ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3440/2010

A supra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 12 octombrie 2007, reclamantele V.S. și V.M. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat să răspundă prin dispoziție motivată la cererea lor de restituire a terenului de 300 mp situat în București sector 3, prin emiterea unei dispoziții motivate, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar în caz de imposibilitate de restituire în natură, emiterea unei dispoziții de restituire prin echivalent conform Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 32 din 12 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte contestația și a fost obligat pârâtul să emită în favoarea reclamantelor dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru suprafața de 150 mp teren, la valoarea de 2584,16 lei stabilită prin raportul de expertiză întocmit de expert T.V. In considerentele sentinței s-a reținut că, prin raportul de expertiză întocmit în cauză, s-a identificat la adresa în litigiu o suprafață de 300 mp ca fiind în totalitate ocupată de lucrări de utilitate publică, blocuri de locuințe, însă în cauză, reclamantele nu au probat decât un drept de proprietate asupra unei suprafețe de 150 mp, prin depunerea contractului de vânzare cumpărare fără număr, deși din actul de expropriere rezultă că li s-ar fi expropriat o suprafață de 300 mp.

Considerând că, pentru diferența de 150 mp solicitată, reclamantele nu au probat existența în patrimoniul autorilor lor a unui drept de proprietate și având în vedere dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, art. 25, art. 26 din aceeași lege, precum și cele statuate prin Decizia nr. IX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în, soluționarea recursului în interesul legii, tribunalul a apreciat că pretențiile reclamanților sunt întemeiate în parte, doar în ceea ce privește suprafața de 150 mp. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantele cât și pârâtul, reclamantele criticând faptul că nu li s-a admis cererea de restituire pentru întreaga suprafață de 300 mp teren, susținând că trebuiau aplicate prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât autorii lor au cumpărat prin două acte de vânzare-cumpărare diferite, câte 150 mp teren, însă nu dețin decât unul dintre aceste acte.

Pârâtul a criticat sentința primei instanțe sub aspectul neaplicării dispozițiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cap. V art. 16 și art. 11 din Legea nr. 10/2001, dispoziții potrivit cărora despăgubirile se stabilesc de Comisia Centrală, nu s-au administrat probe pe aspectul despăgubirilor acordate cu ocazia exproprierii, iar instanța ar fi trebuit să aplice Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind vorba despre o dispoziție emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005. Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă, prin decizia civilă nr. 420 din 23 aprilie 2009 a admis apelurile, a schimbat în parte sentința în sensul că a obligat pârâta să emită dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru 300 mp teren, în loc de 150 mp.

Deduce din contravaloarea măsurii reparatorii în echivalent valoarea actualizată a sumei de 17.884 lei primită ca despăgubire pentru expropriere. In consecință s-a reținut că din adresele de la filele 21 și 35 dosar fond rezultă că la data exproprierii, autorii reclamantelor dețineau efectiv suprafața de 300 mp teren, această suprafață fiind menționată în evidențele fiscale începând cu anul 1959 și până la expropriere, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 1088 din 21 noiembrie 1968, iar în tabelul anexă la decret, autorii reclamantelor figurează înscriși cu întreaga suprafață de teren solicitată în acest proces.

Potrivit alin. (1) al art. 24, în absența unor probe contrare, existenta și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritatea prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, iar potrivit alin. (2), în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar, iar, în cauza de față, din anexa la decretul de expropriere rezultă că întinderea suprafeței expropriate este de 300 mp și individualizează ca proprietari pe autorii reclamantelor, astfel încât cererea acestora de acordare a măsurilor reparatorii pentru întreaga suprafață expropriată este întemeiată.

In ceea ce privește apelul declarat de apelantul-pârât, s-a reținut că este întemeiată critica referitoare la faptul că instanța nu a aplicat prevederile art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora valoarea măsurilor reparatorii în echivalent se stabilește prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru construcții, din valoarea corespunzătoare a părții din imobilul expropriat - teren și construcții - care nu se poate restitui în natură, întrucât din adresa nr. 9835 din 19 mai 2009 emisă de C.G.M.B.

- A.F.I., rezultă că autorilor reclamantelor li s-au acordat despăgubiri cu ocazia exproprierii, în cuantum de 17.884 lei, astfel încât, în temeiul textului legal menționat, cu ocazia emiterii titlului de despăgubire, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va deduce din valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent, stabilite prin expertiză dispusă în cauză, valoarea actualizată a despăgubirii primite cu ocazia exproprierii. De asemenea, s-a mai constatat că este întemeiată și critica pârâtului referitoare la competența legală pe care acesta o are în ceea ce privește soluționarea notificării, întrucât Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are competența de a analiza și stabili cuantumul final al despăgubirilor și de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul București, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub aspectul neaplicării în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv Titlul VII cap. 5, art. 16, precum și art. 11 din Legea nr. 10/2001. In ședința publică din 3 iunie 2010, intimații au invocat excepția anulării recursului pentru nesemnarea cererii. Înalta Curte având în vedere dispozițiile art. 137 C. proc. civ. (instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în total sau în parte, cercetarea în fond a pricinii) va analiza cu prioritate excepția anulării cererii de recurs ca nesemnată.

Semnătura este un element esențial al cererii de recurs, fapt pentru care ea este sancționată în mod expres cu nulitatea. Este firesc să fie așa, deoarece doar în măsura în care cererea de recurs este semnată se poate deduce și voința neîndoielnică de a critica hotărârea și de a se judeca într-o nouă fază a procesului civil. Lipsa semnăturii poate fi totuși complinită în condițiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ., dispoziții care sunt aplicabile și în materia recursului. Așa fiind, dacă intimatul invocă lipsa de semnătură, recurentul va trebui să semneze cererea cel mai târziu la prima zi de înfățișare, iar dacă a fost prezent în instanță în momentul invocării excepției de nulitate, în chiar acea ședință.

În cauza pendinte, excepția nulității cererii de recurs pentru nesemnare a fost semnalată în ședința publică din 25 februarie 2010, când recurentul-pârât a fost lipsă. Instanța având în vedere existența și a altor motive pentru amânarea cauzei, a dispus și citarea recurentului cu mențiunea de a se prezenta în instanță să semneze cererea de recurs, dar recurentul nu s-a prezentat și nici nu a complinit lipsa semnăturii. Mai trebuie precizat că semnătura trebuie situată la sfârșitul redactării, iar nu în cuprinsul textului cererii, căci numai în atari condiții ea poate constitui o atestare integrală a conținutului ei. Semnătura unei atari cereri numai prin litere de tipar nu este suficientă pentru a evidenția instanței intenția categorică a părții de a-și însuși cuprinsul cererii de recurs.

In speța supusă analizei, recursul nefiind semnat în nume propriu de recurent, Înalta Curte va anula recursul ca nesemnat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Anulează recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 420 din 23 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2010.