ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2287/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 457 din 24 martie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că pârâtul a fost returnat pe teritoriul României de către autoritățile franceze la data de 01 iulie 2009, acesta fiind depistat că a furat din magazinul C., conform declarației acestuia atașate la dosar. În drept, instanța a reținut că, potrivit art. 38 din Legea nr. 248/2005 poate fi dispusă „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români pentru o perioadă de cel mult 3 ani în cazul persoanelor care au fost returnate dintr-un stat, în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat”.

Instanța a apreciat că măsura reglementată de dispozițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005, care este de natură a restrânge libertatea de circulație a pârâtului în Franța, trebuie aplicată numai în măsura în care comportamentul pârâtului în cauză poate aduce atingere ordinii publice sau siguranței publice. Într-adevăr, pentru a fi justificate măsurile luate din motive de ordine publică sau de siguranță publică trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate justificări care nu sunt direct legate de cazul respectiv sau care sunt legate de considerații de prevenție generală. Măsura restrictivă trebuie adoptată în lumina unor considerații care țin de protecția ordinii publice sau a siguranței publice a statului membru care adoptă măsura respectivă.

Așadar, aceasta nu s-ar putea întemeia exclusiv pe motive invocate de un alt stat membru în scopul de a justifica o decizie de expulzare a unui resortisant comunitar de pe teritoriul acestui din urmă stat. Totuși, această considerație nu exclude posibilitatea ca astfel de motive să fie luate în considerare în cadrul aprecierii efectuate de către autoritățile naționale competente să adopte măsura de restrângere a liberei circulații. Aplicând aceste principii generale în cauza de față, instanța a constatat că, în sine, comportamentul pârâtului C.Q.D. din Franța nu justifică luarea măsurii restrângerii dreptului acestuia la libera circulație în acest stat. Astfel, instanța a constatat că în cauză Direcția Generală de Pașapoarte nu a produs nici o probă din care să rezulte un comportament al pârâtului de natură a aduce atingere ordinii publice sau siguranței publice.

Reclamanta a solicitat luarea măsurii reglementate de art. 38 din Legea nr. 248/2005 întemeindu-se exclusiv pe măsura returnării la frontieră luată de autoritățile franceze. Insă returnarea la frontieră, deși un element care este luat în considerare în analiza privind utilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă circulație, nu este suficient prin el însuși pentru a justifica luarea măsurii. Astfel, măsura returnării la frontieră a pârâtului pentru că a fost depistat ca a furat dintr-un supermarket nu poate constitui temei al restrângerii dreptului la liberă circulație în Franța pentru pârât. În aceste condiții, comportamentul pârâtului nu este de natură a aduce atingere ordinii publice sau siguranței publice.

Măsura administrativă de returnare la frontieră care are caracter de prevenție generală nu va fi reținută în cauză ca temei pentru restrângerea libertății de circulație a pârâtului pe teritoriul statului francez. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București iar prin decizia civilă nr. 353 din 07 iunie 2010 a Curții de Apel București s-a respins apelul, reținându-se următoarele considerente: Măsurile dispuse din motive de ordine publică sau siguranță publică ar trebui să respecte principiul proporționalității, însă, în cauză, se întemeiază exclusiv pe conduita intimatului; această conduită trebuie să constituie, însă, o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, măsura neputând fi justificată de motivări care nu prezintă legătură efectivă cu cazul în sine sau sunt legate de considerații de prevenție generală.

Simpla ședere a pârâtului pe teritoriul Franței și returnarea sa nu exprimă un grad de pericol social real al acesteia pentru ordinea și securitatea statului respectiv, nu poate fi circumscrisă excepțiilor care ar conduce la admiterea acțiunii, cu atât mai mult cu cât Directiva nr. 2004/38/CE prevede că nici condamnările penale anterioare nu ar putea justifica în sine restrângerea libertății de circulație. Obligația asumată de România, prin acordul încheiat cu statul francez, a fost aceea de a readmite pe cetățenii săi care au fost expulzați în scopul combaterii imigrației ilegale, dar această obligație de ordin general și de prevenție generală nu poate justifica, în raport de circumstanțele particulare ale speței, limitarea dreptului la liberă circulație a intimatului-pârât C.Q.D., pe teritoriul Franței pe o perioadă de maxim trei ani.

De asemenea, susținerile apelantei în sensul că restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație nu încalcă dispozițiile dreptului comunitar privind libera circulație și ședere a cetățenilor Uniunii Europene întrucât măsura se raportează la propriul resortisant, și nu la cei ai altor state membre, sunt neîntemeiate. Dispozițiile art. 27 alin. (1) din Directivă, referitoare la criteriile în funcție de care statele membre ale Uniunii Europene pot restrânge libertatea circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și membrilor lor de familie nu fac distincție în ceea ce privește aplicarea criteriilor din text în raport de teritoriul statului sau de cetățenie, dimpotrivă, norma prevede expres că aceasta este aplicabilă cetățenilor Uniunii indiferent de cetățenie.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii față de starea de fapt conturată prin probele existente la dosar. Recurenta învederează că aplicarea măsurii restrângerii exercițiului dreptului la liberă circulație în străinătate a unui cetățean român, reglementată de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 este condiționată de returnarea acelui cetățean dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene. Or, aceste aspecte sunt pe deplin dovedite, iar respingerea cererii de restrângere a exercițiului dreptului la libera circulație a pârâtului, nu este justificată față de circumstanțele concrete ale cauzei.

Or, susține recurenta față de situația concretă a pârâtului care a încălcat deja pe teritoriul unui stat membru al Uniunii, dispozițiile legale privind regimul juridic al străinilor, se impune concluzia că măsura restrângerii dreptului la libera circulație pe teritoriul Franței, are un scop legitim respectiv prevenirea unor fapte de natură să aducă atingere ordinii publice. Din perspectiva acestor aspecte recurenta solicită admiterea recursului și pe cale de consecință admiterea acțiunii și restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Franța, a pârâtului pe o perioadă de 3 ani. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Legea nr. 248/2005 a fost modificată la 17 noiembrie 2010 prin Legea nr. 206/2010 și a fost abrogat art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005. Astfel potrivit art. II din Legea nr. 206/2010 la data intrării în vigoare a legii încetează de drept toate măsurile de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români, dispuse până la acea dată de instanțele competente în conformitate cu prevederile art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005. Art. II lit. c) din actul normativ sus evocat prevede că încetează de drept toate procedurile judiciare aflate în curs de desfășurare și pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă pentru instituirea unei măsuri de limitare a dreptului la liberă circulație în străinătate, începute în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Or, reclamanta a solicitat restrângerea exercițiului dreptului la liberă circulație a pârâtului în temeiul dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziții care însă au fost abrogate în mod expres prin Legea nr. 206/2010. Astfel în cauză sunt incidente dispozițiile art. II lit. a) și c) din Legea nr. 206/2010 motiv pentru care în temeiul acestor dispoziții urmează a se dispune încetarea de drept a procedurii judiciare îndreptate împotriva pârâtului privind restrângerea dreptului la liberă circulație prevăzut de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005. Față de cele expuse, de incidența dispozițiilor art. II alin. (1) lit. c) din Legea nr. 206/2010 urmează a se admite recursul, a se casa decizia recurată precum și hotărârea instanței de fond și pe cale de consecință a se înceta de drept procedurile judiciare vizând restrângerea dreptului la liberă circulație a pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 353 A din 07 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și în consecință: Casează decizia recurată, precum și sentința nr. 457 din 24 martie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. În temeiul art. II alin. (1) lit. c) din Legea nr. 206/2010 încetează de drept toate procedurile judiciare îndreptate împotriva pârâtului C.D. privind restrângerea dreptului la liberă circulație prevăzut de dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2011.