lipsa multiplului exemplar) și art. 948 (lipsa totală a

consimțământului societății) C. civ.

Contractul din 20 decembrie 2004 ce

face obiectul cauzei este un înscris parțial tehnoredactat, cuprinzând

mențiuni olografe făcute în mod unilateral de către creditor

ulterior semnării. Cum reclamanții nu au negat acest aspect

niciodată pe parcursul litigiului, instanța de fond a constatat acest

aspect, considerând însă că prin semnarea unui document incomplet, persoana

respectivă și-a asumat un risc. Instanța de apel a refuzat

să mai rețină acest aspect evident (a cărui dovadă se

făcuse în primă instanță), încălcând chiar principiul

tantum devolutum quantum apelatum și a constatat, fără să

motiveze această concluzie, că înscrisul nu relevă vreo

adnotație făcută de creditor.

Stabilit fiind însă de prima

instanță că actul juridic fusese semnat într-o anumită

formă care, ulterior, fusese completată în mod unilateral de

creditor, instanța de apel, obligată fiind să pornească de

la această premisă (pe care nu putea să o schimbe), trebuia

să constate că este pe deplin aplicabil art. 1186 din C. civ. și

să motiveze înlăturarea acestui motiv de apel.

Înalta Curte, analizând decizia prin

prisma criticilor formulate, găsește că recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

În ce privește primul motiv de

recurs: Instanța de apel a respins în mod corect excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei SC O. SRL.

Din interpretarea dispozițiilor

art. 4 alin. (2) din contractul de societate al SC O. SRL rezulta ca

asociații pot acționa in numele societății, cu o

condiție: „prin acțiunile personale asociații au obligația

sa nu aducă prejudicii societății”.

Participarea pârâtului P.T. la

încheierea unor raporturi comerciale de natură să nască drepturi

în beneficiul societății și pe cale de consecință

să îi angajeze răspunderea, se circumscrie în sfera acestor

acțiuni personale pe care voința asociaților le-a permis, în

măsura în care acționează pentru realizarea scopului persoanei

juridice.

Pe de altă parte având în

vedere și dispozițiile art. 1532 C. com., conform cărora un

mandat poate fi expres sau tacit, iar primirea mandatului poate rezulta din

executarea lui din partea mandatarului. În speța asociatul majoritar P.T.

care a semnat convenția criticata, a semnat si contractul de antrepriza subsecvent

convenției conform celor menționate mai sus.

Rezultă că pârâtului P.T.

se obișnuia să i se încredințeze atribuții de reprezentant

al societății SC O. SRL, acesta fiind cel care a încheiat pentru

societate contractul de antrepriza în temeiul căruia a fost

finalizată hala industrială cumpărată de către SC R.

SRL. Atât la semnarea acestui contract, cat si pe parcursul procesului in cele

doua grade de jurisdicție parcurse, nu s-a prezentat nici un fel de mandat

special, aceasta susținere fiind făcută abia în recurs și

evident „pro cauza”.

Conform art. 987 C. civ. pârâtul P.T.,

asociat majoritar în firma SC O. SRL, și-a asumat răspunderea de a

administra interesele celui de al doilea asociat al societății.

Conform art. 991 C. civ. cum afacerea a fost bine administrată,

proprietarul este dator de a indeplini obligațiile contractate in numele

sau de gerant.

Astfel, așa cum a reținut

instanța de fond, reproșurile pe care le aduce apelanta

acțiunilor personale ale asociatului majoritar P.T., „rămân a fi rezolvate

în planul intern al societății în limita normelor ce

reglementează aceste situații”.

Cât privește calitatea

semnatarului convenției, în speță sunt incidente și

dispozițiile art. 1532 C. com., conform cărora mandatul poate fi

expres sau tacit, iar primirea mandatului poate sa rezulte din executarea lui

din partea mandatarului. Or în speță asociatul majoritar P.T. care a

semnat convenția criticată, a semnat si contractul de antrepriza

subsecvent convenției.

Dispozițiile speciale ale art. 374

C. com. cu privire la mandat, mai prevăd că mandatul comercial are ca

obiect tratarea de afeceri comerciale pe seama și socoteala mandatului.

Administratorul societății

SC O. SRL numitul T.A. (fiul lui P.T.), îi împuternicea (atât expres, cât si

tacit) în mod obișnuit pe tatăl său, pârâtul P.T. (asociatul

majoritar si fondatorul societății) să încheie și să

semneze contracte comerciale în numele societății SC O. SRL; acest

aspect rezultă atât din depozițiile martorilor, cât și din

împrejurarea încheierii altor contracte comerciale în aceeași-modalitate.

Astfel, atât Contractul de

antrepriza din 28 februarie 2005, cat si actul adițional din 7 iulie 2005

la acest contract, au fost încheiate de parata SC O. SRL, „reprezentata legal

prin asociat majoritar P.T.”, asa cum s-a menționat in mod expres. Acest

contract și-a produs toate efectele juridice. Astfel pârâta SC O. SRL a

încasat prețul stipulat, iar paratul P.T. a angajat răspunderea

pârâtei SC O. SRL pentru suma de 950.000 euro + TVA.

În mod similar convenția

comercială din 20 decembrie 2004, ce face obiectul cauzei a fost

încheiată de pârâta SC O. SRL prin asociatul majoritar P.T.,

menționându-se expres calitatea acestuia de reprezentant și asociat

majoritar, fiind agajata răspunderea paratei SC O. SRL. pentru suma de

100.000 euro.

În situații similare,

raționamentul juridic este similar, iar potrivit adagiului „a maiori ad

minus”, (cine poate mai mult, poate și mai puțin), iar dacă

pârâtul 2 a putut în calitate de asociat majoritar să angajeze răspunderea

paratei SC O. SRL pentru o suma de peste 1 milion de euro, acestea putea în mod

similar să angajeze răspunderea societății și pentru

suma de 100.000 euro, mai ales că datorită semnării acestui

contract de 100.000 euro a fost posibil ca ulterior să poată încheia

și contractul de 950.000 euro + TVA datorita diligențelor

reclamanților.

Conform practicii acestei

Curți: „societatea nu poate invoca culpa propriului administrator sau a

reprezentantului acestuia solicitând desfintarea contractului încheiat in baza

mandatului dat, ci poate antrena răspunderea acestor persoane, pentru

eventuale pagube produse societății.” (I.C.C.J., secția comerciala,

Decizia nr. 2006 din 6 iunie 2008). Or, in speța nici măcar nu poate

fi vorba de vreo paguba pentru SC O. SRL, ci asa cum rezulta din expertiza

contabila efectuata in cauza, societatea SC O. SRL a obținut beneficii

insemnte prin încheierea convenției cu SC A. SRL.

În ce privește al doilea motiv

de recurs: in speța instanța de apel a interpretat corect actul dedus

judecații, fara a schimba natura ori înțelesul lămurit si

neîndoielnic al acestuia.

Susținerile contrare ale

recurentei, bazate pe modul in care instanța de apel a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive, sunt cu totul

nefondate.

În ce privește al treilea motiv

de recurs: recurenta susține nefondat că hotărârea

instanței de apel ar cuprinde motive contradictorii, prin modul in care a

fost respinsa excepția nulității absolute a convenției.

În realitate instanța de apel a

făcut o motivare temeinică constatând pe de o parte că invocarea

nulității este lipsită de interes, iar pe de alta parte, în

speța nu operează nulitatea invocata de parata, fără ca

prin aceasta să existe motive contradictorii, motivele completându-se reciproc

și nu intrând în contradicție cum eronat susține recurenta.

Cât privește lipsa interesului

legitim al recurentei SC O. SRL în invocarea nulității

convenției, în urma semnării si executării convenției,

recurenta nu a suferit nici o paguba, dimpotrivă, așa cum

rezultă din concluziile expertizei contabile judiciare efectuate în

cauză, SC O. SRL a obținut beneficii foarte mari, pe care nu le putea

obține în absența convenției.

Or, ipoteza anularii

convenției, ar putea duce nu numai la repunerea părților în

situația anterioară, dar și la posibilitatea anulării

tututuror actelor subsecvente conform principiului: „Quod nullum est nullum

producit effectum”, putând fi anulate ulterior inclusiv contractul de

vanzare-cumparare al halei si contractul de antrepriza încheiat cu

cumpărătorul halei (contract semnat de asemenea de către P.T. în

calitate de reprezentant și asociat majoritar al societății SC

O. SRL) putând fi desființate astfel contracte care au adus beneficii

însemnate tuturor pârtilor semnatare, ceea ce ar fi inacceptabil.

În mod corect instanța de apel

a respins excepția nulității absolute a convenției. In

speța nu au fost făcute adnotări in afara cuprinsului unui

înscris asa cum eronat susține recurenta, convenția fiind redactata

conform voinței pârtilor atât prin tehnoredactare cat si prin scriere

olografa in chiar cuprinsul acesteia. Acest aspect nu a fost contestat de

pârâți în prima instanța, mai mult aceștia au recunoscut

încheierea valabilă a convenției, invocând în schimb excepția de

neexecutare a contractului de către reclamanți. Paratul P.T. a

recunoscut la interogatoriu ca a semnat înscrisul asumandu-si conținutul

acestuia.

În ce privește data încheierii

convenției si condiția multiplului exemplar, aceste mențiuni

sunt înscrise in convenție pe același aliniat cu semnaturile si

nicidecum mai jos decât semnaturile pârtilor cum eronat a susținut parata SC

O. SRL.

În contextul diligentei de care se

presupune ca trebuie sa dea dovada un comerciant in derularea afacerilor sale,

isi asuma toate clauzele inserate in convenția semnata de el, iar in speța

s-a dovedit ca exista corespondenta intre continutuil actului si

operațiunile comerciale desfășurate, ceea ce impune concluzia

executării de către ambele parti a unui contract asumat implicit asa

cum reiese din probatoriul administrat.

In plus excepția

nulității convenției nu a fost invocata de parata SC O. SRL in

fata instanței de fond, ci abia in apel contrar art. 294 C. proc. civ.

Recurenta obiectează

neintemeiat cu privire la forma contractului comercial.

Potrivit doctrinei si practicii

judiciare „contractele comerciale se consideră încheiate în

condițiile realizării acordului de voință între

părți, iar condiția înscrisului unic nu este obligatorie.

Specificul încheierii contractelor comerciale, celeritatea raporturilor dintre

comercianți corespunde prevederilor art. 36 C. corn., potrivit căruia

„contractul este perfect, îndată ce partea cealaltă a întreprins

executarea lui”. (Decizia CSJ nr. 46/1995, Rev. Dreptul nr. 12 din 1995, pag.

85). In speța reclamanții au intreprins executarea contractului de

intermediere de afaceri. Libertatea contractuală consacră dreptul

participanților la circuitul civil sau comercial, de a încheia orice

contract, cu orice partener și cu clauzele pe care părțile le

convin, în limitele dispozițiilor imperative de ordine publică

și bunele moravuri.

În virtutea consensualismului (art. 942

și art. 1245 C. civ.), simplul acord al voințelor manifestate dă

naștere contractului, astfel încât înscrisul nu era necesar nici pentru

nașterea contractului, nici pentru dovada conținutului său (art.

36, C. com.).

Rezultă ca, în materia

operațiunilor comerciale, s-a impus regula unor forme contractuale cât mai

simple, obligațiile comerciale născându-se deci prin simpla

voință a părților, excepțiile actului scris sau solemn

fiind expres prevăzute de lege.

„De aceea, contractele comerciale se

consideră încheiate în condițiile realizării acordului de

voință între părți, indiferent de forma pe care o

îmbracă. Condiția înscrisului nefiind obligatorie, reglementările

comerciale admit existența raporturilor contractuale, dacă

manifestarea de voință a părților sunt concordante, sau

partea cealaltă a trecut la executare”. (Decizia CSJ nr. 435/1995, Rev.

Dreptul nr. 3 din 1996, pag. 92).

Prin urmare forma scrisă a

contractului nici nu era necesară, în condițiile în care s-a

întreprins executarea acestuia în condițiile stabilite prin voința

părților.

În speță ambele

instanțe au pronunțat hotărâri legale, luând în considerare

vastul probatoriu efectuat în cauză: interogatoriul reciproc al

părților, martorii prezentați de ambele părți,

expertiza contabilă judiciară și înscrisurile depuse la dosarul

cauzei.

Așa cum s-a dovedit pe

parcursul cercetării judecătorești, în baza contractului

comercial încheiat sub semnătură privată la 20 decembrie 2004,

pentru intermediere de afaceri, societățile SC A. SRL și E.M.P.

și-au îndeplinit toate obligațiile stabilite prin convenție.

Pentru aceste considerente, conform art.

312 C. proc. civ. se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC

O. SRL Timișoara împotriva deciziei nr. 223/A din 28 decembrie 2009 a

Curții de Apel Timișoara, secția comercială.

Înalta Curte va respinge cererea

privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimatele

reclamante E.M.P. și SC A. SRL Timișoara nefiind depuse la dosar

înscrisuri din care să rezulte cuantumul acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta SC O. SRL Timișoara împotriva deciziei nr. 223/A din 28

decembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială.

Respinge cererea privind acordarea

cheltuielilor de judecată formulată de intimatele reclamante E.M.P.

și SC A. SRL Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2010.