ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2287/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 457 din 24 martie 2010 Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel

a reținut că pârâtul a fost returnat pe teritoriul României de către autoritățile

franceze la data de 01 iulie 2009, acesta fiind depistat că a furat din

magazinul C., conform declarației acestuia atașate la dosar.

În drept, instanța a reținut că, potrivit

art. 38 din Legea nr. 248/2005 poate fi dispusă „restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români pentru o perioadă de cel

mult 3 ani în cazul persoanelor care au fost returnate dintr-un stat, în baza unui

acord de readmisie încheiat între România și acel stat”.

Instanța a apreciat că măsura reglementată

de dispozițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005, care este de natură a restrânge

libertatea de circulație a pârâtului în Franța, trebuie aplicată numai în măsura

în care comportamentul pârâtului în cauză poate aduce atingere ordinii publice sau

siguranței publice.

Într-adevăr, pentru a fi justificate măsurile

luate din motive de ordine publică sau de siguranță publică trebuie să se întemeieze

exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate justificări care

nu sunt direct legate de cazul respectiv sau care sunt legate de considerații de

prevenție generală. Măsura restrictivă trebuie adoptată în lumina unor considerații

care țin de protecția ordinii publice sau a siguranței publice a statului membru

care adoptă măsura respectivă. Așadar, aceasta nu s-ar putea întemeia exclusiv pe

motive invocate de un alt stat membru în scopul de a justifica o decizie de expulzare

a unui resortisant comunitar de pe teritoriul acestui din urmă stat. Totuși, această

considerație nu exclude posibilitatea ca astfel de motive să fie luate în considerare

în cadrul aprecierii efectuate de către autoritățile naționale competente să adopte

măsura de restrângere a liberei circulații.

Aplicând aceste principii generale în cauza

de față, instanța a constatat că, în sine, comportamentul pârâtului C.Q.D. din Franța

nu justifică luarea măsurii restrângerii dreptului acestuia la libera circulație

în acest stat.

Astfel, instanța a constatat că în cauză

Direcția Generală de Pașapoarte nu a produs nici o probă din care să rezulte un

comportament al pârâtului de natură a aduce atingere ordinii publice sau siguranței

publice. Reclamanta a solicitat luarea măsurii reglementate de art. 38 din Legea

nr. 248/2005 întemeindu-se exclusiv pe măsura returnării la frontieră luată de autoritățile

franceze.

Insă returnarea la frontieră, deși un element

care este luat în considerare în analiza privind utilitatea luării măsurii restrângerii

dreptului la liberă circulație, nu este suficient prin el însuși pentru a justifica

luarea măsurii. Astfel, măsura returnării la frontieră a pârâtului pentru că a fost

depistat ca a furat dintr-un supermarket nu poate constitui temei al restrângerii

dreptului la liberă circulație în Franța pentru pârât.

În aceste condiții, comportamentul pârâtului

nu este de natură a aduce atingere ordinii publice sau siguranței publice. Măsura

administrativă de returnare la frontieră care are caracter de prevenție generală

nu va fi reținută în cauză ca temei pentru restrângerea libertății de circulație

a pârâtului pe teritoriul statului francez.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București iar prin decizia civilă

nr. 353 din 07 iunie 2010 a Curții de Apel București s-a respins apelul, reținându-se

următoarele considerente:

Măsurile dispuse din motive de ordine publică

sau siguranță publică ar trebui să respecte principiul proporționalității, însă,

în cauză, se întemeiază exclusiv pe conduita intimatului; această conduită trebuie

să constituie, însă, o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa

unui interes fundamental al societății, măsura neputând fi justificată de motivări

care nu prezintă legătură efectivă cu cazul în sine sau sunt legate de considerații

de prevenție generală.

Simpla ședere a pârâtului pe teritoriul

Franței și returnarea sa nu exprimă un grad de pericol social real al acesteia pentru

ordinea și securitatea statului respectiv, nu poate fi circumscrisă excepțiilor

care ar conduce la admiterea acțiunii, cu atât mai mult cu cât Directiva nr. 2004/38/CE

prevede că nici condamnările penale anterioare nu ar putea justifica în sine restrângerea

libertății de circulație.

Obligația asumată de România, prin acordul

încheiat cu statul francez, a fost aceea de a readmite pe cetățenii săi care au

fost expulzați în scopul combaterii imigrației ilegale, dar această obligație de

ordin general și de prevenție generală nu poate justifica, în raport de circumstanțele

particulare ale speței, limitarea dreptului la liberă circulație a intimatului-pârât

C.Q.D., pe teritoriul Franței pe o perioadă de maxim trei ani.

De asemenea, susținerile apelantei în sensul

că restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație nu încalcă dispozițiile

dreptului comunitar privind libera circulație și ședere a cetățenilor Uniunii Europene

întrucât măsura se raportează la propriul resortisant, și nu la cei ai altor state

membre, sunt neîntemeiate. Dispozițiile art. 27 alin. (1) din Directivă, referitoare

la criteriile în funcție de care statele membre ale Uniunii Europene pot restrânge

libertatea circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și membrilor lor de familie

nu fac distincție în ceea ce privește aplicarea criteriilor din text în raport de

teritoriul statului sau de cetățenie, dimpotrivă, norma prevede expres că aceasta

este aplicabilă cetățenilor Uniunii indiferent de cetățenie.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București.

Criticile aduse hotărârii instanței de

apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel recurenta susține că instanța de

apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii față de starea de fapt conturată

prin probele existente la dosar.

Recurenta învederează că aplicarea măsurii

restrângerii exercițiului dreptului la liberă circulație în străinătate a unui cetățean

român, reglementată de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 este condiționată

de returnarea acelui cetățean dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene.

Or, aceste aspecte sunt pe deplin dovedite,

iar respingerea cererii de restrângere a exercițiului dreptului la libera circulație

a pârâtului, nu este justificată față de circumstanțele concrete ale cauzei.

Or, susține recurenta față de situația

concretă a pârâtului care a încălcat deja pe teritoriul unui stat membru al Uniunii,

dispozițiile legale privind regimul juridic al străinilor, se impune concluzia că

măsura restrângerii dreptului la libera circulație pe teritoriul Franței, are un

scop legitim respectiv prevenirea unor fapte de natură să aducă atingere ordinii

publice.

Din perspectiva acestor aspecte recurenta

solicită admiterea recursului și pe cale de consecință admiterea acțiunii și restrângerea

exercitării dreptului la liberă circulație în Franța, a pârâtului pe o perioadă

de 3 ani.

Examinând hotărârea atacată prin prisma

motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte reține următoarele:

Legea nr. 248/2005 a fost modificată la

17 noiembrie 2010 prin Legea nr. 206/2010 și a fost abrogat art. 38 lit. a) din

Legea nr. 248/2005.

Astfel potrivit art. II din Legea nr. 206/2010

la data intrării în vigoare a legii încetează de drept toate măsurile de restrângere

a exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români,

dispuse până la acea dată de instanțele competente în conformitate cu prevederile

art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005.

Art. II lit. c) din actul normativ sus

evocat prevede că încetează de drept toate procedurile judiciare aflate în curs

de desfășurare și pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă pentru instituirea unei măsuri de limitare a dreptului la liberă circulație

în străinătate, începute în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Or, reclamanta a solicitat restrângerea

exercițiului dreptului la liberă circulație a pârâtului în temeiul dispozițiilor

art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziții care însă au fost abrogate în

mod expres prin Legea nr. 206/2010.

Astfel în cauză sunt incidente dispozițiile

art. II lit. a) și c) din Legea nr. 206/2010 motiv pentru care în temeiul acestor

dispoziții urmează a se dispune încetarea de drept a procedurii judiciare îndreptate

împotriva pârâtului privind restrângerea dreptului la liberă circulație prevăzut

de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Față de cele expuse, de incidența dispozițiilor

art. II alin. (1) lit. c) din Legea nr. 206/2010 urmează a se admite recursul, a

se casa decizia recurată precum și hotărârea instanței de fond și pe cale de consecință

a se înceta de drept procedurile judiciare vizând restrângerea dreptului la liberă

circulație a pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul

Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Generală de Pașapoarte împotriva

deciziei nr. 353 A din 07 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și în consecință:

Casează decizia recurată, precum și sentința

nr. 457 din 24 martie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

În temeiul art. II alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 206/2010 încetează de drept toate procedurile judiciare îndreptate împotriva

pârâtului C.D. privind restrângerea dreptului la liberă circulație prevăzut de dispozițiile

art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14

martie 2011.