ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3440/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3440/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

A

supra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 12 octombrie 2007, reclamantele V.S.

și V.M. au chemat în judecată

pe pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța să fie

obligat să răspundă prin dispoziție motivată la cererea lor

de restituire a terenului de

300 mp situat în București

sector 3,

prin emiterea unei dispoziții

motivate,

conform procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar în caz

de imposibilitate de restituire în natură,

emiterea unei dispoziții de

restituire

prin echivalent conform Legii nr. 10/2001.

Prin

sentința civilă

nr. 32 din 12 ianuarie 2009,

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, s-a admis în parte

contestația și a fost obligat pârâtul să emită în favoarea reclamantelor

dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii în

echivalent pentru suprafața de

150 mp teren, la valoarea de 2584,16 lei

stabilită prin raportul de expertiză întocmit de expert T.V.

In

considerentele sentinței s-a reținut că, prin raportul de expertiză

întocmit în cauză, s-a identificat

la adresa în litigiu o suprafață de 300 mp

ca fiind în totalitate ocupată de lucrări de

utilitate publică, blocuri de

locuințe, însă în cauză, reclamantele nu au probat decât un drept de

proprietate asupra unei

suprafețe de 150 mp, prin depunerea contractului

de vânzare cumpărare fără număr, deși din actul de

expropriere rezultă că

li s-ar fi

expropriat o suprafață de 300 mp.

Considerând

că, pentru diferența de 150 mp solicitată, reclamantele

nu au probat existența în

patrimoniul autorilor lor a unui drept de

proprietate și având în vedere dispozițiile art. 7 alin.

(1) și (2) din Legea nr.

10/2001, art. 25, art. 26 din aceeași lege, precum și cele statuate

prin

Decizia nr. IX/2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție dată în,

soluționarea

recursului în interesul legii, tribunalul a apreciat că pretențiile

reclamanților sunt întemeiate în parte, doar în

ceea ce privește suprafața

de 150 mp.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel atât reclamantele cât și

pârâtul, reclamantele criticând faptul că nu li s-a

admis cererea de

restituire pentru întreaga

suprafață de 300 mp teren, susținând că trebuiau

aplicate prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât autorii

lor au

cumpărat prin două acte de

vânzare-cumpărare diferite, câte 150 mp

teren, însă nu dețin decât unul

dintre aceste acte.

Pârâtul

a criticat sentința primei instanțe sub aspectul neaplicării

dispozițiilor Titlului VII al

Legii nr. 247/2005, cap.

V

art. 16 și art. 11 din

Legea nr. 10/2001, dispoziții potrivit cărora

despăgubirile se stabilesc de Comisia Centrală, nu s-au administrat probe pe

aspectul despăgubirilor acordate cu ocazia exproprierii, iar instanța ar fi

trebuit să aplice Decizia

nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind vorba despre o

dispoziție emisă

după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Curtea

de Apel București, secția a

IV-

a civilă, prin decizia civilă nr. 420 din 23 aprilie 2009 a admis

apelurile, a schimbat în parte sentința în

sensul că a obligat pârâta să emită dispoziție cu

propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru 300 mp

teren, în loc de 150 mp.

Deduce din

contravaloarea măsurii reparatorii în echivalent valoarea

actualizată a

sumei de 17.884 lei primită ca despăgubire pentru expropriere.

In

consecință s-a reținut că din adresele de la filele 21 și 35 dosar

fond rezultă că la data exproprierii, autorii

reclamantelor dețineau

efectiv suprafața de

300 mp teren, această suprafață fiind menționată în

evidențele fiscale începând cu anul 1959 și până

la expropriere, prin

Decretul

Consiliului de Stat nr. 1088 din 21 noiembrie 1968, iar în tabelul anexă la

decret, autorii reclamantelor figurează înscriși

cu întreaga suprafață de

teren solicitată în acest proces.

Potrivit

alin. (1) al art. 24, în absența unor probe contrare,

existenta și, după caz,

întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi

cea recunoscută în actul

normativ sau de autoritatea prin care s-a dispus

măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării

abuzive, iar potrivit alin. (2), în absența unor

probe contrare, persoana

individualizată

în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus

în executare măsura preluării abuzive este presupusă că

deține imobilul sub nume de proprietar, iar, în cauza

de față, din anexa la

decretul de

expropriere rezultă că întinderea suprafeței expropriate este

de 300 mp și individualizează ca proprietari pe

autorii reclamantelor,

astfel încât

cererea acestora de acordare a măsurilor reparatorii pentru

întreaga suprafață

expropriată este întemeiată.

In ceea ce privește

apelul declarat de apelantul-pârât, s-a reținut că este întemeiată critica

referitoare la faptul că instanța nu

a

aplicat prevederile art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, republicată,

potrivit cărora valoarea măsurilor reparatorii în

echivalent se stabilește

prin

scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren,

respectiv pentru construcții, din valoarea

corespunzătoare a părții din

imobilul

expropriat - teren și construcții - care nu se poate restitui în

natură,

întrucât din adresa nr. 9835 din 19 mai 2009 emisă de C.G.M.B. -

A.F.I., rezultă că autorilor reclamantelor li

s-au acordat despăgubiri cu ocazia exproprierii, în cuantum de 17.884 lei,

astfel încât, în temeiul

textului legal menționat, cu ocazia emiterii

titlului de despăgubire, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va

deduce din

valoarea măsurilor reparatorii

prin echivalent, stabilite prin expertiză

dispusă în cauză, valoarea actualizată a despăgubirii primite cu ocazia

exproprierii.

De asemenea, s-a mai

constatat că este întemeiată și

critica

pârâtului referitoare la competența legală pe care acesta o are în

ceea ce

privește soluționarea notificării, întrucât Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor are competența de a analiza și stabili cuantumul final al

despăgubirilor și de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul București, invocând

incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub aspectul neaplicării

în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005,

respectiv Titlul VII cap. 5, art. 16, precum și art. 11 din Legea nr. 10/2001.

In ședința publică din

3 iunie 2010, intimații au invocat excepția anulării recursului pentru

nesemnarea cererii.

Înalta Curte având în

vedere dispozițiile art. 137 C. proc. civ. (instanța se va pronunța mai întâi

asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de

prisos, în total sau în parte, cercetarea în fond a pricinii) va analiza cu

prioritate excepția anulării cererii de recurs ca nesemnată.

Semnătura este un

element esențial al cererii de recurs, fapt pentru care ea este sancționată în

mod expres cu nulitatea.

Este firesc să fie

așa, deoarece doar în măsura în care cererea de recurs este semnată se poate

deduce și voința neîndoielnică de a critica hotărârea și de a se judeca într-o

nouă fază a procesului civil.

Lipsa semnăturii poate

fi totuși complinită în condițiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ., dispoziții

care sunt aplicabile și în materia recursului.

Așa fiind, dacă

intimatul invocă lipsa de semnătură, recurentul va trebui să semneze cererea

cel mai târziu la prima zi de înfățișare, iar dacă a fost prezent în instanță

în momentul invocării excepției de nulitate, în chiar acea ședință.

În cauza pendinte,

excepția nulității cererii de recurs pentru

nesemnare

a fost semnalată în ședința publică din 25 februarie 2010, când

recurentul-pârât

a fost lipsă.

Instanța având în

vedere existența și a altor motive pentru amânarea cauzei, a dispus și citarea

recurentului cu mențiunea de a se prezenta în instanță să semneze cererea de

recurs, dar recurentul nu s-a prezentat și nici nu a complinit lipsa

semnăturii.

Mai trebuie precizat

că semnătura trebuie situată la sfârșitul redactării, iar nu în cuprinsul

textului cererii, căci numai în atari condiții ea poate constitui o atestare

integrală a conținutului ei.

Semnătura unei atari

cereri numai prin litere de tipar nu este

suficientă

pentru a evidenția instanței intenția categorică a părții de a-și

însuși

cuprinsul cererii de recurs.

In

speța supusă analizei, recursul nefiind semnat în nume propriu de

recurent, Înalta Curte va

anula recursul ca nesemnat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Anulează

recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin

Primar General împotriva

deciziei civile nr. 420 din 23 iunie 2009 a Curții de

Apel București, secția a

IV-

a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 3 iunie 2010.