ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 316/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, la data de 16 ianuarie 2009, reclamanta R.D.A. a chemat în judecată pe pârâții O. Turceni și P.O. Turceni, pentru a fi obligați la plata sumei de 672.130,95 lei, după cum urmează: 241.617,60 lei în schimbul folosinței din perioada ianuarie 2006 - aprilie 2007 asupra imobilului situat în O. Turceni, P. Turceni de Jos, compus din cota de 1/2 din construcția în suprafață de 431,70 m.p. și teren aferent în suprafață de 6903 m.p.; 240.108,75 lei în schimbul folosinței din perioada mai 2007-ianuarie 2009 asupra imobilului situat în O. Turceni, P. Turceni de Jos, compus din cota de 1/2 din construcția în suprafață de 431,70 m.p.

și teren aferent în suprafață de 6903 m.p.; 91.588,83 lei reprezentând dobânda legală cuvenită sumelor solicitate la primele puncte din acțiune și 98.815,77 lei reprezentând dobânda legală cuvenită sumelor solicitate la primele puncte din acțiune. A mai solicitat obligarea pârâților la plata lunară a sumei de 11.433,75 lei în schimbul folosinței asupra imobilului situat în O. Turceni, P. Turceni de Jos, compus din cota de ½ din construcția în suprafață de 431,70 m.p. și teren aferent în suprafață de 6903 m.p., începând cu 10 februarie 2009 și până la 10 octombrie 2010, precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu procesul. În motivarea acțiunii, a arătat că prin dispoziția 1201 din 8 noiembrie 2005 emisă de P.M.

Turceni s-a dispus restituirea în natură a imobilului casă de locuit, compus din 7 camere situat în Turceni, P. Turcenii de Jos, notificatorilor R.D.A. și B.D.Ș., cu obligația menținerii afectațiunii, local școală, pe o perioadă de 5 ani de la data emiterii dispoziției. După administrarea probei cu acte și expertiză tehnică, prin sentința civilă nr. 306 din 24 noiembrie 2009 a Tribunalului Gorj s-a respins acțiunea și excepția lipsei competenței materiale a tribunalului. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că acțiunea formulată are ca obiect contravaloarea lipsei de folosință a imobilului restituit în baza Legii nr. 10/2001, fără a avea un caracter accesoriu, întrucât este formulată ulterior emiterii deciziei sau dispoziției de restituire a imobilului.

Caracterul independent de acțiunea prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu atrage competența specială a secției civile a tribunalului, ci pe aceea a instanței de drept comun, conform dispozițiilor art. 1 și 2 C. proc. civ., în funcție de valoarea obiectului litigiului. Tribunalul s-a considerat competent potrivit art. 2 lit. b) C. proc. civ., obiectul litigiului având are o valoare de peste 5 miliarde lei, respectiv 672.130,95 lei. Pe fondul cauzei, s-a constatat că, prin dispoziția nr. 1201 din 8 noiembrie 2005 emisă de P.M. Turceni s-a dispus restituirea în natură a imobilului casă de locuit, compus din 7 camere situat în Turceni, P. Turcenii de Jos, notificatorilor R.D.A.

și B.D.Ș., cu obligația menținerii afectațiunii, local școală, pe o perioadă de 5 ani de la data emiterii dispoziției, fiind încheiat între părți un protocol de predare primire la data de 19 iunie 2006 . Terenul aferent construcției a fost dobândit de reclamantă în baza titlului de proprietate nr. 1483202/2002, intrând în proprietatea exclusivă a acesteia în baza sentinței civile nr. 854 din 12 februarie 2008 pronunțată de Judecătoria Tg. Jiu și a procesului verbal de punere în posesie nr. 220/2008. S-a considerat că reclamanta nu este îndreptățită la plata sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată ca reprezentând contravaloarea de 6903 m.p. Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 10 noiembrie 2009 a declarat apel reclamanta.

În motivarea apelului, s-a criticat faptul că instanța, încălcând principiul continuității completului de judecată, a obligat reclamanta la plata unei taxe de timbru la valoarea pretențiilor solicitate, deși temeiul de drept al acțiunii îl reprezintă dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind nesocotite prevăzute art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997 și ale art. 50 din Legea nr. 10/2001. Reclamanta apelantă a mai precizat că anterior, prin încheierea de la 13 martie 2009, instanța stabilise că acțiunea este scutită de plata a taxei de timbru, fiind inadmisibil să se soluționeze diferit aceeași excepție de către aceeași instanță. Pe fondul cauzei, apelanta a arătat că pentru perioada ianuarie 2006 - septembrie 2006 tribunalul nu a motivat soluția de respingere a acțiunii, deși a avut în vedere că abia din septembrie 2006 s-a încetat activitatea în școală.

Apelanta a considerat că a dovedit că pârâtul a exercitat posesia neîntrerupt asupra imobilului, cel puțin până la 1 septembrie 2006 și că nu există dovezi că imobilul a fost predat reclamantei, mai ales că prin dispoziția de restituire și protocolul de predare primire s-a stabilit că posesia este exercitată de pârât. O altă critică a vizat modalitatea de interpretare a condițiilor răspunderii civile delictuale și modul în care s-a analizat posesia de fapt asupra imobilului. Prin încheierea de ședință de la 13 martie 2009, acțiunea a fost calificată de instanță ca fiind derivată din Legea nr. 10/2001 și, în consecință, scutită de plata taxei de timbru. Această încheiere nu are caracter interlocutoriu, nu leagă instanța, cât timp nu lasă se întrevadă rezultatul procesului sau nu a rezolvat parțial aspecte ce țin de fondul cauzei.

Fiind o încheiere premergătoare, instanța poate reveni asupra celor stabilite, nefiind vorba despre existența autorității de lucru judecat cu privire la stabilirea taxei de timbru, cum se susține prin motivele de apel. Instanța de apel a apreciat că în mod corect a fost calificată acțiunea ca fiind una de drept comun, care atrage competența tribunalului în primă instanță în condițiile art. art. 2 lit. c). proc. civ., deoarece pune în discuție dreptul de proprietate în condițiile art. 480 C. civ., drept dobândit prin dispoziția emisă de unitatea deținătoare, act care a intrat în circuitul civil. Pentru apărarea acestui drept, sub oricare dintre atributele specifice, titularul poate uza de acțiunile de drept comun, fără să se pună în discuție modul de dobândire, numai acesta ținând de acțiunile specifice Legii nr. 10/2001.

Cât privește fondul cauzei, se apreciază că tribunalul a pronunțat o sentință netemeinică, interpretând greșit probele administrate și nelegală, fiind aplicate greșit prevederile art. 998 și 999 C. civ. și ale art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Tribunalul a reținut corect ca reclamanta a dobândit proprietatea construcției prin dispoziția nr. 1201 din 8 noiembrie 2005 emisă de P.M. Turceni și proprietatea terenului aferent prin titlul de proprietate nr. 1483202/2002. În decizia administrativă se restituire s-a menționat că imobilul își va menține afectațiunea de instituție de învățământ pe o perioadă de 5 ani, iar împrejurarea că a rămas efectiv în folosința unității care a emis dispoziția este dovedită și prin protocolul de predare primire la data de 19 iunie 2006. Folosința a continuat până în luna septembrie 2006, fapt atestat prin decizia nr. 53 din 10 martie 2006 emisă de I.Ș.J.

Gorj, potrivit cu care începând cu data de 1 septembrie 2006 Școala Generală nr. 2 Turceni aflată în imobilul în litigiu retrocedat reclamantei și-a concentrat activitatea într-o altă unitate școlară. În atare condiții, s-a considerat că nejustificată din punct de vedere legal soluția tribunalului de respingere a acțiunii pentru această perioadă, probele administrate și reținute de prima instanță fiind în sensul că până în luna septembrie 2006 imobilul nu a putut fi folosit de reclamantă. Dreptul de folosință este un atribuit al proprietății, iar atunci când proprietarul este lipsit de exercițiul acestui drept are posibilitatea de a cere repararea prejudiciului suferit de către persoana care a folosit bunul.

În aplicarea acestui principiu, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a prevăzut dreptul proprietarului căruia i s-a restituit un bun a cărui afectațiune de interes public s-a menținut pentru o perioadă limitată de timp de a primi o chirie stabilită prin hotărâre de guvern. Folosirea termenului de „chirie” este improprie, cât timp între părți nu se încheie un contract de locațiune, această sumă reprezentând despăgubirea ce acoperă lipsa de folosință a imobilului. Față de solicitarea expresă a reclamantei și de concluziile expertizei, instanța de apel, apreciind că răspunderea civilă delictuală a pârâtului este antrenată ca urmare a folosinței exercitate asupra imobilului proprietatea reclamantei pentru perioada ianuarie - septembrie 2006, a stabilit un cuantum al pretențiilor de 173 766 lei, care include valoarea actualizată a chiriei, pentru construcție și teren, așa cum se calculează în anexa la raportul de expertiză.

Instanța a apreciat că pasivitatea în care a stat reclamanta până în luna ianuarie 2009, deși imobilul fusese restituit încă din anul 2005 și solicitarea despăgubirii pentru o perioadă mare de timp reprezintă un abuz de drept, mai cu seamă că suma totală pretinsă este deosebit de mare față de bugetul unității administrativ teritoriale. Curtea a constatat că, prin sentința civilă 85 din 2 aprilie 2009 a Tribunalului Gorj, prin care s-a constatat nulitatea dispoziției nr. 93/2009, s-a reținut că nu se justifica emiterea acestei dispoziții deoarece este rămasă fără obiect mențiunea din dispoziția de restituire privind menținerea afectațiunii imobilului, cât timp în imobilul restituit nu mai funcționează unitatea școlară.

Față de modul în care percepea reclamanta raportul său juridic cu bunul, fiind evident că știa despre faptul că școala își încetase activitatea, nu are relevanță pentru aprecierea temeiniciei solicitărilor reclamantei răspunsul dat acestei notificări de pârât. Față de aceste considerente, potrivit art. 296 C. proc. civ., s-a admis apelul, s-a schimbat sentința în sensul că s-a admis în parte acțiunea, în temeiul art. 998 și 999 C. civ. și art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Pârâtul O. Turceni, reprezentat de primar, a fost obligat la plata sumei de 173.766 lei reprezentând contravaloarea chiriei reactualizate pentru perioada ianuarie - septembrie 2006, în temeiul art. 274 C. proc.

civ., pârâtul a fost obligat către reclamantă la plata cheltuielilor de judecată din primă instanță, de 7 749 lei, constând în taxa de timbru de 4722 lei, aferentă pretențiilor admise, onorariu avocat și onorariu expert, cheltuieli de deplasare și cazare, dovedite cu facturile depuse la dosar. S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata chiriei pentru viitor. Pârâtul a fost obligat la plata dobânzii legale calculată la debitul de 173.766 lei, începând cu data introducerii acțiunii, 16 ianuarie 2009, și până la achitarea efectivă a sumei . Potrivit art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în apel, în sumă de 2361 lei, reprezentând taxa de timbru la valoarea pretențiilor acordate.

Împotriva încheierii de ședință și deciziei civile din 25 februarie 2010 a declarat recurs reclamanta R.D.A. care a susținut următoarele motive de nelegalitate. Se consideră că instanța de apel se antepronunță asupra primului motiv de apel atunci când stabilește obligația de plată a taxei de timbru prin încheierea din 25 februarie 2010. Hotărârea este nelegală în ceea ce privește obligația de plată a taxei de timbru față de dispozițiile art. 33 din Legea 10/2001 și caracterul accesoriu al folosinței ca atribut al restituirii operate în baza unei legi speciale. În acest fel, instanța ar fi nesocotit în tot dispozițiile art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997 și art. 50 din Legea nr. 10/2001 în temeiul căruia cererile sau acțiunile în justiție, precum și transcrierea sau intabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea prevederilor prezentei legi și de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru.

Prin cererea de chemare în judecată, recurenta a solicitat contravaloarea folosinței pentru imobil pentru 5 ani, sub una din afectațiunile publice prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001 și pentru care intimații aveau obligația să achite lunar utilizarea în cuantumul stabilit prin H.G. nr. 1886/2006. Acțiunea dedusă judecații este legată de încălcarea obligației de plată a folosinței exercitate de intimați în baza art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru un imobil care se afla sub o afectațiune publică până în luna noiembrie 2010. Se consideră incident și cazul de aplicare a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., deoarece instanța de apel își fundamentează decizia pe argumente străine de actele dosarului și modifica în tot conținutul adresei nr. 19656 din 20 noiembrie 2008 emisă de P.O.

Turceni. Se susține că hotărârea încalcă dispozițiile legale referitoare la obligația intimaților de predare a posesiei la încetarea afectațiunii instituite prin art. 16 din Legea nr. 10/2001 și condițiile răspunderii civile delictuale. Oferind recurentei o satisfacție parțială, Curtea de Apel Craiova a respins apelul formulat pentru plata lipsei de folosință aferentă perioadei septembrie 2006 - ianuarie 2009 pe argumente care intră în contradicție cu obligațiile legale impuse de prevederile Legii nr. 10/2001, a propriilor considerente sau susțineri făcute în ședință publică de reprezentantul intimaților și care sunt fondate pe elemente care exced unor argumente legale rezonabile.

Pentru corecta stabilire a situației de fapt, instanța de fond avea obligația legală de a determina persoanele care au deținut posesia asupra celor două bunuri până la 1 septembrie 2006 după care, avea obligația de a verifica dacă intimații și-au îndeplinit obligația impusă de art. 16 alin. (3) și art. 25 din Legea nr. 10/2001 așa cum s-au obligat prin dispoziția nr. 1201/2005 și protocolul încheiat la 19 iunie 2006. Și intimații și O. Turceni, P.O. Turceni, prin reprezentat legal P. au susținut următoarele critici de nelegalitate a deciziei Curții de Apel Craiova. Se consideră că, deși instanța de apel apreciază în mod corect că reclamanta în calitate de proprietar, avea obligația de a se comporta cu diligență față de bunul sau, în mod greșit admite apelul reclamantei pentru o perioada în care legea invocata nu poate fi aplicată deoarece ea dispune numai pentru viitor.

Este evident că reclamanta avea cunoștință de situația imobilului, făcând deplasări frecvente la sediul P.O. Turceni, pentru reconstituirea dreptului de proprietate, pentru terenurile agricole și forestiere, pe care le deține pe teritoriul orașului Turceni, cât și pentru plata impozitelor și taxelor pentru proprietățile deja reconstituite. Se mai invocă un argument în plus și anume și starea de fapt care reiese din notificarea nr. 196556 din 19 noiembrie 2008, prin care se solicită sa se comunice dacă s-a obținut acordul privind desfășurarea alegerilor. Se consideră că decizia 91 din 25 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii din următoarele considerente: Instanța de apel a aplicat în mod greșit aceasta H.G., când a calculat cuantumul despăgubirilor pentru perioada 1 ianuarie 2006 - 1 septembrie 2006. În ceea ce privește suprafața aferentă imobilului de 6903 m.p., se precizează că terenul aferent construcției face obiectul legilor fondului funciar așa cum este menționat în protocolul nr. 4044 din 19 iunie 2006, fiind retrocedat încă din anul 2002, fără a fi lipsita în vreun fel de folosința acestuia, terenul aferent construcției a fost dobândit de reclamantă în baza titlului de proprietate nr. 1483202/2002. Se precizează că nici în raportul de expertiza și nici în suplimentul la aceasta nu a fost calculată chiria pentru perioada ianuarie 2006 - septembrie 2006, instanța de apel în mod greșit precizează suma de 173.766 lei ca valoare actualizată a chiriei.

Analizând sentința și încheierea recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed. Pentru a fi incident motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. Susținerile recurentei reclamante privind „eronata” stabilire a cuantumului taxei de timbru de către instanța de apel nu constituie o antepronunțare, așa cum susține aceasta și nici nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate.

Este adevărat că dispozițiile art. 15 lit. p) din Legea nr. 147/1997 și art. 50 din Legea nr. 10/2001 statuează că cererile sau acțiunile în justiție, legate de aplicarea Legii nr. 10/2001 și de bunurile ce fac obiectul acesteia sunt scutite de taxa de timbru, însă stabilirea eronată de instanța de apel a obligației de plată a taxei de timbru pentru o acțiune care nu ar fi trebuit timbrată nu poate conduce la modificarea soluției pronunțată de acea instanță care este legală, conform dispozițiilor legale incidente. Partea nemulțumită de modalitatea de stabilire de către instanță a obligației de plată a taxei de timbru putea formula cerere de reexaminare a acesteia, în condițiile Legii nr. 146/1997.

Nici criticile recurentei – reclamante privind incidența motivelor de modificare a deciziei, prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., nu se justifică. Instanța de apel nu și-a întemeiat decizia pe argumente străine de actele dosarului, iar decizia pronunțată de această instanță este dată cu respectarea dispozițiilor incidente la obligația intimaților de predare a posesiei la încetarea afectațiunii reglementate de art. 16 din Legea nr. 10/2001 ca și cele incidente din materia răspunderii civile delictuale. Astfel, în mod just s-a reținut de Curtea de Apel că, la data la care reclamanta a solicitat acordarea despăgubirilor (1 ianuarie 2006) imobilul era folosit de pârât, impunându-se obligarea acestuia de a achita proprietarului despăgubirile al căror cuantum este reglementat de H.G.

nr. 1886/2006, că aceste pretenții au fost solicitate de reclamantă (prin apărător, la valoarea precizată în cererea de chemare în judecată). Pe de altă parte, în mod corect instanța de apel a considerat și a reținut că pârâtul nu poate fi obligat la plata contravalorii lipsei de folosință pentru perioada de timp cât nu a folosit bunul efectiv. Hotărârea Curții cuprinde atât motivele de fapt, cât și cele de drept care au condus la pronunțarea soluției conform art. 261 alin. (2) C. proc. civ., reținând că reclamanta (așa cum rezultă și din cuprinsul notificării din 2008) care era proprietar al imobilului și care exercita atributul folosinței avea cunoștință de faptul că unitatea școlară își înceta activitatea, iar în privința răspunderii civile delictuale, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute art. 998 – art. 999 C. civ.

Și recursul declarat de pârâți este nefondat, deoarece nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod just dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care a statuat dreptul proprietarului căruia i s-a restituit un bun a cărui afectațiune de interes public s-a menținut pentru o perioadă limitată de timp de a plăti o chirie, drept despăgubiri concordante prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O. Neacordarea acestor despăgubiri ar fi echivalat cu o expropriere de fapt, ce ar fi încălcat principiul respectării dreptului de proprietate. Susținerile recurenților pârâți privind aplicarea greșită a H.G.

nr. 1886/2006 nu pot fi primite. Așa cum a considerat și instanța de apel, expertiza efectuată de prima instanță a avut în vedere la calculul despăgubirilor și H.G. nr. 343/2007, pentru perioada ianuarie – septembrie 2006, iar în privința dobânzii, corect s-a reținut că aceasta trebuia acordată doar cu data introducerii acțiunii, nu de la data calculului prejudiciului. Celelalte critici privind modul de calcul a chiriei, prin expertiză și suplimentul la raportul de expertiză nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, el putea fi contestat prin formularea de obiecțiuni la raportul de expertiză, neconstituind motive de nelegalitate care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 6 – pct. 9 C. proc.

civ. Pentru aceste considerente, se va respinge recursul și în baza art. 312 C. proc. civ. și vor menține încheierea civilă și decizia Curții de Apel Craiova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta R.D.A. și pârâții O. Turceni, prin P. și P.O. Turceni împotriva deciziei civile nr. 91 din 25 martie 2010 și a încheierii din 25 februarie 2010 ale Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2011.