ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4776/2010

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București la data de 23 septembrie 2009, reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte a chemat în judecată pe S.M., solicitând, ca prin hotărârea ce se va

pronunța, să se dispună restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă

circulație în Franța pentru o perioadă de cel mult 3 ani.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința nr. 1073 din 7 octombrie 2009 a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul S.M.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

apreciat că măsura reglementată de dispozițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005,

care este de natură a restrânge libertatea de circulație a pârâtului în Franța,

trebuie aplicată numai în măsura în care comportamentul pârâtului în cauză

poate aduce atingere ordinii publice sau siguranței publice.

Pentru a fi justificate, măsurile

luate din motive de ordine publică sau de siguranță publică trebuie să se

întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate

justificări care nu sunt direct legate de cazul respectiv sau care sunt legate

de considerații de prevenție generală.

Or, în speță, reclamanta a solicitat

luarea măsurii reglementate de art. 38 din Legea nr. 248/2005 întemeindu-se

exclusiv pe măsura returnării la frontieră luată de autoritățile franceze, care

nu este suficientă și nu poate constitui temei al restrângerii dreptului la

liberă circulație în Franța pentru pârât, atâta timp cât nu s-a făcut dovada

dacă fapta acestuia a fost unică ori repetată și dacă a fost sau nu condamnat

pentru săvârșirea ei.

Soluția instanței de fond a fost

menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, prin decizia nr. 694 A din 17 decembrie 2009, prin care

s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii

tribunalului.

S-a reținut, în esență, de către

instanța de apel, că măsura de restrângere a libertății de circulație a unui

cetățean român pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, din care acesta

a fost expulzat, trebuie privită în contextul dispozițiilor Tratatului de

Instituire a Comunităților Europene, care recomandă apelarea la toate

mijloacele corespunzătoare pentru eliminarea incompatibilităților, ținând cont

de faptul că fiecare stat membru al Uniunii face parte integrantă din

comunitatea instituită, astfel că acestora le incumbă responsabilitatea referitoare

la crearea instituțiilor comune și funcționalitatea lor.

Sub aspectul aprecierii legalității

măsurii dispuse, în materia liberei circulații a persoanelor cetățeni români,

atât legislația internă cât și cea comunitară stabilesc regula în raport de

care dreptul la liberă circulație este garantat, aspect ce rezultă din

prevederile art. 25 din Constituția României, art. 18 din Tratatul de

Instituire a Comunității Europene și art. 4 din Directiva 2004/38/CE.

Întrucât există neconcordanță între

norma comunitară și norma internă privind excepțiile de la dreptul la

libertatea de circulație, care constituie limitări ale exercitării acestui drept,

instanța de apel a făcut aplicarea normei comunitare în speță, în virtutea

supremației dreptului comunitar.

Analizând cererea de chemare în

judecată, din perspectiva necesității și proporționalității restrângerii,

curtea de apel a observat că aceasta s-a fundamentat exclusiv pe considerentul

că pârâtul a locuit pe teritoriul Franței fără forme legale, fiind returnat de

pe teritoriul acestei țări, în baza Acordului de readmisie încheiat cu România.

S-a reținut că acest fapt nu exprimă

un grad de pericol social real pentru ordinea și securitatea statului respectiv

și nu poate fi circumscris excepțiilor care ar conduce la admiterea acțiunii,

cu atât mai mult cu cât Directiva 2004/38/CE prevede că nici condamnările

penale anterioare nu ar putea justifica în sine restrângerea libertății de

circulație.

S-a concluzionat că toate statele

membre, indiferent că aplică norma comunitară propriului resortisant sau unui

alt cetățean al Uniunii și indiferent că măsura vizează propriul teritoriu sau

pe cel al unui al stat membru (în mod neîndoielnic, în temeiul unei dispoziții

legale interne și cu respectarea principiului suveranității statului respectiv)

trebuie să aplice în mod uniform și egal criteriile de apreciere asupra

necesității limitărilor care pot fi aduse dreptului la liberă circulație.

Împotriva acestei ultime decizii a

declarat recurs, în termen legal, reclamanta, arătând că și în condițiile

existenței principiilor priorității dreptului comunitar și al aplicării directe

a acestuia, aplicarea măsurii restrângerii exercițiului dreptului la liberă

circulație în străinătate al unui cetățean român, reglementată de art. 38 lit. a)

din Legea nr. 248/2005 este condiționată de returnarea acelui cetățean dintr-un

alt stat în baza unui Acord de readmisie încheiat de România cu respectivul

stat, dacă acel cetățean a încălcat legislația statului de unde a fost

returnat.

Returnarea unui cetățean român

dintr-un stat membru UE, în baza unui Acord de readmisie, se aplică evident

când s-a încălcat ordinea juridică interioară a acelui stat de către cetățeanul

român cu privire la care se solicită returnarea, ceea ce duce la concluzia că

doar respectivul stat membru al Uniunii Europene poate cenzura legalitatea

măsurii de returnare.

Obligațiile prevăzute în Legea nr. 248/2005,

act normativ care îndeplinește calitățile necesare reținute de Curtea Europeană

deoarece a fost publicat în Monitorul Oficial și oferă garanțiile procesuale

pentru înlăturarea diverselor abuzuri, trebuie respectate de toți cetățenii

români, indiferent în ce scop călătoresc în străinătate.

A apreciat că respingerea cererii de

restrângere a exercitării dreptului la libera circulație a pârâtului nu este

justificată de circumstanțele concrete ale cauzei, în condițiile în care

pârâtul a încălcat deja pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene

dispozițiile legale privind regimul juridic al străinilor, iar definirea și

aplicarea dreptului de ordine publică aparține legilor și tribunalelor

naționale.

În plus, a considerat că se

justifică și caracterul proporțional al măsurii, în raport de scopurile

urmărite la aplicarea ei, întrucât responsabilizarea pârâtului în a

conștientiza respectarea unor condiții legale pe teritoriul unor state străine

se poate realiza și prin interzicerea dreptului acestuia de a se afla pe

teritoriul respectivelor state, pe o durată de timp rezonabilă.

Recursul este nefondat, urmând a fi

respins ca atare în considerarea argumentelor de mai jos.

Măsura restrângerii libertății de

circulație, prin aplicarea dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005,

pentru singurul motiv al returnării intimatului - pârât, pe baza unui acord de

readmisie, ignoră normele de drept internațional.

Aceasta, în condițiile în care,

norma internă impune drept unică condiție de restrângere a dreptului la libera

circulație, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza

unui acord de readmisie, în timp ce normele comunitare permit limitarea acestei

libertăți în condiții mult mai restrictive, legate de pericolul pe care

persoana l-ar prezenta pentru ordinea, siguranța sau sănătatea publică a statului

din care a fost returnat.

Or, astfel de motive care să impună

restrângerea libertății de circulație nu pot rezulta în mod suficient din

faptul însuși al expulzării determinat de șederea ilegală, pentru că ar însemna

ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și

astfel, să fie ignorată exigența normei internaționale.

La această interpretare obligă

dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora „dacă există

neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate

reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau

legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

În consecință, pentru a se permite

persoanei - cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în

statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avută în vedere

neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii (care după data

aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni).

Pe de o parte, nerespectarea

culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul unui stat a fost sancționată și

s-a consumat prin adoptarea măsurii interzicerii pârâtului de a se întoarce în

statul respectiv.

Pe de altă parte, potrivit dreptului

internațional, libertatea de circulație poate fi îngrădită doar atunci când

este vorba de măsuri necesare într-un stat democratic, cu respectarea

principiului proporționalității în adoptarea măsurii și a exigențelor impuse de

normele comunitare, situație neregăsită în speță.

Cum interpretarea și aplicarea

dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei,

datorită condițiilor restrictive impuse [art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005], rezultă că instanța, ca autoritate a statului căruia îi revine

obligația de transpunere în legislația internă a normei comunitare, trebuie să

aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta

persoanelor.

Altminteri, ar însemna ca, prin

măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi

realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenței

Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile

naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod

care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea

obiectivului propus de respectiva directivă”.

Or, potrivit dreptului comunitar [art.

4 alin. (1) din Directivă], toți cetățenii Uniunii au dreptul de a părăsi

teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a

li se putea impune vize de ieșire și nici alte formalități echivalente.

Așa fiind, în conformitate cu

dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă

urmează a se respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat

de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 694 A din

17 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2010.