ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1396/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Constată că prin acțiunea formulată în dosar nr. 2795/COM/2003 al Tribunalului Gorj, reclamanta SC W. SRL Târgu Jiu a chemat în judecată pe pârâta SC B.C.R. SA, sucursala județeană Gorj, solicitând obligarea acesteia la plata sumelor cu care a prejudiciat-o prin sustragerea cashflow-ului, ilegal, din contul curent, pentru acoperirea unor debite inexistente și perceperea de dobânzi la sume cu care nu a fost creditată în afara contractului încheiat și care pot fi cuantificate numai prin expertize. Prin sentința nr. 127 din 24 iunie 2005 a Tribunalului s-a admis acțiunea reclamantei și a fost obligată pârâta sa-i plătească 759.251.300 lei plus 7.866.226 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin contractul din 11 martie 2002 pârâta a acordat reclamantei o linie de credit cu un plafon de 4 miliarde lei, iar ulterior s-au încheiat contractele de scont din 9 octombrie 2002 și din 19 septembrie 2002, prin care pârâta încasa creanța pe care reclamanta la rândul ei o încasa de la SC R.B. SRL Târgu Jiu, materializată prin 20 bilete la ordin. A mai reținut că din raportul nou de expertiza a rezultat că SC R.B. SRL Târgu Jiu a avut lichidități în contul deschis la banca pârâtă, astfel că pârâta putea să încaseze sumele înscrise în biletele la ordin ce au făcut obiectul contractelor de scont încheiate între părți, pentru ratele scadente pe care reclamanta le avea de plătit la linia de credit, însă în mod nelegal banca a reținut din contul reclamantei suma de 438.112.351 lei și a indisponibilizat suma de 2.200.003.000 lei din linia de credit a reclamantei.

Conform expertizei a reținut că pârâta nu a valorificat în mod nejustificat 14 bilete la ordin în sumă de 7.700.00 3.000 lei, deși SC R.B. SRL Târgu Jiu a avut la termenul scadent al biletelor la ordin bani în cont, și reclamanta avea la linia de credit o datorie de numai 1.361.887.649 lei.

Așa cum a stabilit expertul reclamanta a fost prejudiciată cu suma de 4.795.251.300 lei din care 2000.000.000 lei reprezintă contravaloarea a 4 bilete la ordin neexecutate de bancă și diminuată linia de credit; 53.428, 98 lei dobândă penalizatoare pentru creditul de scont; 381.683.853 lei dobânda pentru linia de credit micșorată din culpa băncii cu cele 2.200.000.000 lei; suma de 1.007.700.015 lei, reprezentând dobânda calculată de expertiză, pentru retragerea nejustificată din cont a sumei de 2.200.000.000 lei la nivelul dobânzii aplicate de bancă, 205.296.627 lei dobândă calculată pentru reținerea nejustificată din contul reclamantei a sumei de 438.112.351 lei; suma de 908.142.307 lei, reprezentând lipsirea dreptului de folosință a sumelor reținute din linia de credit și contul reclamantei precum și prejudiciul moral.

S-a constatat că, în acest fel, pârâta nu a respectat clauzele contractului de scont trecând direct la executarea din contul reclamantei, pentru o sumă de 2,2 miliarde lei la care s-au adăugat penalități și dobânda restantă la linia de credit în sumă de 438.112.351 lei. De asemenea, în urma compensației sumei pe care reclamanta o datora băncii și a sumei calculate ca fiind prejudiciu calculat de bancă reclamantei, instanța a reținut că suma rezultată de 759.251.300 lei va fi plătită reclamantei. Prin decizia nr. 346 din 14 decembrie 2005, Curtea de Apel Craiova a admis apelul formulat de pârâta SC B.C.R. SA, sucursala Târgu Jiu, împotriva sentinței pe care a schimbat-o, în sensul că a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 55.000 lei, reprezentînd valoarea biletului la ordin cu scadență la data de 17 martie, respinând celelalte capete de cerere.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Craiova a reținut că, așa cum rezultă din conținutul celor două contracte de scont, prin ele s-au transmis biletele la ordin prin gir în conformitate cu dispozițiile art. 106 raportat la art. 14 și următoarele din Legea nr. 58/1934, modificată, coroborate cu art. 88 și uimitoarele din Normele, arătându-se că pct. 92 din normele - cadru enunțate prevede că „girarea titlului către o societate bancă poartă denumirea de scontare și constituie o modalitate prin care posesorul cambiei își poate procura prin gir bani mai înainte de scadență." În raport de această definiție prevăzută de lege, s-a apreciat că, faptul că, în contractele de cash-flow se menționează „garantarea contractelor de credit fără a folosi sintagma „contracte de scont", nu schimbă natura obligațiilor părților în legătură cu plata biletelor la ordin, ca izvorând din Legea nr. 58/1934, modificată, și cadru menționate aceste contracte de cash - flow reprezentând o garanție suplimentară dată băncii și în același timp o modalitate a acesteia de a-și încasa creanțele în situația în care la scadență biletele la ordin nu sunt onorate la plată (de către tras), direct din linia de credit a beneficiarului.

S-a apreciat că deși este fără dubiu că banca este în culpă, întrucât la scadență nu a introdus la plată biletele la ordin, conform Legii nr. 58/1934, modificată, normelor B.N.R. și a art. 8 din contractele de scont totuși girantul nu este exonerat de răspundere în condițiile în care trasul la termenele stipulate nu avea bani în cont.

În acest sens, avându-se în vedere dispozițiile art. 106 raportat la art. 41 din Legea nr. 58/1934 modificată, potrivit cărora posesorul unei cambii plătibilă la o zi fixă sau la un anume termen de la data emisiunii sau de la vedere trebuie să o prezinte la plată, fie în ziua în care este plătibilă fie în una din cele 2 zile lucrătoare și observând modul cum s-au derulat operațiunile prin contul trasului instanța a reținut că trasul a avut banii în cont la datele scadente numai dacă ar fi fost introduse la plată biletele la ordin din data de 17 martie 2003, 15 aprilie 2003, 22 aprilie 2003 și că, la celelalte termene scadente trasul fie a avut sume modice în cont sau deloc.

Instanța a dat eficiență dispozițiilor art. 109 din Normele cadru nr. 6/1994 potrivit cu care - girantul răspunde față de giratar și față de posesorii titlului pentru acceptarea și plata titlului, în caz de neplată la scadență din partea debitorului - deci, chiar dacă au fost încheiate contractele de garanție de cash-flow, banca avea obligația, potrivit articolului menționat, să-și introducă în circuit biletele la ordin, ceea ce nu a făcut și apoi, în caz de neplată să retragă contravaloarea biletelor la ordin menționate în btele de scont plus dobânda aferentă până la data efectuării operațiunii. Deci, paguba ce i-a fost produsă reclamantei de către bancă a constat în luarea din contul curent a sumei de 550 milioane lei cu accesoriile aferente, sumă la care va fi obligată.

În această situație, prin executarea necorespunzătoare a convențiilor, s-a apreciat că banca trebuie să răspundă de prejudiciul cauzat, în temeiul art. 1073 C. civ. și următoarele, neputîndu-se reține inadmisibilitatea acțiunii așa cum a susținut pârâta. De asemenea, instanța a apreciat ca nefondate capetele de cerere solicitate în subsidiar, considerând pe de o parte că, cpntractele de cash-flow sunt valabil încheiate în garantarea contractelor de scont, care împrumută și trăsăturile contractului de împrumut, iar pe de altăparte, potrivit art. 1143 și urm. compensația nu are loc decât între două datorii care deopotrivă au drept obiect o sumă de bani și care sunt deopotrivă lichide și exigibile, condiții ce nu sunt îndeplinite în cauza dedusă judecății.

Instanța de apel a concluzionat că singura sumă încasată din contul curent cu încălcarea normelor legale a fost aceea de 550 milioane lei cu accesoriile aferente, aceasta fiind întinderea prejudiciului cauzat reclamantei. Recursurile declarate de părți împotriva acestei decizii au fost admise prin decizia nr. 1282 din 21 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel Craiova.

În considerentele deciziei, Curtea a plecat de la cele reținute de instanța apelului, respectiv reducerii culpei pârâtei numai cu privire la biletul la ordin ce trebuia introdus la data de 17 martie 2003 întrucât pentru celelalte bilete, oricum nu mai existau bani în cont; că reducerea culpei pârâtei numai la acest bilet la ordin s-a făcut prin raportare la șansele de a obține plata, nu la însăși obligația acesteia de a introduce biletele la plată, iar în funcție de rezultatul obținut să fi putut acționa și alte căi de recuperare, specifice materiei cambiale [acțiunea în regres, care era însă condiționată de constatarea refuzului de plată într-un protest de plată conform art. 49 alin. (1) din Legea nr. 59/1993].

S-a apreciat de asemenea, că este necesar a se analiza dacă există sau nu refuz de plată și situația celor 10 bilete la ordin din contractul din 9 octombrie 2002 din perspectiva normelor menționate. Instanța recursului a mai reținut că prin contractele de cesiune a cash-flow-ului s-au garantat doar obligațiile născute după introducerea acțiunii în regres, situație ce nu a fost analizată de instanță, iar cu ocazia rejudecării să se aibă în vedere și situația rezultată din executarea garanțiilor imobiliare la contractul de scont din 2002 prin vânzarea la licitație din data de 11 decembrie 2006. Prin decizia nr. 22 din 13 martie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței nr. 127/2005, pronunțată de Tribunalul Gorj, a fost respins ca nefondat.

De asemenea, cererea reclamantei prin care a solicitat dobânda comercială aferentă sumei de 759.251.300 lei a fost respinsă. Având în vedere chestiunile de drept soluționate prin decizia de casare, respectiv faptul că nu se pune în discuție solidaritatea în materie cambială, care nu se contestă de nimeni, ci doar existența și întinderea prejudiciului rezultat din reținerea valorii biletelor la ordin din cash-flow-ul reclamantei, în raport de culpa contractuală a pîrîtei care ar fi trebuit să introducă la plată biletele la ordin emise de reclamantă în garantarea celor două contracte de scont; faptul că nu se contestă încălcarea art. 45 din Legea nr. 58/1934, precum și indicațiile date de instanța recursului, în rejudecare s-a efectuat o completare la raportul de expertiză efectuat în prima instanță de către experții D.G., B.D.

și B.G. Din ansamblul probelor administrate în cauză, luând în considerare normele legale incidente în cauză, în rejudecare, instanța de apel a stabilit următoarele: În perioada scadenței celor 14 bilete la ordin – 10 bilete din contractul din 9 octombrie 2002 și 4 bilete din contractul de scont din 19 septembrie 2002, în valoare totală de 770.000 lei – s-au derulat operațiuni de încasări în valoare de 1.190.288 lei și aceeași sumă la plăți de către SC R.B. SRL, operațiuni derulate prin SC B.C.R. SA, sucursala Târgu Jiu, fără ca aceasta să introducă la plată cele 14 bilete la ordin în circuitul bancar pentru a le încasa. Că, pârâta nu a făcut dovada că la scadență subscriitorul/trasul- SC R.B.

SRL nu a achitat biletele la ordin, întrucât nici nu le-a introdus în circuitul bancar pentru a iniția o astfel de acțiune cambială împotriva debitorului principal, motiv pentru care nici nu există o constatare a refuzului de plată de către tras și niciun act de protest conform art. 48 din Legea nr. 58/1934. De asemenea, s-a constatat că protestul din data de 8 mai 2003 pe cele 14 bilete la ordin pe care s-a înscris mențiunea “protestat azi 8 mai 2003”, pe care s-a aplicat ștampila cu inscripția “Executor bancar–Direcția Juridică și Fiscalitate Bancară” peste o semnătură indescifrabilă, necunoscându-se calitatea și persoana, este ulterior datei scadenței, nefiind făcut în două zile lucrătoare următoare zilei în care acestea erau plătibile, potrivit art. 49 din lege.

S-a apreciat că, oricum, protestul efectuat la acea dată nu mai avea obiect întrucât nu exista un refuz de plată, iar în conformitate cu Convenția cadru încheiată între părți la data de 7 martie 2002, nerespectarea cel puțin a uneia dintre condițiile sau elementele obligatorii prevăzute în normele cadru ale B.N.R. nr. 6/1994 ȘI Normele Tehnice nr. 10/1994 privind cambia și biletul la ordin, atrage obligația băncii trasului de a refuza biletul la ordin la plată, declarând totlurile la Centrala Incidentelor la plăți. În aceste condiții, instanța a apreciat că nu se justifică acțiunea în regres întreprinsă de bancă împotriva reclamntei SC W. SRL.

S-a mai avut în vedere că, în același sens sunt și dispozițiile art. 2 din cele două contracte de cesiune a cash-flow-ului, date pentru garantarea celor două contracte de scont, unde se prevede în mod expres că – în condițiile în care împrumutatul cedent înregistrează debite neachitate la scadență, provenite din contractul de credit-scont, banca are dreptul să debiteze contul de disponibilitățicu suma datorat, iar conform art. 3- banca va înștiința pe împrumutatul cedent SC W. SRL despre cuantumul sumei debitate și ce reprezintă acestea.

Instanța a mai reținut că, pentru recuperarea prejudiciului rezultat din neplata contractului de credit din 2002 și a contractului de scont din 2002 apreciat de pârâtă la 1.722.335,30 lei, aceasta a procedat, fără încasarea prealabilă a celor 10 bilete la ordin, la executarea unor bunuri imobile ale reclamantei, din totalul acestora pârâta neacoperind suma de 1.724.222,15 pentru cele două dosare, în condițiile în care obligatul principal, ‘mpotriva căruia banca era obligată să se îndrepte pentru plata biletelor la ordin, a efectuat operațiuni de plăți și încasări nesemnificative, în valoare de aproximativ 11.900.000 lei, chiar prin contul curent deschis la B.C.R. fără ca aceasta să sesizeze și să introducă biletele în circuitul bancar pentru încasare.

Cum pârâta nu a procedat la recuperarea pe această cale a contravalorii celor două contracte, procedând la executare silită s-a constatat că suma de 1.724.222,15 lei obținută (790.104,04 lei pentru contractul de credit din 2002 plus 728.100 lei pentru contractul de scont din 2003 plus 201.109,09 și 4.509,02 cheltuieli de judecată, este încasată nejustificat. De asemenea, cu privire la contractul de scont din 2002 în valoare de 5,5 miliarde lei, s-a reținut că reclamanta nu o datorează întrucât pentru această sumă a scontat 10 bilete la ordin emise de SC R.B.

SRL pentru creanțele de încasat ce le avea în baza contractului din 1 august 2002, văzute de subscriitor la data de 27 august 2002, transmise prin gir la B.C.R., sucursala județeană Gorj, avalizate la aceasta, astfel că trecerea la restanță a acestor bilete s-a făcut cu încălcarea art. 41, art. 47- 50, art. 58, art. 66 și urm. din Legea nr. 58/1934, a dispozițiilor art. 106 din Normele cadru nr. 6/1994 aprobate prin Ordinul nr. 138/1995" al B.N.R. precum și încălcarea clauzelor contractuale nr. VII și VIII din contractul de scont din 2003, a Convenției cadru încheiată între părți la 7 martie 2002 precum și a capitolului VIII lit. h) din Normele privind activitatea de creditare nr. 1/2000 ale B.N.R.

In aceleași împrejurări de fapt, în legătură cu contractul de scont din 19 septembrie 2002 încheiat între părți, s-a constatat că pârâta a prezentat spre încasare la scadență numai primele 6 bilete la ordin. Aceste bilete au fost plătite de către SC R.B. SRL în calitate de obligat principal astfel că, cu atât mai mult nu se explică întreruperea acestui demers în legătură cu restul biletelor.

In aceste condiții, in legătură cu aceste 4 bilete la ordin neintroduse la plată s-a constatat, la fel ca și pentru cele 10 bilete la ordin emise pentru garantarea contractului de scont din 2002 mai sus examinat, încălcarea dispozițiilor legale și contractuale mai sus indicate cu privire la activitatea de creditare, conclizionându-se că posesoarea biletelor la ordin avea obligația, în caz de refuz, să constate acest fapt printr-un act autentic (protest de neplată) conform art. 49 din Legea nr. 58/1934 și să încunoștiințeze pe girant, respectiv pe reclamantă, conform art. 50 din același act normativ.

De asemenea, instanța de apel a mai statuat că, în condițiile în care biletele la ordin fuseseră girate de către reclamantă la data de 27 august 2002 către pârâtă, protestul adresat la data de 8 mai 2003 este tardiv întrucât – potrivit art. 49 din Legea nr. 58/1934 – se putea face numai în una din cele două zile lucrătoare ce urmau zilei în care biletele la ordin erau plătibile și dacă nu au la bază un refuz de plată. Or, cum pârâta nu a depus la plată biletele în discuție, ea era decăzută din drepturile sale împotriva reclamantei - în calitate de girant- conform art. 58 din lege și pct. 310 din Normele cadru nr. 6/1994 ale B.C.R., respectiv a acțiunii în regres fațăde girant.

S-a constatat că trecerea pârâtei la executarea, din contul reclamantei, a sumei de 220.000 lei, în perioada 7 aprilie 2003-23 iulie 2003, este nelegală și de natură a provoca un dezechilibru între încasări și plăți cu efect negativ asupra altor obligații de plată ale acesteia către furnizori, bugetul statului, inclusiv a creditului de 400.000 lei acordat prin contractul din 11 martie 2002. Instanța de apel a mai reținut că pârâta a pornit executarea garanțiilor imobiliare date de reclamantă pentru executarea contractului de credit din 11 martie 2002, a actelor adiționale din 8 septembrie 2002, 5 martie 2003 și 28 august 2003 la același contract precum și a contractului din 9 octombrie 2002, în dosarele de executare din 2006 (dosar nr. 27/2006 și reținut în raportul de expertiză ca fiind ale executorului bancar S.A.

din cadrul B.C.R.) pentru suma de 1.722.335,30 lei. Cu ocazia executării respectivelor garanții imobiliare s-a obținut, așa cum rezultă din expertiză, suma de 1.072.500 lei + 728.100 lei din care banca a încasat în total suma de 1.724.222,15 lei. Această executare imobiliară a fost atacată cu contestație la executare de către reclamanta din prezentul dosar, iar prin sentința nr. 4151 din 3 iunie 2008 completată cu încheierea din 2 octombrie 2008 (de lămurire a dispozitivului sentinței) s-a anulat executarea silită începută de B.C.R. în condițiile menționate și s-a dispus întoarcerea executării, în sensul ca B.C.R. să restituie contestatoarei suma încasată, respectiv 1.724.222,15 lei, mai puțin suma de 22.571,55 lei.

S-a mai avut în vedere că, contestatoarea (reclamanta din prezentul dosar) a început întoarcerea executării silite în dosarul de executare nr. 802/E/2008 al executorului judecătoresc E.M.M. pentru suma de 1.847.448,80 lei (inclusiv cheltuielile de executare), iar pentru a stinge litigiul, astfel născut din întoarcerea executării, B.N.R. a plătit în contul B.C.R. Gorj suma solicitată, respectiv aceea de 1.847.448,80 lei însă, între timp, sentința nr .4151 din 3 iulie 2008 încheierea din 2 octombrie 2008 pe baza cărora s-a dispus anularea formelor de executare de B.C.R.

împotriva debitoarei SC W. SRL a fost casată în parte, prin decizia nr. 195 din 11 noiembrie 2009 Tribunalului Vâlcea, în sensul că s-au anulat dispozițiile privitoare la întoarcerea executării pe motiv că această operațiune urmează a se judeca în contradictoriu cu terțul adjudecatar, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței prin care au fost anulate formele executării silite imobiliare începută de B.C.R., așa cum rezultă din certificatul de grefă al Tribunalului Vâlcea. In aceste împrejurări, în care deși s-au menținut dispozițiile sentinței nr. 4151 din 3 iulie 2008 și ale încheierii din 2 octombrie 2008 cu privire anularea executării silite imobiliare începute de B.C.R. împotriva debitoarei SC W. SRL însă, s-a anulat întoarcerea executării, deci inclusiv plata sumei de 1.847.448,80 lei făcută de B.N.R.

în favoarea B.C.R., s-a considerat că, în condițiile în care această creanță a devenit incertă, SC W. SRL- în calitate de creditoare a întoarcerii executării - nu mai este beneficiară a acestei sume, urmând a se da relevanță cu ocazia stabilirii datoriilor reciproce ale părților. Instanța a înlăturat apărările pârâtei în sensul cărora prin decizia nr. 195 din 11 februarie 2009 a Tribunalului Vâlcea a limitat efectele obligatorii ale deciziei de casare, atât cu privire la problemele de drept dezlegate cât și cu privire la expertiza efectuată în cauză, fiind de natură a rezolva fondul cauzei deduse judecății, apreciind că nu se pot trage asemenea concluzii.

Pe de o parte s-au avut în vedere dispozițiile deciziei de casare ce a generat rejudecarea prezentei cauze, dispoziții date tocmai pentru lămurirea chestiunilor de drept cu efect asupra fondului cauzei de față ce are drept obiect pretenții, spre deosebire de cea în care s-a pronunțat decizia invocată ce a avut drept obiect o contestație la executare. Pe de altă parte, instanța a avut în vedere că prin decizia nr. 195/2009 s-au menținut dispozițiile sentinței nr. 4151 din 3 iulie 2008 cu privire la anularea formelor de executare silită pornită de bancă împotriva debitoarei SC W. SRL, înlăturându-se în mod expres dispozițiile privitoare la întoarecerea executării, fiind necesar ca această cerere să se judece în contradictoriu cu terțul adjudecatar.

Cu privire la natura juridică a raportului juridic dintre părți ca urmare a încheierii celor două contracte de scont, s-a avut în vedere că prin acestea s-au transmis biletele la ordin prin gir, în conformitate cu dispozițiile art. 106 raportat la art. 14 și urm. din Legea nr. 58/1934, coroborate cu art. 88 și urm. din Normele cadru nr. 6/1994 ale B.N.R., iar faptul că în contractele de cash-flow s-a menționat garantarea contractelor de credit nu schimbă natura obligațiilor părților în legătură cu plata biletelor la ordin, ca izvorând din Legea nr. 58/1934. În concluzie, potrivit normelor menționate, s-a reținut că banca avea obligația valorificării biletelor la ordin prin introducerea lor în circuitul cambial, sens în care puteau fi valoroficate în persoana emitentului- SC R.B.

SRL- care dispunea de disponibilul necesar, iar nu să procedeze la la trecerea la scadență a debitelor reclamantei și la debitarea contului acesteia existent în baza cash-flow-ului pus la dispoziția acsteia, cauzându-I prejudicii. În fine, raportat la dispozițiile deciziei de casare prin care s-a lămurit obiectul patrimonial al prezentei acțiuni prin care se tinde la repararea prejudiciului cauzat ca urmare a neîndeplinirii de către pârâtă a obligațiilor legale și contractuale în legătură cu raportul juridic născut în urma încheierii contractelor mai sus arătate, au fost înlăturate criticile pârâtei ce au vizat inadmisibilitatea acțiunii deduse judecății pe calea dreptului comun și implicit cele ce au vizat pretinsa necompetență materială a instanței în soluționarea cauzei.

Împotriva acestei decizii, SC B.C.R. SA a declarat recurs prin care a susținut următoarele: Decizia atacată și sentința sunt nule întrucât se întemeiază pe un raport de expertiză nul, nulitate determinată de nulitatea absolută a jurământului depus în cauză de către experți desemnați în dosarul de fond nr. 2795/COM/2003, ca urmare a încălcării dispozițiilor art. 206 alin. (2) C. proc. civ., în vigoare la 18 martie 2005. Recurenta susține că, prin dispozitivul încheierilor de ședință din 16 martie 2005 din dosarul nr. 2795/COM/2003 este constatată depunerea jurământului de către experți, în dosarul nr. 2795/COM/2004, iar în cauză nu poate fi vorba de o eroare materială câtă vreme raportul de expertiză a produs efecte juridice, mai ales că dispozițiile art. 206 C. proc.

civ. (în reglementarea de la aceea dată, erau imperative) și nu se poate invoca faptul că acestea au fost abrogate prin Legea nr. 219/2005. Decizia atacată se întemeiază pe un raport nul – denumit „completare” – întrucât experții contabili au depășit limitele investirii conform prevederilor art. 201 C. proc. civ. Se arată că, prin concluziile lor, experți contabili au soluționat probleme de drept, atribuții ce revin instanței de judecată. Explicitând, recurenta indică răspunsurile date obiectivelor nr. 1-3, care în opinia sa reprezintă „adevărate sentințe”, în condițiile în care nu se analizează împrejurări de fapt, ci se constată că anumite acte sunt tardive, se analizează clauzele contractuale și se citează normele legale din dreptul cambial.

De asemenea, recurenta consideră că au fost încălcate prevederile emise de Corpul Experților Contabili și ale Contabililor Autorizați din România, precum și norma metodologică nr. 35/2000, pct. 35222, 35313 și 35124. În acest sens s-au adus la cunoșință instanței mai multe decizii pronunțate de instanța supremă (dosar nr. 2368/17 iunie 2003, 4729/2001 și 2078/2009) din care rezultă soluțiile instanței în situația în care se constată depășirea atribuțiilor de către exeperți. În consecință, recurenta consideră că nulitatea expertizei se impune a fi reținută, în raport de prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Se susține nulitatea expertizei și din perspectiva motivelor de recuzare prevăzută la art. 27 pct. 7 și 8 coroborate cu art. 204 alin. (1) C. proc.

civ., în ceea ce-l privește pe expertul contabil B.D., care după exprimarea opiniei în dosarul de fond, a devenit expertul asistent al reclamantei în dosarul nr. 8024/288/2007 al Judecătoriei Rîmnicu Vâlcea, exprimându-și părerea cu privire la lămurirea împrejurărilor de fapt prin intermediul a două rapoarte de expertiză, ale căror obiective sunt identice cu cele încuviințate de instanța de apel. Recurenta consideră că față de situația expusă, sunt îndeplinite prevederile art. 27 pct. 7 și 8 C. proc. civ. în persoana expertului B.D. De asemenea, apreciază că nu mai sunt îndeplinite condițiile impuse de lege pentru asigurarea aplicării: -principiului fundamental privind obiectivitatea expertului așa cum este definit prin Codul Etic Național al Profesioniștilor Contabili; -principiul privind aflarea adevărului în procesul civil conform art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. Pe cale de consecință nu mai sunt îndeplinite nici prevederile art. 201 C. proc. civ., fiind încălcate și dispozițiile art. 12 din O.G. nr. 65/1994 privind organizarea activității de expertiză contabilă și a contabililor autorizați, existând o situație de incompatibilitate. Mai mult se invocă și încălcarea regelemtărilor cuprinse în art. 20 din O.G. nr. 2/2000 ce vizează comportamentul profesional specific, făcându-se vorbire de incompatibilitatea calității de expert cu ceea de martor în aceeași cauză și de faptul că și-a exprimat părerea în aceeași cauză în cazul în care a fost consilier al unuia din părți ori a efectuat o expertiză etrajudiciară la cererea unei părți din proces. În fine, se invocă și prevederile Codului privind Conduita etică și profesională a experților contabili și contabililor autorizați și se solicită anularea completării la raportul de expertiză.

Tot în susținerea motivului 2 de recurs se susține că, în cauză, nu a fost respectat principiul contradictorialității întrucât adresa prin care recurenta a fost înștiințată (convocată) la data de 26 august 2008 pentru desfășurarea expertizei în dosarul nr. 2126.3/1/2006, nu conține parafele profesionale ale niciunuia dintre experți, iar din analiza atentă a înscrisului se poate observa că semnăturile aplicate în cazul expertului D.G. și B.G. nu aparțin acestora. În continuare, recurenta face referire la o serie de acte exitente la dosar din care ar rezulta cele susținute și conchide că au fost încălcate normele de comportament profesional emise de Corpul Experților Contabili, prevederile art. 31 alin. (3) C. proc.

civ. și art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Mai arată că pentru toate faptele expuse, s-a adresat comisiei de disciplină a C.E.C.C.A.R. însă nu a primit niciun răspuns. Expertiza este nulă și pentru faptul că experți au avut o reprezentare greșită a obiectului litigiului, fiind incidente prevederile art. 954 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 1712 C. civ., situație ce rezultă din capitolul II al completării la raportul de expertiză din care rezultă că obiectul litigiului în „soluționarea cererii reclamantei de a anula formele de executare imobiliară (..) precum și anularea încheierilor de ședință din 2006. Decizia atacată este nelegală întrucât se întemeiază pe un raport nul (denumit de instanța de apel „Răspuns”, depus la instanța de judecată în data de 16 ianuarie 2009) pentru că se referă la evaluarea unor bunuri imobile, iar exeprții desemnați de instanță sunt experți contabili, fiind încălcate prevederile art. 201 C. proc.

civ., art. 14 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, art. 11 din ordinul din 21 iunie 2000, art. 8 din ordinul din 2004 și art. 2 din O.G. nr. 65/1994 privind organizarea activității de expertiză contabilă și a contabililor autorizați. Răspunsul la expertiză este nul pentru că de la data de 11 februarie 2009 s-a modificat starea de fapt și de drept ca urmare a deciziei irevocabile nr. 195 din 11 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Vîlcea. Recurenta consideră că strea de drept este cu totul alta, în sensul că SC W. SRL este debitoare a SC B.C.R. SA pentru suma de 1.847.448,82 lei întrucât a pus în executare o sentință casată în ceea ce privește modul de soluționare a întoarcerii executării.

Nulitatea răspunsului la expertiză este atrasă și de faptul că experții au depășit limitele investirii prevăzute de art. 201 C. proc. civ. Cu privire la acest aspect, recurenta reia motivarea de la motivul doi din recurs, inclusiv aspectele ce țin de practica instanței supreme. Instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat înțelesul lămurit al acestuia în următoarele cazuri: S-a constatat în mod greșit că B.C.R. Gorj nu a decontat biletele la ordin scadente în favoarea sa și că biletele la ordin nu au fost introduse în circuitul bancar de către B.C.R., sucursala Gorj. Se suține că cel mai grav aspect neexaminat de expertul contabil și care conduce la denaturarea stării de fapt constă și în faptul că B.C.R., sucursala Gorj, în calitatea de ultim beneficiar – nu putea să „deconteze” biletele la ordin întrucât acesată operație poate fi efectuată numai de banca trăgătorului, ceea ce denotă lipsa culpei băncii.

S-a reținut în mod greșit că SC R.B. SRL a derulat prin cont sume de banii ce puteau acoperi valoarea biletelor la ordin pentru că prezentarea rulajului încasărilor și plăților pe total perioadă nu poate oferi decât o imagine subiectivă, neconformă cu realitatea, iar introducerea în circuitul bancar a biletelor la ordin la data scadenței este o condiție neceară dar nu și suficientă pentru încasare. Recurenta consideră că instanța trebuia să facă o analiză punctuală pentru fiecare bilet la ordin dat fiind că, încasarea acestora nu putea fi realizată oricând, ci numai în termenele și condițiile prevăzute la art. 106 raportat la art. 41 din Legea nr. 58/1934. Instanța a aplicat greșit Legea nr. 31/1990 și a interpretat greșit solicitarea SC B.C.R.

SA de a lămuri toate aspectele cauzei prin cercetarea și a înscrisurilor existente la B.C.R. Novaci, în calitate de bancă a tăgătorului SC R.B. SRL. Se consideră că, în cauză nu au fost examinate înscrisurile aflate în arhiva băncii trase ce erau esențiale în eliminarea culpei B.C.R., sucursala Gorj, respingându-se cererea de probatorii ca urmare a interpretării greșite a acestuia. Pronunțându-se asupra tardivității adresării protestelor de neplată a biletelor la ordin, instanța a încălcat competența altei instanțe, iar pronunțarea a fost făcută în mod global, cu încălcarea dispozițiilor legii în materie cambială. În susținerea acestei critici, recurenta arată că experții contabili au încălcat dispozițiile din Codul Etic Național al Profesioniștilor Contabili pentru că, în cuprinsul raportului de expertiză (completare) se analizează efectele de comerț, emițând adevărate sentințe irevocabile fără a se cunoaște toate actele efectuate.

Cu titlu de exemplu, recurenta consideră că teoria prezentată de experți nu putea oferi nicio lămurire pentru că, în materia constatării unei eventuale tardivități a dresării protestului de neplată nu este de competența Curții de Apel Alba Iulia, ci judecătoriei de la locul plăți, respectiv Judecătoroia Novaci, conform art. 61 – art. 65 din Legea nr. 58/1934, iar pe de altă parte, experții și instanța puteau solicita informații de la registrul de proteste administrat de Judecătoria Novaci. În considerarea motivelor expuse, recurenta solicită admiterea recursului și casarea deciziei atacate pentru că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, interpretare ce a fost determinată și de modul nelegal în care a dispus completarea expertizei prin desemnarea unui expert contabil în loc de unul financiar-bancar.

Desemnându-se un expert contabil, instanța a încălcat dispozițiile imperative ale art. 201 C. proc. civ., art. 14 din O.G. nr. 2/2000, art. 11 din Ordinul nr. 1322/C/2000, art. 8 din Ordinul nr. 905/2004 și art. 2 din O.G. nr. 68/1994, impunându-se ca – în rejudecare - expertiza să fie realizată numai de experți care îndeplinesc condițiile legale lămuririi împrejurările de fapt ale cauzei deduse judecății. În susținerea prezentului recurs, pârâta înțelege să mai invoce și următoarele motive: Decizia este nelegală pentru că instanța a avut în vedere numai dispozițiile art. 48 – art. 50 din Legea nr. 58/1934, ignorând dispozițiile art. 62 – art. 63 din lege și pct. 320-322 din Normele cadru nr. 6/1994 ale B.N.R.

Nu s-a explicat și nu s-a analizat motivul pentru care SC W. SRL își însușește bilanțurile aferente periodei decembrie 2002- decembrie 2003, datoriile pe care le are față de B.C.R. Gorj. S-a reținut în mod greșit că, în cauză nu există act de protest, acesta fiind redactat pe biletele la ordin examinate de expertiză. Cu privire la virarea pretins abuzivă din contul curent al intimatei reclamante a sumelor necesare stingerii creanțelor băncii, instanța a interpretat în mod restictiv raporturile juridice dintre părți, limitându-se numai la clauzele cuprinse în contractele de scont. Pe acest aspect recurenta insistă asupra incidenței dispozițiilor art. 982 C. civ. privind interpretarea clauzelor convenționale unele prin altele și asupra faptului că prin contractul de scont este probată existența raporturilor juridice generale de drept bancar și a răspunderii juridice speciale de drept cambial.

Contractele de cesiune de cash-flow au fost păstrate de instanța de fond, iar reclamanta nu a declarat apel pe aspect astfel că recurenta solicită să se constate valabilitatea contractelor principale (de scont) și a celor accesorii (de cesiune de cash-flow). Decizia este nelegală pentru că starea de fapt și de drept s-a modificat esențial ca urmare a deciziei irevocabile nr. 195 din 11 februarie 2009 a Tribunalului Vîlcea. În fața instanței de recurs, recurenta a invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a debitoarei B.C.R. sucursala Gorj atât în cadrul sentinței pronunțate de prima instanță cât și în cadrul apelului. În susținere, recurenta invocă prevederile art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, potrivit cu care sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților comerciale și prin urmare, acestea nu au un patrimoniu propriu ceea ce ar crea dificultăți într-o eventuală executare silită.

De asemenea, se susține că prin interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 41 C. proc. civ., o entitate fără personalitate juridică nu poate avea capacitate procesuală, iar excepția reglementată de alin. (2) al aceluiași articol nu este incidentă întrucât sucursalele bancare nu au organe proprii de conducere în senul vizat de legislația comercială. Se mai invocă și Regulamentul de organizare și funcționare al B.C.R., precum și lipsa unui mandat de reprezentare dat sucursalei. Motivul de ordine publică invocat de recurentă este nefondat pentru următoarele considerente: Potrivit art. 41 alin. (2) C. proc. civ. asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte dacă au organe proprii de conducere.

Conform prevederilor legale menționate, acțiunea a fost soluționată în mod just, în contradictoriu cu B.C.R., sucursala Gorj, aceasta putând sta în proces, în calitate de pârâtă. În ceea ce privește situația creată în fața instanței de apel se constată că apelul a fost declarat de B.C.R. prin sucursala Gorj, iar nu în nume propriu de către sucursală. Din actele ulterioare depuse de bancă în cursul rejudecării apelului se constată că toate cererile sunt efectuate de SC B.C.R. SA, în nume propriu, situație păstrată pe întreg parcursul procesului astfel că excepția ridicată de recurentă este nefundamentată. Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Se impune a se arăta că recurenta și-a strucuturat motivele de recurs în două categorii: O primă categorie, intitulată „chestiuni prealabile” vizează – în esență - aspecte ce țin de pretinsa nulitate absolută a raportului de expertziă și a completării la acesta, iar a doua categorie cuprinde critici ce vizează apecte de fond. Ca o chestiune prealabilă analizării recursului cu care a fost investită instanța de recurs este necesar a se arăta că vor face obiectul examinării exclusiv aspectele de nelegalitate, iar nu cele ce vizează situația de fapt ori aprecierea dată probelor administarate în cauză știut fiind că această cale de atac poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate strict și limitativ reglementate în cuprinsul art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. Critica recurentei prin care susține atât nulitatea deciziei atacate cât și a sentinței întrucât se întemeiază pe un raport de expertiză nul ca urmare a încălcării dispozițiilor art. 206 alin. (2) C. proc. civ. este nefondată. Pe de o parte, pârâta nu a formulat aceste critici atunci când a uzat de calea de atac a apelului astfel că „acestea nu au făcut obiectul analizei instanței de apel motiv pentru care devin incidente prevederile art. 316 C. proc. civ. raportat la cele ale art. 292 alin. (1) C. proc. civ. În consecință, cum potrivit normelor indicate, dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, pârâta nu se poate folosi de alte motive decât cele indicate în cuprinsul cererii de apel, fiindu-i interzis de a invoca – pentru prima dată, în fața instanței de recurs motive noi – cu excepția celor ce vizează ordinea publică.

Deși aparent, recurenta încearcă să aducă în discuție un pretins motiv de nulitate a raportului de expertiză ce ar putea atrage nulitatea hotărârii ce s-a întemeiat pe un asemenea act de procedură, în realitate – din argumentele aduse în susținere – se constată că este vorba de o simplă eroare comisă în privința anului în care a fost înregistrat dosarul, în sensul că în loc să se menționeze depunerea jurământului de către experți, în dosarul nr. 2795/COM/2003 s-a trecut, în mod eronat – dosarul nr. 2795/COM/2004. O astfel de eroare poate fi îndreptată în condițiile art. 281 C. proc. civ., neputând fi primită interpretarea eronată a pârâtei cu privire la aplicarea dispozițiilor articolului menționat.

Pe de altă parte, recurenta nu arată dacă prin eroarea produsă a suferit vreo vătămare și în ce a constat aceasta (dat fiind că legea nu prevede cu nulitate expresă în acest caz). Nici critica prin care se susține nulitatea deciziei întrucât s-ar fi întemeiat pe o „completare” nulă la raportul de expertiză nu poate fi primită, în condițiile în care experții desemnați în cauză au răspuns la obiectivele stabilite de părți și încuviințate de instanță, iar instanța nu și-a bazat soluția exclusiv pe concluziile acestora, ci și pe interpretarea proprie dată prevederilor legale în materie. Faptul că experții au făcut referire la o serie de prevederi legale nu denotă că și-au depășit competențele ori limitele investirii.

Nefondată este și susținerea potrivit cu care, în cauză ar fi incidente prevederile art. 27 pct. 7 și 8 C. proc. civ. raport la art. 204 C. proc. civ. pentru că unul dintre experții desemnați de instanța în dosarul de fond nr. 2795/COM/2003 (B.D.) ar fi devenit, ulterior, expert asistent al reclamantei SC W. SRL, în dosarul nr. 8094/288/2007 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea. O eventuală cerere întemeiată pe dispozițiile menționate ar fi putut fi valorificată eventual în dosarul ulterior și, nicidecum în dosarul de fond nr. 2795/COM/2003 situație ce rezultă dintr-o logică simplă potrivit cu care nu poți invoca faptul că expertul și-ar fi spus părerea cu privire la o pricină din anul 2003, în anul 2007. Pe de altă parte, așa cum indică chiar recurenta, în situația în care ar considera incidente dispozițiile Codului Etic Național al Profesioniștilor Contabili ori ale O.G.

nr. 2/2000 pretinsele fapte ar putea constitui abateri disciplinare. Pentru aceleași considerente, în privința situației analizate nu se poate reține încălcarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Nu prezintă relevanță nici susținerile conform cu care convocarea părților de către experți nu ar fi conținut parafele profesionale ale acestora, ori că semnăturile de pe acestea nu le-ar aparține experților desemnați în cauză atâta vreme cât pârâta nu poate invoca o vătămare în sensul prevederilor art. 105 C. proc. civ. Sancțiunea unei eventuale convocări (citări) nelegale atrage nulitatea relativă care trebuie invocată la termenul imediat următor depunerii lucrării sub sancțiunea imposibilității invocării nulității ulterioare termenului ulterior stabilit și nicidecum, nu se poate vorbi de o nulitate absolută, mai ales că scopul pentru care au fost instituite dispozițiile art. 208 C. proc.

civ. a fost atins. Sub nici o formă, pe acest aspect, nu poate fi reținută o încălcare a principiului contradictorialității și nici existența erorii de fapt cu privire la obiectul litigiului nerezultând că instanța a avut în vedere un alt obiect decât acela cu care a fost sesizată. Nu se poate reține nelegalitatea deciziei ce s-ar baza pe un „răspuns” nul, depus de experți la data de 16 ianuarie 2009, în condițiile în care, expertiza dispusă în cauză a fost una contabilă, iar experții desemnați sunt experții contabili – membrii C.E.C.C.A.R., respectându-se prevederile art. 201 C. proc. civ. O eventuală încălcare a prevederilor art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activități de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară poate atrage sancțiuni disciplinare conform prevederilor actului normativ indicat.

În privința pretinsei încălcării a prevederilor art. 11 din Ordinul nr. 1.322/C din 21 iunie 2000 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și procedura de desfășurare a examenelor de atribuire a calității de expert tehnic judiciar și de testare a specialităților, ale art. 8 din Ordinul nr. 905 din 28 decembrie 2004 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și desfășurarea examenului în vederea atribuirii calității de expert tehnic extrajudiciar și ale art. 2 din O.G. nr. 65/1994 privind organizarea activității de expert contabil și a contabililor autorizați se constată că acestea nu au relevanță și nici legătură cu cauza dedusă judecății, întrucât instanța nu a fost sesizată cu privire la analizarea modului în care au fost atestați experții desemnați.

Nu se poate reține nulitatea „răspunsului” pe motivul că, începând de la data de 11 februarie 2009, data pronunțării deciziei irevocabile nr. 195, pronunțată de Tribunalul Vîlcea, în dosarul nr. 8096/288/2007, s-ar fi schimbat starea de fapt și de drept din prezenta cauză, în contextul în care recurenta tinde la schimbarea situației de fapt reținută de instanța apelului. De altfel, în susținerea acestei critici recurenta a reluat argumentele folosite în cadrul motivului 2 de recurs la care deja s-a răspuns,fiind valabile aceleași argumente. Cu privire la motivul de recurs întemeiat de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

ce se referă la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății și la schimbarea înțelesului greșit și lămurit al acestuia se constată că nu se indică nici actul juridic și nici în ce a constat interpretarea eronată, făcându-se referire doar la pretinse aspecte neexaminate de expertul contabil care ar fi avut drept consecință denaturarea stării de fapt. De asemenea, se readuc în discuție aspecte de fapt pretins eronate, precum și faptul că s-ar fi interpretat greșit solicitarea sa de a fi analizate înscrisurile existente la B.C.R. Novaci, în calitate de bancă a trăgătorului ce nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, în raport de prevederile art. 304 C. proc. civ., nereprezentând în sine motive de nelegalitate a deciziei atacate.

Raportat la obiectul acțiunii deduse judecății nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ. mai ales, în contextul în care recurenta reiterează, în susținerea acestei critici, încălcarea dispozițiilor Codului Etic de către experți desemnați în cauză. Nu se poate reține nici încălcarea ori ignorarea prevederilor Legii nr. 58/1934 (art. 63) întrucât, așa cum s-a arătat instanța nu a fost sesizată cu o acțiune cambială și nici nu o opoziție la somația de executare. Pentru considerentele expuse anterior, cu prilejul analizării celorlalte motive de recurs, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 11 din ordinul nr. 1-322 /C din 21 iunie 2000, art. 8 din Ordinul nr. 905/2004 și nici art. 2 din O.G.

nr. 65/1994. În privința criticilor invocate la pct. 5, Înalta Curte constată următoarele: - Susținerea pârâtei prin care decizia atacată ar fi nelegală întrucât instanța a ignorat prevederile art. 62 – art. 63 din Legea nr. 58/1934 este nefundamentată deoarece acestea nu au aplicabilitate în cauză, fiind specifice opoziției la executare, respectiv proceselor cambiale pornite, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de opoziție la somația de executare, iar nu acțiunii deduse judecății prin care s-a urmărit stabilirea existenței și întinderii prejudiciului rezultat din reținerea valorii biletelor la ordin din cash-flow-ul reclamantei. - Nu poate fi luată în considerare nici pretinsa nelegalitate întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. pentru neanalizarea și lipsa oricărei explicați a motivului pentru care reclamanta și-ar fi însușit bilanțurile aferente perioadei decembrie 2002- decembrie 2003 neconstituind un veritabil motiv de nelegalitate în sensul prevederilor art. 304 C. proc. civ. - Deși recurenta critică că s-ar fi reținut în mod greșit – prin completarea la raportul de expertiză – și prin decizie că, în cauză nu există act de protest, aduce în discuție aceleași argumente folosite și în dezvoltarea motivelor de recurs anterioare, fiind valabile considerentele expuse anterior în analizarea acestora. - Instanța apelului nu a interpretat restrictiv raporturile juridice dintre părți și a luat în considerare atât cauzele convențiilor derulate între acestea, cu respectarea art. 982 C. civ., precum și prevederile legale incidente în cauză.

Astfel, s-au analizat coroborat și unele prin clauzele contractelor de scont și cele ale contractului de cash-flow, dar și cele ale Convenției cadru din data de 7 martie 2002. În mod corect s-a reținut că protestul făcut pe cele 14 bilete la ordin, la data de 8 mai 2003, fiind ulterior datei scadenței este tardiv întrucât nu s-a făcut în cele două zile lucrătoare ulterioare datei scadenței conform art. 49 alin. (3) din Legea nr. 58/1934, dându-se eficiență și prevederilor Convenției cadru, precum și condițiilor prevăzute în normele cadru ale B.N.R. nr. 6/1994.

De asemenea, în mod just s-a stabilit că –raportat la prevederile art. 8 și 9 din cele două contracte de scont coroborate cu dispozițiile art. 2 și art. 3 din contractele de cash-flow – acțiunea în regres a băncii, pornită împotriva reclamantei, nu a fost justificată în condițiile în care nu au fost respectate mai întâi celelalte proceduri privind refuzul de plată și acțiunea de protest, proceduri pe care pârâta nu le-a respectat.

În fine, nu se poate reține susținerea recurentei cu privire la faptul că prin decizia nr. 195/11 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Vîlcea, s-ar fi modificat esențial starea de fapt și de drept din prezenta cauză,în condițiile în care prin aceasta s-au anulat doar dispozițiile referitoare la întoarcerea executări, impunându-se soluționarea în contradictoriu cu terțul adjudecatar, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței nr. 4151 din 3 iulie 2008 și ale încheierii din 2 octombrie 2008 cu privire la anularea executării silite imobiliare pornite de B.C.R. împotriva debitoarei SC W. SRL. Decizia invocată nu este de natură a limita s-au înlătura dispozițiile deciziei de casare pronunțată de instanța supremă și în baza căreia s-a procedat la rejudecarea cauzei ce s-a finalizat prin decizia ce face obiectul prezentului recurs.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul pârâtei, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei SC B.C.R. SA București, sucursala Gorj. Respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B.C.R. SA București împotriva deciziei nr. 22 A din 13 martie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2010.