ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5908/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, la 2 februarie 2009 reclamanta D.G.P. din cadrul M.A.I. a chemat în judecată pe pârâtul solicitând restrângerea dreptului la liberă circulație în Franța al acestuia pentru o perioadă de cel mult 3 ani. Prin sentința civilă nr. 318 din 6 martie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea reclamantei ca nefondată, reținând că nu s-a făcut dovada incidenței condițiilor restrictive impuse de normele comunitare (art. 27 din Directiva nr. 38/2004/ CE a Parlamentului European și a Consiliului) care permit restrângerea dreptului la liberă circulație pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică doar atunci când a fost respectat principiul proporționalității.

S-a considerat că, în lipsa unor probe concludente, o soluție contrară în sensul admiterii acțiunii ar însemna o atingere gravă a unui drept fundamental, fără ca această ingerință să fie conformă prevederilor legale și fără a fi necesară într-o societate democratică. Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamanta, apel ce a fost anulat ca netimbrat prin Decizia nr. 302/ A din 14 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs reclamanta, care a susținut că taxa de timbru a fost achitată și transmisă instanței cu adresa din 13 mai 2009, atât prin fax, la data de 13 mai 2009, cât și, prin poștă, la 14 mai 2009. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 10169 din 16 decembrie 2009, a admis recursul reclamantei D.G.P.

și a casat decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel. Rejudecând cauza, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 125/ A din 18 februarie 2010, a respins ca nefondat apelul reclamantei. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că, în raport de efectul direct al Directivei nr. 2004/38/ CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul de liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii, în condițiile în care Legea nr. 248/2005 nu distinge dacă persoana în cauză prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranța publică sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat, se impune aprecierea situației invocate în sensul încadrării în cazurile ce constituie excepții de la principiul liberei circulații a persoanelor.

S-a considerat, în acest context, că existența acordului bilateral de readmisie încheiat cu Statul Român impune acestuia doar obligația de a readmite pe cetățenii săi expulzați de celălalt stat parte la acord, neputând justifica însă luarea unor măsuri de restrângere a libertății de circulație a persoanelor returnate din statul respectiv. S-a reținut că nu s-a administrat nicio probă cu privire la conduita actuală a intimatului pârât, din care să reiasă că încălcarea condițiilor impuse de legea străină ar constitui, și în prezent, după returnarea sa, o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății în statul al cărui cetățean este și care apreciază, de la caz la caz, asupra adoptării unei măsuri restrictive conform propriei legislații.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta D.G..P din Ministerul Administrației și Internelor, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, reclamanta a arătat că, deși în acordurile de readmisie încheiate de România cu diferite state nu se menționează nicio obligație pentru Statul Român, ca ulterior readmisiei cetățeanului român returnat, să restrângă dreptul la liberă circulație al respectivului cetățean român, o atare obligație este, însă, stipulată prin Legea nr. 248/2005, în art. 38 și urm., care constituie dreptul intern în materie.

S-a susținut că Legea nr. 248/2005 îndeplinește calitățile necesare reținute de Curtea Europeană pentru aplicarea măsurii de restrângere a dreptului la liberă circulație, întrucât oferă garanțiile procesuale pentru înlăturarea diverselor abuzuri, prin reglementarea căilor de atac, având în același timp caracter previzibil în ceea ce privește efectele sale. S-a apreciat că respingerea cererii de restrângere a exercițiului dreptului la liberă circulație a pârâtului nu este justificată de circumstanțele concrete ale cauzei, susținându-se că intimatul G.F. se încadrează în situația prevăzută la art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, din documentele întocmite de autoritățile franceze rezultând că acesta a fost condamnat pe 21 august 2008 de Tribunalul Corecțional din Paris la 6 luni de închisoare pentru furt în grup.

În faza recursului nu s-au administrat probe noi. Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Curtea va constata că recursul reclamantei este nefondat pentru considerentele ce succed: Așa cum corect s-a reținut de instanțele de fond și apel, în cauză este pe deplin aplicabilă Directiva nr. 2004/38/ CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii pentru cetățenii acesteia și membrii familiilor lor, având în vedere incompatibilitatea normelor cuprinse în aceasta cu cele prevăzute în art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care prevăd posibilitatea restrângerii dreptului la liberă circulație doar dacă persoana a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat de România cu acel stat, fără a distinge dacă acea persoană reprezintă sau nu pericol pentru ordinea, siguranța publică sau sănătatea publică în statul din care a fost returnat.

În acest context, reținând că dispozițiile Directivei nu au fost transpuse în dreptul intern, se impunea ca, în baza probatoriului administrat, să se aprecieze dacă situația invocată de reclamanta recurentă se circumscrie cazurilor ce constituie excepții de la principiul liberei circulații a persoanelor. Într-adevăr, așa cum susține recurenta, fiecare stat membru al U.E. este liber să stabilească cerințele de ordine publică și de siguranță publică, în conformitate cu normele sale naționale, diferite de la un stat la altul și de la o perioadă la alta.

Așa cum corect s-a reținut de instanța de apel, împrejurarea relevată de reclamanta recurentă, respectiv că prin faptul returnării cetățeanului român, autoritățile franceze au considerat prezența acestuia pe teritoriul lor ca fiind o amenințare la adresa ordinii publice, nu este suficientă pentru a conduce la interzicerea de către instanțele române a dreptului la liberă circulație (a unui cetățean român) pe teritoriul acelui stat. Sub acest aspect, libertatea de circulație nu poate fi îngrădită decât dacă situația invocată de reclamantă prin acțiune poate fi încadrată în vreunul dintre cele trei cazuri ce constituie excepții de la principiul liberei circulații a persoanelor.

Recurenta a invocat doar nerespectarea condițiilor prevăzute de legea unui alt stat referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul său a unui cetățean român, respectiv condamnarea intimatului a unui cetățean român, respectiv condamnarea intimatului de către Tribunalul Corecțional din Paris, fără a administra însă probe din care să rezulte conduita ulterioară a acestuia, din care să reiasă că încălcarea condițiilor impuse de legea străină ar constitui și în prezent, după executarea pedepsei și returnare în România, o amenințare reală și suficient de gravă la adresa societății, care ar justifica o măsură restrictivă conform propriei legislații.

Existența acordului bilateral de readmisie încheiat de Statul francez cu statul român, impune acestuia din urmă doar obligația de a readmite proprii cetățeni, expulzați de celelalte state parte la acord, neputând justifica, în lipsa probelor, adoptarea unor măsuri de restrângere a libertății de circulație a persoanelor returnate. O soluție contrară ar putea conduce la o atingere gravă a unui drept fundamental al unei persoane, fără a se putea stabili că această ingerință este conformă prevederilor legale invocate, fiind necesară într-o societate democratică. Pentru toate aceste considerente se va constata că recursul este nefondat și, în temeiul art. 312 al. C. proc. civ., va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.A.I. - D.G..P împotriva Deciziei nr. 125/ A din 18 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 noiembrie 2010.