ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3260/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3260/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

3209/87 din 30 septembrie 2009, reclamantul Inspectoratul Național pentru

Evidența Persoanelor din Ministerul Administrației și Internelor a solicitat

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia a pârâtului I.M.

În motivarea cererii s-a arătat că

pârâtul a fost expulzat din Italia la data de 1 septembrie 2009 în baza

Decretului Prefectului de Roma, datorită comportamentului de care a dat dovadă

pe perioada șederii în Italia, împotriva pârâtului fiind dispusă măsura

interzicerii de a se mai afla pe teritoriul Italiei.

Prin sentința civilă nr.

170 din 19 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul

Teleorman, în dosarul nr. 3209/87/2009, a fost r

espinsă, ca nefondată, cererea cu motivarea că înscrisurile depuse de

către reclamant, respectiv: talonul de expulzat, declarația și Decretul

Prefectului de Roma se referă la numitul H.I. Nici unul dintre înscrisurile

depuse nu se referă la pârâtul I.M., situație în care instanța nu poate reține

în sarcina acestuia săvârșirea vreunei fapte care să atragă incidența

prevederilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

Cum reclamantul nu a făcut dovada

susținerilor sale, în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ.

tribunalul, a respins cererea ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamantul solicitând admiterea apelului cu consecința admiterii acțiunii

astfel cum a fost formulată.

În motivarea apelului s-a arătat că, p

ârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la

data de 01 septembrie 2009, conform Decretului Ministrului de Interne al

Italiei. Din conținutul documentului emis de autoritățile italiene reiese că,

pe timpul șederii pe teritoriul Italiei pârâtul a avut un comportament

antisocial, fiind considerat un pericol public, motiv pentru care îndepărtarea

acestuia a fost necesară în vederea menținerii ordinii și siguranței publice.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 248/2005

privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate,

modificată și completată prin O.U.G. nr. 5/2006, pe perioada șederii, cetățenii

români au obligația respectării legislației României și să nu desfășoare

activități de natură să compromită imaginea României ori să contravină

obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, cât și

respectarea legislației statului în care se află.

Apelantul, în raport de prevederile

legale menționate mai sus, a susținut gradul scăzut de integrare a pârâtului în

perimetrul statului italian, având în vedere că acesta a avut activitate

infracțională prin care a adus atingere ordinii și siguranței publice.

S-a mai susținut că în mod greșit

instanța de fond nu a luat în considerare dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d)

din H.G. nr. 134/2007, precum și ale Decretului Ministrului de Interne al

Italiei.

Prin decizia nr. 627 A din 26 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a anulat ca netimbrat apelul reținând că, deși

reclamantul a fost citat cu mențiunea timbrării apelului cu o taxă de timbru în

sumă de 4 lei și respectiv 0,15 lei timbru judiciar, acesta nu a făcut dovada

la termenul de judecată din data de 26 noiembrie 2009.

Ordinul de plată privind achitarea taxei

de timbru judiciar, precum și timbrul judiciar în valoare de 0,15 lei au fost

depuse la dosar la data de 26 noiembrie: 13,15 după pronunțarea deciziei.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, a declarat recurs reclamantul.

Prin decizia nr. 2987 din 13 mai 2010,

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia recurată

și a trimis cauza spre rejudecare reținând că recurentul și-a îndeplinit

obligația de plată anterior termenului de judecată astfel că, în cauză, nu sunt

incidente p

revederile art. 20 alin. (3)

din Legea nr. 146/1997, respectiv că sancțiunea anulării acțiunii sau a cererii

prevăzută de articolul sus-citat intervine numai pentru situația în care

obligația stabilită în sarcina părții nu a fost îndeplinită până la termenul

stabilit.

În rejudecarea apelului, intimatul, deși

legal citat, nu a formulat întâmpinare și nu au fost administrate probe noi.

Prin decizia nr. 424/A/2010 s-a respins

apelul.

În motivarea deciziei s-a reținut că, în

cauză, se pune problema interpretării și aplicării dispozițiilor legale

referitoare la exercitarea unui drept fundamental al cetățeanului, respectiv

dreptul la libertatea de circulație reglementat de art. 25 din Constituția

României și art. 2 al Protocolului nr. 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și în Directiva 2004/38/CE a Parlamentului

European și a Consiliului din 29 aprilie 2004.

Sub aspectul aprecierii legalității

măsurii dispuse, în materia liberei circulații a persoanelor cetățeni români,

atât legislația internă, cât și legislația comunitară stabilesc regula în

raport de care dreptul la liberă circulație al cetățenilor români pe teritoriul

statelor membre ale Uniunii Europene este garantat, aspect ce rezultă din

prevederile art. 25 din Constituția României, art. 18 din Tratatul de

Instituire a Comunității Europene și art. 4 din Directiva 2004/38/CE.

Excepțiile de la această regulă se

regăsesc, deopotrivă, în cuprinsul legii interne (art. 38 și art. 39 din Legea

nr. 248/2005), dar și în legislația comunitară (art. 27 din Directiva

2004/38/CE) și în cea convențională (par. 3 și 4 ale art. 2 al Protocolului nr.

4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

Norma comunitară prevede, în mod

limitativ, doar trei situații în care statul ar putea să restrângă libertatea

de circulație a persoanelor, respectiv afectarea ordinii publice, a siguranței

publice sau a sănătății publice.

Norma internă prevede posibilitatea

restrângerii dreptului la libera circulație dacă cetățeanul român a fost

returnat dintr-un stat pe baza unui acord de readmisie, fără a se face vreo

distincție în legătură cu alte atribute ce privesc persoana cetățeanului, cum

ar fi gradul de pericol social pe care acesta îl prezintă pentru ordinea,

siguranța, sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat.

Norma internă prevede o categorie mai

largă de situații în care se poate dispune restrângerea dreptului cetățeanului

român la libera circulație, astfel că aceasta este, în parte, neconformă cu

norma comunitară, sub aspectul excepțiilor ce vizează libera circulație a

persoanelor, excepții care ar trebui să fie de strictă interpretare și aplicare

și să fie concordante cu cele reglementate de legislația internațională în

această materie.

Constatând existența neconcordanței

între norma comunitară și norma internă privind excepțiile de la dreptul la

libertatea de circulație, care constituie limitări ale exercitării acestui

drept, Curtea a făcut aplicarea normei comunitare în speță, în virtutea

principiului supremației dreptului comunitar.

Directiva 2004/38/CE a fost implementată

în dreptul intern prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul

României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene si Spațiului

Economic European, dar nici acest act normativ și nici modificările ulterioare

aduse Legii nr. 248/2005 nu au transpus în mod complet această Directivă, în

sensul indicării criteriilor referitoare la ordinea, siguranța sau sănătatea

publică, care să fie avute în vedere la adoptarea măsurilor restrictive privind

exercițiul dreptului la libera circulație.

Capitolul VI din Directiva 2004/38 se

referă, în titlul lui, Ia „restricții ale dreptului de intrare și de ședere ...

". În contextul art. 32 din directivă, trebuie înțeles că statul de

plecare are propriile responsabilități în cazul persoanelor care fac obiectul

unei decizii de interzicere a intrării pe teritoriul unei țări din Uniune,

atâta timp cât interdicția nu a fost ridicată.

Prevalându-se de termenii generali ai

art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/38, Curtea de Justiție a Comunităților

Europene a apreciat că ordinea sau siguranța publică poate să fie invocată și

în țara de plecare, cu toate că, în cuprinsul capitolului VI, dispozițiile

legale vizează, în mod repetat, "statul membru gazdă".

Responsabilitățile statelor membre pentru comportamentul propriilor

resortisanți depășește astfel cadrul strict al art. 32 din directivă, ceea ce

corespunde unei analize unitare a prevederilor din Tratatul CE și din Directiva

2004/38, potrivit cărora dreptul la liberă circulație și limitările care îi

sunt atașate prezintă relevanță atât în statul de plecare, cât și în cel de

destinație.

O reglementare națională care permite

restrângerea dreptului la liberă circulație a propriilor resortisanți nu este

incompatibilă cu dispozițiile legale comunitare, doar ea nu se aplică mecanic

și dacă se ține seama de interesele fundamentale ale societății din țara gazdă.

Măsura adoptată se analizează însă în funcție de criteriul necesității și de

cel al proporționalității. Restrângerea liberei circulații a unei persoane pe

motivul vag că aceasta s-a aflat într-o situație de „ședere ilegală" într-un

stat membru nu respectă criteriul proporționalității.

Simpla nerespectare a condițiilor

prevăzute de legea italiană, referitoare la dreptul de ședere, pe teritoriul

statului italian, al unui cetățean român, nu poate fi circumscrisă excepțiilor

care ar conduce la admiterea acțiunii, cu atât mai mult cu cât Directiva

2004/38/CE prevede că nici condamnările penale anterioare nu ar putea

justifica, în sine, restrângerea libertății de circulație.

Obligația asumată de România, prin

acordul încheiat cu statul italian, a fost aceea de a readmite pe cetățenii

săi, care au fost expulzați, în scopul combaterii imigrației ilegale, dar

această obligație, de ordin general și de prevenție generală, nu poate

justifica, în raport de circumstanțele particulare ale speței, restrângerea

dreptului la liberă circulație a intimatului - pârât I.M., pe teritoriul

Italiei.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, a declarat recurs Ministerul Administrației și Internelor – Direcția

pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, criticând-o ca

nelegală, fără a indica în drept cauzele de nelegalitate.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a

invocat că sesizarea instanței s-a făcut în temeiul dispozițiilor art. 2 lit. d)

din H.G. nr. 1347/2007 raportat la dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005

iar în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru

limitarea exercitării dreptului la liberă circulație.

S-a susținut că pârâtul a fost

îndepărtat de pe teritoriul Italiei, conform Decretului Ministerului de

Interne, întrucât a avut un comportament antisocial, respectiv săvârșirea de

infracțiuni aducând atingere ordinii și siguranței publice a statului Italian.

S-a arătat că în cauză sunt îndeplinite

cerințele impuse de art. 27 și art. 28 din Directiva nr. 2004/38/CE iar măsura

solicitată respectă principiul proporționalității și are în vedere conduita

pârâtului.

Recursul nu este fondat pentru

următoarele considerente:

Prin H.G. nr. 1347/2007 s-a stabilit

pentru Direcția Generală de Pașapoarte sau, după caz, Inspectoratul Național

pentru Evidența Persoanelor obligația înaintării către instanță a dosarului de

îndepărtare, demers care trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile

art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, potrivit cărora restrângerea

exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români

poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana a

cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară

sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României, sau,

după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Măsura restrângerii exercitării

dreptului la liberă circulație se dispune de către instanță, în raport de

prevederile acestui text, care trebuie interpretate prin raportare la dreptul

comunitar, care are prioritate

Această prioritate este stabilită de

art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare

din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea

judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din

actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin. (1)

și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a

lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest Tratat și

convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și

obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară este de

imediată aplicare.

De aceea, legea română trebuie

interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe

teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din

Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ este cuprins în

anexele Protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea

Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în

materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform

art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și

de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai

pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. În

alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita celui în cauză.

Condamnările penale anterioare nu pot justifica, în sine, luarea unor asemenea

măsuri. Și art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că

drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de membru al

Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de

circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru

faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are

încheiat acord de readmisie.

Restrângerea exercitării dreptului la

liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva

2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu

legislația comunitară.

În cauză, nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

Măsura restrângerii dreptului la liberă

circulație doar pentru faptul că prezența intimatului-pârât pe teritoriul

Italiei ar constitui o amenințare la adresa siguranței publice a acelui stat,

nu ar respecta principiul proporționalității și nu s-ar baza pe comportamentul

acestuia.

Împrejurarea că autoritățile statului

membru al Uniunii Europene au dispus expulzarea pârâtului cetățean român nu

este prin ea însăși suficientă pentru instanța română de a interzice, la rândul

său, dreptul de circulație al cetățeanului său.

Dispozițiile art. 2 lit. d) din H.G. nr.

1347/2007 prevăd doar dreptul Ministerului Administrației și Internelor de a

sesiza instanța în vederea restrângerii dreptului la liberă circulație, în

condițiile prevăzute de lege, și nu o obligație a instanței de a se pronunța în

sensul celor solicitate fără a cenzura starea de fapt și îndeplinirea

condițiilor privind afectarea ordinii și siguranței publice.

Având în vedere aceste considerente,

urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației și

Internelor - Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de

Date împotriva deciziei nr. 424/A din 8 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2011.