ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1396/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1396/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului constată următoarele:

Constată că prin acțiunea

formulată în dosar nr. 2795/COM/2003 al Tribunalului Gorj, reclamanta SC

W. SRL Târgu Jiu a chemat în judecată pe pârâta SC B.C.R. SA, sucursala județeană

Gorj, solicitând obligarea acesteia la plata sumelor cu care a prejudiciat-o

prin sustragerea cashflow-ului, ilegal, din contul curent, pentru acoperirea

unor debite inexistente și perceperea de dobânzi la sume cu care nu a fost

creditată în afara contractului încheiat și care pot fi cuantificate

numai prin expertize.

Prin sentința nr. 127 din 24

iunie 2005 a Tribunalului s-a admis acțiunea reclamantei și a fost

obligată pârâta sa-i plătească 759.251.300 lei plus 7.866.226

lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța

a reținut că prin contractul din 11 martie 2002 pârâta a acordat

reclamantei o linie de credit cu un plafon de 4 miliarde lei, iar ulterior s-au

încheiat contractele de scont din 9 octombrie 2002 și din 19 septembrie 2002,

prin care pârâta încasa creanța pe care reclamanta la rândul ei o încasa

de la SC R.B. SRL Târgu Jiu, materializată prin 20 bilete la ordin. A mai

reținut că din raportul nou de expertiza a rezultat că SC R.B.

SRL Târgu Jiu a avut lichidități în contul deschis la banca

pârâtă, astfel că pârâta putea să încaseze sumele înscrise în

biletele la ordin ce au făcut obiectul contractelor de scont încheiate

între părți, pentru ratele scadente pe care reclamanta le avea de

plătit la linia de credit, însă în mod nelegal banca a reținut

din contul reclamantei suma de 438.112.351 lei și a indisponibilizat suma

de 2.200.003.000 lei din linia de credit a reclamantei.

Conform expertizei a reținut

că pârâta nu a valorificat în mod nejustificat 14 bilete la ordin în

sumă de 7.700.00 3.000 lei, deși SC R.B. SRL Târgu Jiu a avut la

termenul scadent al biletelor la ordin bani în cont, și reclamanta avea la

linia de credit o datorie de numai 1.361.887.649 lei. Așa cum a stabilit

expertul reclamanta a fost prejudiciată cu suma de 4.795.251.300 lei din

care 2000.000.000 lei reprezintă contravaloarea a 4 bilete la ordin neexecutate

de bancă și diminuată linia de credit; 53.428, 98 lei

dobândă penalizatoare pentru creditul de scont; 381.683.853 lei dobânda

pentru linia de credit micșorată din culpa băncii cu cele

2.200.000.000 lei; suma de 1.007.700.015 lei, reprezentând dobânda

calculată de expertiză, pentru retragerea nejustificată din cont

a sumei de 2.200.000.000 lei la nivelul dobânzii aplicate de bancă,

205.296.627 lei dobândă calculată pentru reținerea

nejustificată din contul reclamantei a sumei de 438.112.351 lei; suma de

908.142.307 lei, reprezentând lipsirea dreptului de folosință a

sumelor reținute din linia de credit și contul reclamantei precum

și prejudiciul moral.

S-a constatat că, în acest fel,

pârâta nu a respectat clauzele contractului de scont trecând direct la

executarea din contul reclamantei, pentru o sumă de 2,2 miliarde lei la

care s-au adăugat penalități și dobânda restantă la

linia de credit în sumă de 438.112.351 lei.

De asemenea, în urma

compensației sumei pe care reclamanta o datora băncii și a sumei

calculate ca fiind prejudiciu calculat de bancă reclamantei, instanța

a reținut că suma rezultată de 759.251.300 lei va fi

plătită reclamantei.

Prin decizia nr. 346 din 14

decembrie 2005, Curtea de Apel Craiova a admis apelul formulat de pârâta SC B.C.R.

SA, sucursala Târgu Jiu, împotriva sentinței pe care a schimbat-o, în

sensul că a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 55.000 lei,

reprezentînd valoarea biletului la ordin cu scadență la data de 17

martie, respinând celelalte capete de cerere.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de Apel Craiova a reținut că, așa cum

rezultă din conținutul celor două contracte de scont, prin ele

s-au transmis biletele la ordin prin gir în conformitate cu dispozițiile art.

106 raportat la art. 14 și următoarele din Legea nr. 58/1934,

modificată, coroborate cu art. 88 și uimitoarele din Normele,

arătându-se că pct. 92 din normele - cadru enunțate prevede

că „girarea titlului către o societate bancă poartă

denumirea de scontare și constituie o modalitate prin care posesorul

cambiei își poate procura prin gir bani mai înainte de

scadență."

În raport de această

definiție prevăzută de lege, s-a apreciat că, faptul

că, în contractele de cash-flow se menționează „garantarea

contractelor de credit fără a folosi sintagma „contracte de

scont", nu schimbă natura obligațiilor părților în

legătură cu plata biletelor la ordin, ca izvorând din Legea nr. 58/1934,

modificată, și cadru menționate aceste contracte de cash - flow

reprezentând o garanție suplimentară dată băncii și în

același timp o modalitate a acesteia de a-și încasa creanțele în

situația în care la scadență biletele la ordin nu sunt onorate

la plată (de către tras), direct din linia de credit a

beneficiarului.

S-a apreciat că deși este

fără dubiu că banca este în culpă, întrucât la

scadență nu a introdus la plată biletele la ordin, conform Legii

nr. 58/1934, modificată, normelor B.N.R. și a art. 8 din contractele

de scont totuși girantul nu este exonerat de răspundere în

condițiile în care trasul la termenele stipulate nu avea bani în cont.

În acest sens, avându-se în vedere

dispozițiile art. 106 raportat la art. 41 din Legea nr. 58/1934

modificată, potrivit cărora posesorul unei cambii plătibilă

la o zi fixă sau la un anume termen de la data emisiunii sau de la vedere

trebuie să o prezinte la plată, fie în ziua în care este

plătibilă fie în una din cele 2 zile lucrătoare și

observând modul cum s-au derulat operațiunile prin contul trasului

instanța a reținut că trasul a avut banii în cont la datele

scadente numai dacă ar fi fost introduse la plată biletele la ordin

din data de 17 martie 2003, 15 aprilie 2003, 22 aprilie 2003 și că,

la celelalte termene scadente trasul fie a avut sume modice în cont sau deloc.

Instanța a dat

eficiență dispozițiilor art. 109 din Normele cadru nr. 6/1994

potrivit cu care - girantul răspunde față de giratar și

față de posesorii titlului pentru acceptarea și plata titlului,

în caz de neplată la scadență din partea debitorului - deci, chiar

dacă au fost încheiate contractele de garanție de cash-flow, banca

avea obligația, potrivit articolului menționat, să-și

introducă în circuit biletele la ordin, ceea ce nu a făcut și

apoi, în caz de neplată să retragă contravaloarea biletelor la

ordin menționate în btele de scont plus dobânda aferentă până la

data efectuării operațiunii. Deci, paguba ce i-a fost produsă

reclamantei de către bancă a constat în luarea din contul curent a

sumei de 550 milioane lei cu accesoriile aferente, sumă la care va fi

obligată.

În această situație, prin

executarea necorespunzătoare a convențiilor, s-a apreciat că

banca trebuie să răspundă de prejudiciul cauzat, în temeiul art.

1073 C. civ. și următoarele, neputîndu-se reține

inadmisibilitatea acțiunii așa cum a susținut pârâta.

De asemenea, instanța a

apreciat ca nefondate capetele de cerere solicitate în subsidiar, considerând

pe de o parte că, cpntractele de cash-flow sunt valabil încheiate în

garantarea contractelor de scont, care împrumută și

trăsăturile contractului de împrumut, iar pe de altăparte,

potrivit art. 1143 și urm. compensația nu are loc decât între

două datorii care deopotrivă au drept obiect o sumă de bani

și care sunt deopotrivă lichide și exigibile, condiții ce

nu sunt îndeplinite în cauza dedusă judecății.

Instanța de apel a concluzionat

că singura sumă încasată din contul curent cu încălcarea

normelor legale a fost aceea de 550 milioane lei cu accesoriile aferente,

aceasta fiind întinderea prejudiciului cauzat reclamantei.

Recursurile declarate de

părți împotriva acestei decizii au fost admise prin decizia nr. 1282

din 21 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, care a casat decizia atacată și a trimis cauza spre

rejudecare Curții de Apel Craiova.

În considerentele deciziei, Curtea a

plecat de la cele reținute de instanța apelului, respectiv reducerii

culpei pârâtei numai cu privire la biletul la ordin ce trebuia introdus la data

de 17 martie 2003 întrucât pentru celelalte bilete, oricum nu mai existau bani

în cont; că reducerea culpei pârâtei numai la acest bilet la ordin s-a

făcut prin raportare la șansele de a obține plata, nu la

însăși obligația acesteia de a introduce biletele la plată,

iar în funcție de rezultatul obținut să fi putut acționa

și alte căi de recuperare, specifice materiei cambiale [acțiunea

în regres, care era însă condiționată de constatarea refuzului

de plată într-un protest de plată conform art. 49 alin. (1) din Legea

nr. 59/1993].

S-a apreciat de asemenea, că

este necesar a se analiza dacă există sau nu refuz de plată

și situația celor 10 bilete la ordin din contractul din 9 octombrie

2002 din perspectiva normelor menționate.

Instanța recursului a mai

reținut că prin contractele de cesiune a cash-flow-ului s-au garantat

doar obligațiile născute după introducerea acțiunii în

regres, situație ce nu a fost analizată de instanță, iar cu

ocazia rejudecării să se aibă în vedere și situația

rezultată din executarea garanțiilor imobiliare la contractul de

scont din 2002 prin vânzarea la licitație din data de 11 decembrie 2006.

Prin decizia nr. 22 din 13 martie 2009,

Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială, apelul declarat de

pârâtă împotriva sentinței nr. 127/2005, pronunțată de

Tribunalul Gorj, a fost respins ca nefondat. De asemenea, cererea reclamantei

prin care a solicitat dobânda comercială aferentă sumei de 759.251.300

lei a fost respinsă.

Având în vedere chestiunile de drept

soluționate prin decizia de casare, respectiv faptul că nu se pune în

discuție solidaritatea în materie cambială, care nu se contestă

de nimeni, ci doar existența și întinderea prejudiciului rezultat din

reținerea valorii biletelor la ordin din cash-flow-ul reclamantei, în

raport de culpa contractuală a pîrîtei care ar fi trebuit să

introducă la plată biletele la ordin emise de reclamantă în

garantarea celor două contracte de scont; faptul că nu se

contestă încălcarea art. 45 din Legea nr. 58/1934, precum și

indicațiile date de instanța recursului, în rejudecare s-a efectuat o

completare la raportul de expertiză efectuat în prima instanță

de către experții D.G., B.D. și B.G.

Din ansamblul probelor administrate

în cauză, luând în considerare normele legale incidente în cauză, în

rejudecare, instanța de apel a stabilit următoarele:

În perioada scadenței celor 14

bilete la ordin – 10 bilete din contractul din 9 octombrie 2002 și 4

bilete din contractul de scont din 19 septembrie 2002, în valoare totală

de 770.000 lei – s-au derulat operațiuni de încasări în valoare de

1.190.288 lei și aceeași sumă la plăți de către SC

R.B. SRL, operațiuni derulate prin SC B.C.R. SA, sucursala Târgu Jiu,

fără ca aceasta să introducă la plată cele 14 bilete

la ordin în circuitul bancar pentru a le încasa.

Că, pârâta nu a făcut

dovada că la scadență subscriitorul/trasul- SC R.B. SRL nu a

achitat biletele la ordin, întrucât nici nu le-a introdus în circuitul bancar

pentru a iniția o astfel de acțiune cambială împotriva

debitorului principal, motiv pentru care nici nu există o constatare a

refuzului de plată de către tras și niciun act de protest

conform art. 48 din Legea nr. 58/1934.

De asemenea, s-a constatat că

protestul din data de 8 mai 2003 pe cele 14 bilete la ordin pe care s-a înscris

mențiunea “protestat azi 8 mai 2003”, pe care s-a aplicat ștampila cu

inscripția “Executor bancar–Direcția Juridică și

Fiscalitate Bancară” peste o semnătură indescifrabilă,

necunoscându-se calitatea și persoana, este ulterior datei scadenței,

nefiind făcut în două zile lucrătoare următoare zilei în

care acestea erau plătibile, potrivit art. 49 din lege. S-a apreciat

că, oricum, protestul efectuat la acea dată nu mai avea obiect

întrucât nu exista un refuz de plată, iar în conformitate cu

Convenția cadru încheiată între părți la data de 7 martie 2002,

nerespectarea cel puțin a uneia dintre condițiile sau elementele

obligatorii prevăzute în normele cadru ale B.N.R. nr. 6/1994 ȘI

Normele Tehnice nr. 10/1994 privind cambia și biletul la ordin, atrage

obligația băncii trasului de a refuza biletul la ordin la plată,

declarând totlurile la Centrala Incidentelor la plăți.

În aceste condiții,

instanța a apreciat că nu se justifică acțiunea în regres

întreprinsă de bancă împotriva reclamntei SC W. SRL.

S-a mai avut în vedere că, în

același sens sunt și dispozițiile art. 2 din cele două

contracte de cesiune a cash-flow-ului, date pentru garantarea celor două

contracte de scont, unde se prevede în mod expres că – în condițiile

în care împrumutatul cedent înregistrează debite neachitate la

scadență, provenite din contractul de credit-scont, banca are dreptul

să debiteze contul de disponibilitățicu suma datorat, iar

conform art. 3- banca va înștiința pe împrumutatul cedent SC W. SRL

despre cuantumul sumei debitate și ce reprezintă acestea.

Instanța a mai reținut

că, pentru recuperarea prejudiciului rezultat din neplata contractului de

credit din 2002 și a contractului de scont din 2002 apreciat de

pârâtă la 1.722.335,30 lei, aceasta a procedat, fără încasarea

prealabilă a celor 10 bilete la ordin, la executarea unor bunuri imobile

ale reclamantei, din totalul acestora pârâta neacoperind suma de 1.724.222,15

pentru cele două dosare, în condițiile în care obligatul principal,

‘mpotriva căruia banca era obligată să se îndrepte pentru plata

biletelor la ordin, a efectuat operațiuni de plăți și

încasări nesemnificative, în valoare de aproximativ 11.900.000 lei, chiar

prin contul curent deschis la B.C.R. fără ca aceasta să sesizeze

și să introducă biletele în circuitul bancar pentru încasare.

Cum pârâta nu a procedat la

recuperarea pe această cale a contravalorii celor două contracte,

procedând la executare silită s-a constatat că suma de 1.724.222,15

lei obținută (790.104,04 lei pentru contractul de credit din 2002

plus 728.100 lei pentru contractul de scont din 2003 plus 201.109,09 și 4.509,02

cheltuieli de judecată, este încasată nejustificat.

De asemenea, cu privire la

contractul de scont din 2002 în valoare de 5,5 miliarde lei, s-a reținut că

reclamanta nu o datorează întrucât pentru această sumă a scontat

10 bilete la ordin emise de SC R.B. SRL pentru creanțele de încasat ce le

avea în baza contractului din 1 august 2002, văzute de subscriitor la data

de 27 august 2002, transmise prin gir la B.C.R., sucursala județeană

Gorj, avalizate la aceasta, astfel că trecerea la restanță a

acestor bilete s-a făcut cu încălcarea art. 41, art. 47- 50, art. 58,

art. 66 și urm. din Legea nr. 58/1934, a dispozițiilor art. 106 din Normele

cadru nr. 6/1994 aprobate prin Ordinul nr. 138/1995" al B.N.R. precum

și încălcarea clauzelor contractuale nr. VII și VIII din

contractul de scont din 2003, a Convenției cadru încheiată între

părți la 7 martie 2002 precum și a capitolului VIII lit. h) din

Normele privind activitatea de creditare nr. 1/2000 ale B.N.R.

In aceleași împrejurări de

fapt, în legătură cu contractul de scont din 19 septembrie 2002

încheiat între părți, s-a constatat că pârâta a prezentat spre

încasare la scadență numai primele 6 bilete la ordin. Aceste bilete

au fost plătite de către SC R.B. SRL în calitate de obligat principal

astfel că, cu atât mai mult nu se explică întreruperea acestui demers

în legătură cu restul biletelor. In aceste condiții, in

legătură cu aceste 4 bilete la ordin neintroduse la plată s-a

constatat, la fel ca și pentru cele 10 bilete la ordin emise pentru

garantarea contractului de scont din 2002 mai sus examinat, încălcarea

dispozițiilor legale și contractuale mai sus indicate cu privire la

activitatea de creditare, conclizionându-se că posesoarea biletelor la

ordin avea obligația, în caz de refuz, să constate acest fapt

printr-un act autentic (protest de neplată) conform art. 49 din Legea nr. 58/1934

și să încunoștiințeze pe girant, respectiv pe reclamantă,

conform art. 50 din același act normativ.

De asemenea, instanța de apel a

mai statuat că, în condițiile în care biletele la ordin fuseseră

girate de către reclamantă la data de 27 august 2002 către

pârâtă, protestul adresat la data de 8 mai 2003 este tardiv întrucât –

potrivit art. 49 din Legea nr. 58/1934 – se putea face numai în una din cele

două zile lucrătoare ce urmau zilei în care biletele la ordin erau

plătibile și dacă nu au la bază un refuz de plată.

Or, cum pârâta nu a depus la

plată biletele în discuție, ea era decăzută din drepturile

sale împotriva reclamantei - în calitate de girant- conform art. 58 din lege

și pct. 310 din Normele cadru nr. 6/1994 ale B.C.R., respectiv a

acțiunii în regres fațăde girant.

S-a constatat că trecerea pârâtei

la executarea, din contul reclamantei, a sumei de 220.000 lei, în perioada 7

aprilie 2003-23 iulie 2003, este nelegală și de natură a provoca

un dezechilibru între încasări și plăți cu efect negativ

asupra altor obligații de plată ale acesteia către furnizori,

bugetul statului, inclusiv a creditului de 400.000 lei acordat prin contractul din

11 martie 2002.

Instanța de apel a mai

reținut că pârâta a pornit executarea garanțiilor imobiliare

date de reclamantă pentru executarea contractului de credit din 11 martie 2002,

a actelor adiționale din 8 septembrie 2002, 5 martie 2003 și 28

august 2003 la același contract precum și a contractului din 9

octombrie 2002, în dosarele de executare din 2006 (dosar nr. 27/2006 și reținut

în raportul de expertiză ca fiind ale executorului bancar S.A. din cadrul

B.C.R.) pentru suma de 1.722.335,30 lei.

Cu ocazia executării

respectivelor garanții imobiliare s-a obținut, așa cum

rezultă din expertiză, suma de 1.072.500 lei + 728.100 lei din care

banca a încasat în total suma de 1.724.222,15 lei.

Această executare

imobiliară a fost atacată cu contestație la executare de

către reclamanta din prezentul dosar, iar prin sentința nr. 4151 din 3

iunie 2008 completată cu încheierea din 2 octombrie 2008 (de lămurire

a dispozitivului sentinței) s-a anulat executarea silită

începută de B.C.R. în condițiile menționate și s-a dispus

întoarcerea executării, în sensul ca B.C.R. să restituie

contestatoarei suma încasată, respectiv 1.724.222,15 lei, mai puțin

suma de 22.571,55 lei.

S-a mai avut în vedere că,

contestatoarea (reclamanta din prezentul dosar) a început întoarcerea

executării silite în dosarul de executare nr. 802/E/2008 al executorului

judecătoresc E.M.M. pentru suma de 1.847.448,80 lei (inclusiv cheltuielile

de executare), iar pentru a stinge litigiul, astfel născut din întoarcerea

executării, B.N.R. a plătit în contul B.C.R. Gorj suma

solicitată, respectiv aceea de 1.847.448,80 lei însă, între timp,

sentința nr .4151 din 3 iulie 2008 încheierea din 2 octombrie 2008 pe baza

cărora s-a dispus anularea formelor de executare de B.C.R. împotriva

debitoarei SC W. SRL a fost casată în parte, prin decizia nr. 195 din 11

noiembrie 2009 Tribunalului Vâlcea, în sensul că s-au anulat

dispozițiile privitoare la întoarcerea executării pe motiv că

această operațiune urmează a se judeca în contradictoriu cu

terțul adjudecatar, fiind menținute celelalte dispoziții ale

sentinței prin care au fost anulate formele executării silite

imobiliare începută de B.C.R., așa cum rezultă din certificatul

de grefă al Tribunalului Vâlcea. In aceste împrejurări, în care

deși s-au menținut dispozițiile sentinței nr. 4151 din 3

iulie 2008 și ale încheierii din 2 octombrie 2008 cu privire anularea

executării silite imobiliare începute de B.C.R. împotriva debitoarei SC W.

SRL însă, s-a anulat întoarcerea executării, deci inclusiv plata

sumei de 1.847.448,80 lei făcută de B.N.R. în favoarea B.C.R., s-a

considerat că, în condițiile în care această creanță a

devenit incertă, SC W. SRL- în calitate de creditoare a întoarcerii

executării - nu mai este beneficiară a acestei sume, urmând a se da

relevanță cu ocazia stabilirii datoriilor reciproce ale

părților.

Instanța a înlăturat

apărările pârâtei în sensul cărora prin decizia nr. 195 din 11

februarie 2009 a Tribunalului Vâlcea a limitat efectele obligatorii ale

deciziei de casare, atât cu privire la problemele de drept dezlegate cât

și cu privire la expertiza efectuată în cauză, fiind de

natură a rezolva fondul cauzei deduse judecății, apreciind că

nu se pot trage asemenea concluzii.

Pe de o parte s-au avut în vedere

dispozițiile deciziei de casare ce a generat rejudecarea prezentei cauze,

dispoziții date tocmai pentru lămurirea chestiunilor de drept cu

efect asupra fondului cauzei de față ce are drept obiect

pretenții, spre deosebire de cea în care s-a pronunțat decizia

invocată ce a avut drept obiect o contestație la executare.

Pe de altă parte, instanța

a avut în vedere că prin decizia nr. 195/2009 s-au menținut

dispozițiile sentinței nr. 4151 din 3 iulie 2008 cu privire la anularea

formelor de executare silită pornită de bancă împotriva

debitoarei SC W. SRL, înlăturându-se în mod expres dispozițiile

privitoare la întoarecerea executării, fiind necesar ca această

cerere să se judece în contradictoriu cu terțul adjudecatar.

Cu privire la natura juridică a

raportului juridic dintre părți ca urmare a încheierii celor

două contracte de scont, s-a avut în vedere că prin acestea s-au

transmis biletele la ordin prin gir, în conformitate cu dispozițiile art. 106

raportat la art. 14 și urm. din Legea nr. 58/1934, coroborate cu art. 88

și urm. din Normele cadru nr. 6/1994 ale B.N.R., iar faptul că în

contractele de cash-flow s-a menționat garantarea contractelor de credit

nu schimbă natura obligațiilor părților în

legătură cu plata biletelor la ordin, ca izvorând din Legea nr. 58/1934.

În concluzie, potrivit normelor

menționate, s-a reținut că banca avea obligația

valorificării biletelor la ordin prin introducerea lor în circuitul

cambial, sens în care puteau fi valoroficate în persoana emitentului- SC R.B.

SRL- care dispunea de disponibilul necesar, iar nu să procedeze la la

trecerea la scadență a debitelor reclamantei și la debitarea

contului acesteia existent în baza cash-flow-ului pus la dispoziția

acsteia, cauzându-I prejudicii.

În fine, raportat la

dispozițiile deciziei de casare prin care s-a lămurit obiectul

patrimonial al prezentei acțiuni prin care se tinde la repararea

prejudiciului cauzat ca urmare a neîndeplinirii de către pârâtă a

obligațiilor legale și contractuale în legătură cu raportul

juridic născut în urma încheierii contractelor mai sus arătate, au

fost înlăturate criticile pârâtei ce au vizat inadmisibilitatea

acțiunii deduse judecății pe calea dreptului comun și

implicit cele ce au vizat pretinsa necompetență materială a instanței

în soluționarea cauzei.

Împotriva acestei decizii, SC B.C.R.

SA a declarat recurs prin care a susținut următoarele:

Decizia atacată și

sentința sunt nule întrucât se întemeiază pe un raport de

expertiză nul, nulitate determinată de nulitatea absolută a

jurământului depus în cauză de către experți desemnați

în dosarul de fond nr. 2795/COM/2003, ca urmare a încălcării

dispozițiilor art. 206 alin. (2) C. proc. civ., în vigoare la 18 martie

2005.

Recurenta susține că, prin

dispozitivul încheierilor de ședință din 16 martie 2005 din

dosarul nr. 2795/COM/2003 este constatată depunerea jurământului de

către experți, în dosarul nr. 2795/COM/2004, iar în cauză nu

poate fi vorba de o eroare materială câtă vreme raportul de

expertiză a produs efecte juridice, mai ales că dispozițiile art.

206 C. proc. civ. (în reglementarea de la aceea dată, erau imperative)

și nu se poate invoca faptul că acestea au fost abrogate prin Legea nr.

219/2005.

Decizia atacată se

întemeiază pe un raport nul – denumit „completare” – întrucât

experții contabili au depășit limitele investirii conform

prevederilor art. 201 C. proc. civ.

Se arată că, prin

concluziile lor, experți contabili au soluționat probleme de drept,

atribuții ce revin instanței de judecată.

Explicitând, recurenta indică

răspunsurile date obiectivelor nr. 1-3, care în opinia sa reprezintă

„adevărate sentințe”, în condițiile în care nu se

analizează împrejurări de fapt, ci se constată că anumite

acte sunt tardive, se analizează clauzele contractuale și se citează

normele legale din dreptul cambial.

De asemenea, recurenta

consideră că au fost încălcate prevederile emise de Corpul

Experților Contabili și ale Contabililor Autorizați din România,

precum și norma metodologică nr. 35/2000, pct. 35222, 35313 și

35124.

În acest sens s-au adus la

cunoșință instanței mai multe decizii pronunțate de

instanța supremă (dosar nr. 2368/17 iunie 2003, 4729/2001 și

2078/2009) din care rezultă soluțiile instanței în situația

în care se constată depășirea atribuțiilor de către

exeperți.

În consecință, recurenta

consideră că nulitatea expertizei se impune a fi reținută,

în raport de prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Se susține nulitatea expertizei

și din perspectiva motivelor de recuzare prevăzută la art. 27 pct.

7 și 8 coroborate cu art. 204 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce-l

privește pe expertul contabil B.D., care după exprimarea opiniei în

dosarul de fond, a devenit expertul asistent al reclamantei în dosarul nr. 8024/288/2007

al Judecătoriei Rîmnicu Vâlcea, exprimându-și părerea cu privire

la lămurirea împrejurărilor de fapt prin intermediul a două

rapoarte de expertiză, ale căror obiective sunt identice cu cele

încuviințate de instanța de apel.

Recurenta consideră că

față de situația expusă, sunt îndeplinite prevederile art. 27

pct. 7 și 8 C. proc. civ. în persoana expertului B.D.

De asemenea, apreciază că

nu mai sunt îndeplinite condițiile impuse de lege pentru asigurarea

aplicării:

-principiului fundamental privind

obiectivitatea expertului așa cum este definit prin Codul Etic

Național al Profesioniștilor Contabili;

-principiul privind aflarea

adevărului în procesul civil conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Pe cale de consecință nu

mai sunt îndeplinite nici prevederile art. 201 C. proc. civ., fiind

încălcate și dispozițiile art. 12 din O.G. nr. 65/1994 privind

organizarea activității de expertiză contabilă și a

contabililor autorizați, existând o situație de incompatibilitate.

Mai mult se invocă și

încălcarea regelemtărilor cuprinse în art. 20 din O.G. nr. 2/2000 ce

vizează comportamentul profesional specific, făcându-se vorbire de

incompatibilitatea calității de expert cu ceea de martor în

aceeași cauză și de faptul că și-a exprimat

părerea în aceeași cauză în cazul în care a fost consilier al

unuia din părți ori a efectuat o expertiză etrajudiciară la

cererea unei părți din proces.

În fine, se invocă și

prevederile Codului privind Conduita etică și profesională a

experților contabili și contabililor autorizați și se

solicită anularea completării la raportul de expertiză.

Tot în susținerea motivului 2

de recurs se susține că, în cauză, nu a fost respectat

principiul contradictorialității întrucât adresa prin care recurenta

a fost înștiințată (convocată) la data de 26 august 2008

pentru desfășurarea expertizei în dosarul nr. 2126.3/1/2006, nu

conține parafele profesionale ale niciunuia dintre experți, iar din

analiza atentă a înscrisului se poate observa că semnăturile

aplicate în cazul expertului D.G. și B.G. nu aparțin acestora.

În continuare, recurenta face

referire la o serie de acte exitente la dosar din care ar rezulta cele

susținute și conchide că au fost încălcate normele de

comportament profesional emise de Corpul Experților Contabili, prevederile

art. 31 alin. (3) C. proc. civ. și art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Mai arată că pentru toate

faptele expuse, s-a adresat comisiei de disciplină a C.E.C.C.A.R.

însă nu a primit niciun răspuns.

Expertiza este nulă și

pentru faptul că experți au avut o reprezentare greșită a

obiectului litigiului, fiind incidente prevederile art. 954 alin. (1) C. proc.

civ. coroborate cu cele ale art. 1712 C. civ., situație ce rezultă

din capitolul II al completării la raportul de expertiză din care

rezultă că obiectul litigiului în „soluționarea cererii

reclamantei de a anula formele de executare imobiliară (..) precum și

anularea încheierilor de ședință din 2006.

Decizia atacată este

nelegală întrucât se întemeiază pe un raport nul (denumit de

instanța de apel „Răspuns”, depus la instanța de judecată

în data de 16 ianuarie 2009) pentru că se referă la evaluarea unor

bunuri imobile, iar exeprții desemnați de instanță sunt

experți contabili, fiind încălcate prevederile art. 201 C. proc. civ.,

art. 14 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de

expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, art. 11

din ordinul din 21 iunie 2000, art. 8 din ordinul din 2004 și art. 2 din O.G.

nr. 65/1994 privind organizarea activității de expertiză

contabilă și a contabililor autorizați.

Răspunsul la expertiză

este nul pentru că de la data de 11 februarie 2009 s-a modificat starea de

fapt și de drept ca urmare a deciziei irevocabile nr. 195 din 11 februarie

2009, pronunțată de Tribunalul Vîlcea.

Recurenta consideră că

strea de drept este cu totul alta, în sensul că SC W. SRL este debitoare a

SC B.C.R. SA pentru suma de 1.847.448,82 lei întrucât a pus în executare o

sentință casată în ceea ce privește modul de

soluționare a întoarcerii executării.

Nulitatea răspunsului la

expertiză este atrasă și de faptul că experții au

depășit limitele investirii prevăzute de art. 201 C. proc. civ.

Cu privire la acest aspect,

recurenta reia motivarea de la motivul doi din recurs, inclusiv aspectele ce

țin de practica instanței supreme. Instanța a interpretat

greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat

înțelesul lămurit al acestuia în următoarele cazuri:

S-a constatat în mod greșit

că B.C.R. Gorj nu a decontat biletele la ordin scadente în favoarea sa

și că biletele la ordin nu au fost introduse în circuitul bancar de

către B.C.R., sucursala Gorj.

Se suține că cel mai grav

aspect neexaminat de expertul contabil și care conduce la denaturarea

stării de fapt constă și în faptul că B.C.R., sucursala Gorj,

în calitatea de ultim beneficiar – nu putea să „deconteze” biletele la

ordin întrucât acesată operație poate fi efectuată numai de

banca trăgătorului, ceea ce denotă lipsa culpei băncii.

S-a reținut în mod greșit

că SC R.B. SRL a derulat prin cont sume de banii ce puteau acoperi

valoarea biletelor la ordin pentru că prezentarea rulajului

încasărilor și plăților pe total perioadă nu poate

oferi decât o imagine subiectivă, neconformă cu realitatea, iar

introducerea în circuitul bancar a biletelor la ordin la data scadenței

este o condiție neceară dar nu și suficientă pentru încasare.

Recurenta consideră că

instanța trebuia să facă o analiză punctuală pentru

fiecare bilet la ordin dat fiind că, încasarea acestora nu putea fi

realizată oricând, ci numai în termenele și condițiile

prevăzute la art. 106 raportat la art. 41 din Legea nr. 58/1934.

Instanța a aplicat greșit

Legea nr. 31/1990 și a interpretat greșit solicitarea SC B.C.R. SA de

a lămuri toate aspectele cauzei prin cercetarea și a înscrisurilor

existente la B.C.R. Novaci, în calitate de bancă a tăgătorului SC

R.B. SRL.

Se consideră că, în

cauză nu au fost examinate înscrisurile aflate în arhiva băncii trase

ce erau esențiale în eliminarea culpei B.C.R., sucursala Gorj,

respingându-se cererea de probatorii ca urmare a interpretării

greșite a acestuia.

Pronunțându-se asupra

tardivității adresării protestelor de neplată a biletelor

la ordin, instanța a încălcat competența altei instanțe,

iar pronunțarea a fost făcută în mod global, cu încălcarea

dispozițiilor legii în materie cambială.

În susținerea acestei critici,

recurenta arată că experții contabili au încălcat dispozițiile

din Codul Etic Național al Profesioniștilor Contabili pentru că,

în cuprinsul raportului de expertiză (completare) se analizează

efectele de comerț, emițând adevărate sentințe irevocabile

fără a se cunoaște toate actele efectuate.

Cu titlu de exemplu, recurenta

consideră că teoria prezentată de experți nu putea oferi

nicio lămurire pentru că, în materia constatării unei eventuale

tardivități a dresării protestului de neplată nu este de

competența Curții de Apel Alba Iulia, ci judecătoriei de la

locul plăți, respectiv Judecătoroia Novaci, conform art. 61 –

art. 65 din Legea nr. 58/1934, iar pe de altă parte, experții și

instanța puteau solicita informații de la registrul de proteste

administrat de Judecătoria Novaci.

În considerarea motivelor expuse, recurenta

solicită admiterea recursului și casarea deciziei atacate pentru

că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus

judecății, interpretare ce a fost determinată și de modul

nelegal în care a dispus completarea expertizei prin desemnarea unui expert

contabil în loc de unul financiar-bancar.

Desemnându-se un expert contabil,

instanța a încălcat dispozițiile imperative ale art. 201 C.

proc. civ., art. 14 din O.G. nr. 2/2000, art. 11 din Ordinul nr. 1322/C/2000, art.

8 din Ordinul nr. 905/2004 și art. 2 din O.G. nr. 68/1994, impunându-se ca

– în rejudecare - expertiza să fie realizată numai de experți

care îndeplinesc condițiile legale lămuririi împrejurările de

fapt ale cauzei deduse judecății.

În susținerea prezentului

recurs, pârâta înțelege să mai invoce și următoarele

motive:

Decizia este nelegală pentru

că instanța a avut în vedere numai dispozițiile art. 48 – art. 50

din Legea nr. 58/1934, ignorând dispozițiile art. 62 – art. 63 din lege

și pct. 320-322 din Normele cadru nr. 6/1994 ale B.N.R.

Nu s-a explicat și nu s-a

analizat motivul pentru care SC W. SRL își însușește

bilanțurile aferente periodei decembrie 2002- decembrie 2003, datoriile pe

care le are față de B.C.R. Gorj.

S-a reținut în mod greșit

că, în cauză nu există act de protest, acesta fiind redactat pe

biletele la ordin examinate de expertiză.

Cu privire la virarea pretins

abuzivă din contul curent al intimatei reclamante a sumelor necesare

stingerii creanțelor băncii, instanța a interpretat în mod

restictiv raporturile juridice dintre părți, limitându-se numai la

clauzele cuprinse în contractele de scont.

Pe acest aspect recurenta

insistă asupra incidenței dispozițiilor art. 982 C. civ. privind

interpretarea clauzelor convenționale unele prin altele și asupra

faptului că prin contractul de scont este probată existența

raporturilor juridice generale de drept bancar și a răspunderii

juridice speciale de drept cambial.

Contractele de cesiune de cash-flow

au fost păstrate de instanța de fond, iar reclamanta nu a declarat

apel pe aspect astfel că recurenta solicită să se constate

valabilitatea contractelor principale (de scont) și a celor accesorii (de

cesiune de cash-flow).

Decizia este nelegală pentru

că starea de fapt și de drept s-a modificat esențial ca urmare a

deciziei irevocabile nr. 195 din 11 februarie 2009 a Tribunalului Vîlcea.

În fața instanței de

recurs, recurenta a invocat excepția lipsei capacității

procesuale de folosință a debitoarei B.C.R. sucursala Gorj atât în

cadrul sentinței pronunțate de prima instanță cât și

în cadrul apelului.

În susținere, recurenta

invocă prevederile art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, potrivit cu

care sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate

juridică ale societăților comerciale și prin urmare,

acestea nu au un patrimoniu propriu ceea ce ar crea dificultăți

într-o eventuală executare silită.

De asemenea, se susține că

prin interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 41 C. proc. civ.,

o entitate fără personalitate juridică nu poate avea capacitate

procesuală, iar excepția reglementată de alin. (2) al

aceluiași articol nu este incidentă întrucât sucursalele bancare nu

au organe proprii de conducere în senul vizat de legislația

comercială.

Se mai invocă și

Regulamentul de organizare și funcționare al B.C.R., precum și

lipsa unui mandat de reprezentare dat sucursalei.

Motivul de ordine publică

invocat de recurentă este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 41 alin. (2) C. proc.

civ. asociațiile sau societățile care nu au personalitate

juridică pot sta în judecată ca pârâte dacă au organe proprii de

conducere.

Conform prevederilor legale

menționate, acțiunea a fost soluționată în mod just, în

contradictoriu cu B.C.R., sucursala Gorj, aceasta putând sta în proces, în

calitate de pârâtă.

În ceea ce privește

situația creată în fața instanței de apel se constată

că apelul a fost declarat de B.C.R. prin sucursala Gorj, iar nu în nume

propriu de către sucursală.

Din actele ulterioare depuse de

bancă în cursul rejudecării apelului se constată că toate

cererile sunt efectuate de SC B.C.R. SA, în nume propriu, situație

păstrată pe întreg parcursul procesului astfel că excepția

ridicată de recurentă este nefundamentată.

Analizând decizia atacată prin

prisma criticilor invocate Înalta Curte constată că recursul este

nefondat.

Se impune a se arăta că

recurenta și-a strucuturat motivele de recurs în două categorii:

O primă categorie,

intitulată „chestiuni prealabile” vizează – în esență -

aspecte ce țin de pretinsa nulitate absolută a raportului de

expertziă și a completării la acesta, iar a doua categorie

cuprinde critici ce vizează apecte de fond.

Ca o chestiune prealabilă

analizării recursului cu care a fost investită instanța de

recurs este necesar a se arăta că vor face obiectul examinării

exclusiv aspectele de nelegalitate, iar nu cele ce vizează situația

de fapt ori aprecierea dată probelor administarate în cauză

știut fiind că această cale de atac poate fi exercitată

numai pentru motivele de nelegalitate strict și limitativ reglementate în

cuprinsul art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Critica recurentei prin care

susține atât nulitatea deciziei atacate cât și a sentinței

întrucât se întemeiază pe un raport de expertiză nul ca urmare a

încălcării dispozițiilor art. 206 alin. (2) C. proc. civ. este

nefondată.

Pe de o parte, pârâta nu a formulat

aceste critici atunci când a uzat de calea de atac a apelului astfel că

„acestea nu au făcut obiectul analizei instanței de apel motiv pentru

care devin incidente prevederile art. 316 C. proc. civ. raportat la cele ale art.

292 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, cum

potrivit normelor indicate, dispozițiile de procedură privind

judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, pârâta nu

se poate folosi de alte motive decât cele indicate în cuprinsul cererii de apel,

fiindu-i interzis de a invoca – pentru prima dată, în fața

instanței de recurs motive noi – cu excepția celor ce vizează

ordinea publică.

Deși aparent, recurenta

încearcă să aducă în discuție un pretins motiv de nulitate

a raportului de expertiză ce ar putea atrage nulitatea hotărârii ce

s-a întemeiat pe un asemenea act de procedură, în realitate – din

argumentele aduse în susținere – se constată că este vorba de o

simplă eroare comisă în privința anului în care a fost

înregistrat dosarul, în sensul că în loc să se menționeze depunerea

jurământului de către experți, în dosarul nr. 2795/COM/2003 s-a

trecut, în mod eronat – dosarul nr. 2795/COM/2004.

O astfel de eroare poate fi

îndreptată în condițiile art. 281 C. proc. civ., neputând fi

primită interpretarea eronată a pârâtei cu privire la aplicarea

dispozițiilor articolului menționat.

Pe de altă parte, recurenta nu

arată dacă prin eroarea produsă a suferit vreo

vătămare și în ce a constat aceasta (dat fiind că legea nu

prevede cu nulitate expresă în acest caz).

Nici critica prin care se

susține nulitatea deciziei întrucât s-ar fi întemeiat pe o „completare”

nulă la raportul de expertiză nu poate fi primită, în

condițiile în care experții desemnați în cauză au

răspuns la obiectivele stabilite de părți și

încuviințate de instanță, iar instanța nu și-a bazat

soluția exclusiv pe concluziile acestora, ci și pe interpretarea

proprie dată prevederilor legale în materie.

Faptul că experții au

făcut referire la o serie de prevederi legale nu denotă că

și-au depășit competențele ori limitele investirii.

Nefondată este și

susținerea potrivit cu care, în cauză ar fi incidente prevederile art.

27 pct. 7 și 8 C. proc. civ. raport la art. 204 C. proc. civ. pentru

că unul dintre experții desemnați de instanța în dosarul de

fond nr. 2795/COM/2003 (B.D.) ar fi devenit, ulterior, expert asistent al

reclamantei SC W. SRL, în dosarul nr. 8094/288/2007 al Judecătoriei

Râmnicu Vâlcea.

O eventuală cerere

întemeiată pe dispozițiile menționate ar fi putut fi

valorificată eventual în dosarul ulterior și, nicidecum în dosarul de

fond nr. 2795/COM/2003 situație ce rezultă dintr-o logică

simplă potrivit cu care nu poți invoca faptul că expertul

și-ar fi spus părerea cu privire la o pricină din anul 2003, în

anul 2007.

Pe de altă parte, așa cum

indică chiar recurenta, în situația în care ar considera incidente

dispozițiile Codului Etic Național al Profesioniștilor Contabili

ori ale O.G. nr. 2/2000 pretinsele fapte ar putea constitui abateri

disciplinare.

Pentru aceleași considerente,

în privința situației analizate nu se poate reține

încălcarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Nu prezintă relevanță

nici susținerile conform cu care convocarea părților de

către experți nu ar fi conținut parafele profesionale ale

acestora, ori că semnăturile de pe acestea nu le-ar aparține experților

desemnați în cauză atâta vreme cât pârâta nu poate invoca o

vătămare în sensul prevederilor art. 105 C. proc. civ.

Sancțiunea unei eventuale

convocări (citări) nelegale atrage nulitatea relativă care

trebuie invocată la termenul imediat următor depunerii lucrării

sub sancțiunea imposibilității invocării

nulității ulterioare termenului ulterior stabilit și nicidecum,

nu se poate vorbi de o nulitate absolută, mai ales că scopul pentru

care au fost instituite dispozițiile art. 208 C. proc. civ. a fost atins.

Sub nici o formă, pe acest

aspect, nu poate fi reținută o încălcare a principiului

contradictorialității și nici existența erorii de fapt cu

privire la obiectul litigiului nerezultând că instanța a avut în

vedere un alt obiect decât acela cu care a fost sesizată.

Nu se poate reține

nelegalitatea deciziei ce s-ar baza pe un „răspuns” nul, depus de

experți la data de 16 ianuarie 2009, în condițiile în care, expertiza

dispusă în cauză a fost una contabilă, iar experții desemnați

sunt experții contabili – membrii C.E.C.C.A.R., respectându-se prevederile

art. 201 C. proc. civ.

O eventuală încălcare a

prevederilor art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea

activități de expertiză tehnică judiciară și

extrajudiciară poate atrage sancțiuni disciplinare conform

prevederilor actului normativ indicat.

În privința pretinsei

încălcării a prevederilor art. 11 din Ordinul nr. 1.322/C din 21

iunie 2000 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și

procedura de desfășurare a examenelor de atribuire a

calității de expert tehnic judiciar și de testare a

specialităților, ale art. 8 din Ordinul nr. 905 din 28 decembrie 2004

pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și

desfășurarea examenului în vederea atribuirii calității de

expert tehnic extrajudiciar și ale art. 2 din O.G. nr. 65/1994 privind

organizarea activității de expert contabil și a contabililor

autorizați se constată că acestea nu au relevanță

și nici legătură cu cauza dedusă judecății,

întrucât instanța nu a fost sesizată cu privire la analizarea modului

în care au fost atestați experții desemnați.

Nu se poate reține nulitatea

„răspunsului” pe motivul că, începând de la data de 11 februarie

2009, data pronunțării deciziei irevocabile nr. 195,

pronunțată de Tribunalul Vîlcea, în dosarul nr. 8096/288/2007, s-ar

fi schimbat starea de fapt și de drept din prezenta cauză, în

contextul în care recurenta tinde la schimbarea situației de fapt

reținută de instanța apelului.

De altfel, în susținerea

acestei critici recurenta a reluat argumentele folosite în cadrul motivului 2

de recurs la care deja s-a răspuns,fiind valabile aceleași argumente.

Cu privire la motivul de recurs

întemeiat de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. ce se referă

la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății

și la schimbarea înțelesului greșit și lămurit al

acestuia se constată că nu se indică nici actul juridic și

nici în ce a constat interpretarea eronată, făcându-se referire doar

la pretinse aspecte neexaminate de expertul contabil care ar fi avut drept

consecință denaturarea stării de fapt.

De asemenea, se readuc în

discuție aspecte de fapt pretins eronate, precum și faptul că

s-ar fi interpretat greșit solicitarea sa de a fi analizate înscrisurile

existente la B.C.R. Novaci, în calitate de bancă a trăgătorului

ce nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, în raport de

prevederile art. 304 C. proc. civ., nereprezentând în sine motive de

nelegalitate a deciziei atacate.

Raportat la obiectul acțiunii

deduse judecății nu se poate reține incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ. mai ales, în contextul în care

recurenta reiterează, în susținerea acestei critici, încălcarea

dispozițiilor Codului Etic de către experți desemnați în

cauză.

Nu se poate reține nici

încălcarea ori ignorarea prevederilor Legii nr. 58/1934 (art. 63)

întrucât, așa cum s-a arătat instanța nu a fost sesizată cu

o acțiune cambială și nici nu o opoziție la somația de

executare.

Pentru considerentele expuse

anterior, cu prilejul analizării celorlalte motive de recurs, în

cauză nu sunt incidente prevederile art. 11 din ordinul nr. 1-322 /C din 21

iunie 2000, art. 8 din Ordinul nr. 905/2004 și nici art. 2 din O.G. nr. 65/1994.

În privința criticilor invocate

la pct. 5, Înalta Curte constată următoarele:

- Susținerea pârâtei prin care

decizia atacată ar fi nelegală întrucât instanța a ignorat

prevederile art. 62 – art. 63 din Legea nr. 58/1934 este nefundamentată

deoarece acestea nu au aplicabilitate în cauză, fiind specifice

opoziției la executare, respectiv proceselor cambiale pornite, fie pe cale

de acțiune, fie pe cale de opoziție la somația de executare, iar

nu acțiunii deduse judecății prin care s-a urmărit

stabilirea existenței și întinderii prejudiciului rezultat din

reținerea valorii biletelor la ordin din cash-flow-ul reclamantei.

- Nu poate fi luată în

considerare nici pretinsa nelegalitate întemeiată pe art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. pentru neanalizarea și lipsa oricărei explicați a

motivului pentru care reclamanta și-ar fi însușit bilanțurile

aferente perioadei decembrie 2002- decembrie 2003 neconstituind un veritabil

motiv de nelegalitate în sensul prevederilor art. 304 C. proc. civ.

- Deși recurenta critică

că s-ar fi reținut în mod greșit – prin completarea la raportul

de expertiză – și prin decizie că, în cauză nu există

act de protest, aduce în discuție aceleași argumente folosite și

în dezvoltarea motivelor de recurs anterioare, fiind valabile considerentele

expuse anterior în analizarea acestora.

- Instanța apelului nu a

interpretat restrictiv raporturile juridice dintre părți și a

luat în considerare atât cauzele convențiilor derulate între acestea, cu

respectarea art. 982 C. civ., precum și prevederile legale incidente în

cauză.

Astfel, s-au analizat coroborat

și unele prin clauzele contractelor de scont și cele ale contractului

de cash-flow, dar și cele ale Convenției cadru din data de 7 martie

2002.

În mod corect s-a reținut

că protestul făcut pe cele 14 bilete la ordin, la data de 8 mai 2003,

fiind ulterior datei scadenței este tardiv întrucât nu s-a făcut în

cele două zile lucrătoare ulterioare datei scadenței conform art.

49 alin. (3) din Legea nr. 58/1934, dându-se eficiență și

prevederilor Convenției cadru, precum și condițiilor

prevăzute în normele cadru ale B.N.R. nr. 6/1994.

De asemenea, în mod just s-a

stabilit că –raportat la prevederile art. 8 și 9 din cele două

contracte de scont coroborate cu dispozițiile art. 2 și art. 3 din

contractele de cash-flow – acțiunea în regres a băncii, pornită

împotriva reclamantei, nu a fost justificată în condițiile în care nu

au fost respectate mai întâi celelalte proceduri privind refuzul de plată

și acțiunea de protest, proceduri pe care pârâta nu le-a respectat.

În fine, nu se poate reține

susținerea recurentei cu privire la faptul că prin decizia nr. 195/11

februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Vîlcea, s-ar fi modificat

esențial starea de fapt și de drept din prezenta cauză,în

condițiile în care prin aceasta s-au anulat doar dispozițiile

referitoare la întoarcerea executări, impunându-se soluționarea în contradictoriu

cu terțul adjudecatar, fiind menținute celelalte dispoziții ale

sentinței nr. 4151 din 3 iulie 2008 și ale încheierii din 2 octombrie

2008 cu privire la anularea executării silite imobiliare pornite de B.C.R.

împotriva debitoarei SC W. SRL.

Decizia invocată nu este de

natură a limita s-au înlătura dispozițiile deciziei de casare

pronunțată de instanța supremă și în baza căreia

s-a procedat la rejudecarea cauzei ce s-a finalizat prin decizia ce face

obiectul prezentului recurs.

Pentru considerentele expuse, Înalta

Curte constată că decizia atacată este legală motiv pentru

care va respinge ca nefondat recursul pârâtei, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei

capacității procesuale de folosință a pârâtei SC B.C.R. SA

București, sucursala Gorj.

Respinge, ca nefondat recursul

declarat de pârâta SC B.C.R. SA București împotriva deciziei nr. 22 A din

13 martie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 26 aprilie 2010.