Ilisescu și Chiforec împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 77364/01) îndreptată împotriva României și pe care doi cetățeni ai acestui stat, doamna Ioana Ilișescu și dl Daniel Chiforec ("reclamații"), au sesizat Curtea la 28 aprilie 2001 în virtutea articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale ("Convenția").

Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, doamna Beatrice Ramașcanu, subsecretar de stat.

Reclamații se plângeau de lipsă de echitate a procedurii în fața tribunalului de primă instanță și tribunalului județean din Iași, din faptul că au fost condamnați fără a fi fost ascultați personal.

Cererea a fost atribuită secției a doua a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Printr-o decizie din 6 ianuarie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamații cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secției a treia astfel remaniate (art. 52 § 1).

La 14 octombrie 1998, S.T. a depus o plângere penală împotriva reclamații pentru violență, amenințări și injurii. A cerut despăgubiri în valoare de 55 de milioane de lei. Cauza a fost amânată de treisprezece ori din cauza problemelor legate de procedura de citare și a cererilor de amânare ale părților.

Potrivit proceselor-verbale ale ședințelor din dosar, reclamanta inițială a fost prezentă la ședințele din 3 decembrie 1998, 21 ianuarie, 26 februarie, 9 aprilie, 29 octombrie și 3 decembrie 1999 și din 7 ianuarie 2000. Al doilea reclamant a fost prezent la ședințele din 29 octombrie 1999 și 7 ianuarie 2000. La 29 octombrie 1999, tribunalul, la cererea procurorului B.D., a decis amânarea ședinței din cauza lipsei raportului de expertiză medicală. La 7 ianuarie 2000, tribunalul a decis amânarea ședinței din cauza absenței martorilor de inculpare, a unei cereri formulate de al doilea reclamant, care dorea să angajeze un avocat, și a unei cereri formulate de reprezentantul victimei, care cerea o expertiză medicală. Deși ambii reclamați au fost prezenți la ședințe, judecătorul nu i-a interogat.

Potrivit Guvernului, la 26 februarie 1999, reclamanta inițială a cerut amânarea ședinței pentru a fi asistată de avocat și, la 2 aprilie 1999, a semnat un contract de asistență juridică cu avocatul T.M. Potrivit acelorași informații ale Guvernului, la ședința din 9 aprilie 1999, reclamanta inițială a fost asistată de avocatul acesteia și, la ședința din 2 iulie 1999, nu era prezentă, dar a fost reprezentată de avocatul acesteia. Guvernul indică faptul că, la 10 septembrie 1999, avocatul a reziliat contractul de asistență care îl lega de clienta sa.

În timpul ședinței din 17 martie 2000, reclamații nu erau prezenți, partea civilă a fost asistată de avocat, iar martorii de inculpare erau de asemenea prezenți. Judecătorul a considerat că certificatele medicale ale părții civile și declarațiile martorilor de inculpare atestau vinovăția reclamiii.

Printr-o sentință din aceeași zi, tribunalul de primă instanță din Iași l-a condamnat pe reclamanta inițială la trei luni de închisoare pentru violență și i-a impus o amendă de un milion de lei pentru amenințări. Prin aceeași sentință, tribunalul l-a condamnat pe al doilea reclamant la trei luni de închisoare pentru violență. Tribunalul i-a achitat de acuzația de injurii și i-a condamnat să plătească dlui S.T. o sumă de treizeci de milioane de lei, cu titlu de prejudiciu material și moral, și trei milioane cinci sute de mii de lei pentru cheltuieli de justiție. Tribunalul și-a justificat sentința după cum urmează: "(...) Acuzații nu s-au prezentat la tribunal pentru a furniza dovezi, au cerut doar amânarea ședinței pentru a angaja avocat. În pofida înregistrării cauzei pe rol de tribunal de la 14 octombrie 1998, și citării regulate a reclamii, în conformitate cu articolele 177 – 179 din codul de procedură penală, până la pronunțarea prezentei sentințe, reclamii nu au folosit drepturile lor pentru a-și dovedi nevinovăția (...)"

Reclamații au depus recurs împotriva acestei sentințe, plângându-se că nu au avut posibilitatea de a fi ascultați personal de primii judecători și că nu au putut deci să-și dovedească nevinovăția.

În cursul ședinței din 26 septembrie 2000, reclamații au fost prezenți și asistați de avocat. La 28 noiembrie și 31 octombrie 2000, reclamanta inițială a fost prezentă iar al doilea reclamant a fost reprezentat de avocatul acestuia. Deși prezenți la ședințe, reclamii nu au fost ascultați personal. De fiecare dată, cauza a fost amânată din cauza neregularității procedurii de citare a victimei.

La 30 ianuarie 2001, tribunalul județean din Iași a respins recursul lor ca neîntemeiat. Tribunalul a considerat că instanța de primă instanță a folosit toate dovezile necesare pentru a rezolva cauza și că declarațiile martorilor și certificatele medicale erau suficiente pentru a judeca cauza.

La 7 aprilie 2001, reclamii au depus o cerere de recurs în anulare la parchetul de lângă Curtea Supremă de Justiție, cerere care a fost respinsă prin scrisoare din 17 mai 2001. II.

Dispozițiile relevante ale codului de procedură penală se citesc după cum urmează: art. 6 "Dreptul la apărare este garantat oricărui inculpat și acuzat, precum și altor participanți la procesul penal. În cursul desfășurării procesului penal, instanțele judiciare au obligația de a asigura părților exercitarea drepturilor lor, în condițiile prevăzute de lege, și posibilitatea de a folosi orice dovadă necesară pentru propria apărare." art. 291 "Judecata cauzei nu poate avea loc decât dacă părțile au fost citate și procedura a fost îndeplinită. Absența părților legal citate nu împiedică judecata cauzei (...)" art. 321 "Prezentul articol conține desfășurarea examinării cauzei. Instanța judiciară poate modifica această ordine atunci când această modificare este necesară pentru a obține rezultate mai bune în examinarea cauzei. Când inculpatul este prezent la ședință, ordinea examinării cauzei nu poate fi modificată decât după audirea acestuia." art. 322 "Grefierul, după ce citește public hotărârea de trimitere în judecată, explică inculpatului motivele inculpării, obiectul judecății." art. 323 "Apoi instanța audă personal inculpatul. Inculpatul expune tot ceea ce știe cu privire la faptele care i se imputează. Președintele sau ceilalți membri pot să-i pună întrebări, la fel ca și procurorul, victima, ceilalți inculpați și consilierul acestuia (...) Inculpatul poate fi audiat de fiecare dată când se consideră necesar." art. 324 "Când sunt mai mulți inculpați, audirea fiecăruia dintre ei va fi efectuată în prezența celorlalți inculpați. Dacă este necesar, tribunalul poate ordona ascultarea unui inculpat în absența celorlalți. O asemenea declarație trebuie să fie adusă la cunoștința celorlalți inculpați, după audirea lor. Un inculpat poate fi audiat din nou, personal, în prezența celorlalți inculpați sau doar a unora dintre ei." art. 197 "Nerespectarea dispozițiilor care reglementează desfășurarea procesului penal atrage nulitatea absolută a actului în cauză, atunci când nerespectarea a cauzat o vătămare care nu poate fi reparată decât prin anularea respectivului act." art. 385 6 "(...) (2) o instanță sesizată cu un recurs împotriva unei hotărâri nesusceptibilă de apel trebuie să examineze cauza sub toate aspectele sale, oricare ar fi mijloacele și cererile părților. (...)" art. 385 9 "Recursul poate fi depus în următoarele cazuri: (...) (10) atunci când tribunalul nu s-a pronunțat, fie asupra unui fapt reținut ca dovadă de inculpare în hotărârea de trimitere în judecată, fie asupra unor anumite dovezi, fie asupra unor anumitor cereri esențiale pentru părți, care ar putea garanta drepturile lor sau ar putea influența rezultatul procesului." art. 385 15 "Atunci când se pronunță asupra recursului, tribunalul poate: (...) 2. admite recursul, să anuleze hotărârea atacată și (...) d) să rețină cauza pentru a o judeca din nou (...)" art. 385 16 "Atunci când tribunalul, după ce s-a pronunțat asupra recursului, reține cauza pentru a o judeca din nou în conformitate cu art. 385-15 par. 2 d), se pronunță de asemenea asupra chestiunilor legate de administrarea dovezilor și fixează o dată pentru dezbateri (...)" art. 385 19 "După anularea primei sentințe, al doilea proces se desfășoară în conformitate cu dispozițiile capitolelor I (Procesul – Dispoziții generale) și II (Procesul în primă instanță) ale titlului II, care se aplică mutatis mutandis." B. Jurisprudența

Prin sentința nr. 753 din 5 noiembrie 1998, curtea de apel din Cluj, sesizată cu recursul unui acuzat condamnat fără a fi fost audiat de primii judecători nici de judecătorii de apel, a anulat deciziile tribunalelor inferioare și a returnat cauza primilor judecători pentru o nouă judecată, ordonând acestora să asculte reclamantul personal. Invocând art. 322 din codul de procedură penală, a estimat că audirea unui inculpat, impusă de respectarea drepturilor apărării, reprezentă o obligație pentru instanțele judiciare interne. În sfârșit, a estimat că deciziile tribunalelor inferioare nu se bazau pe fapte incontestabile și stabilite într-un mod concret, deoarece se bazau doar pe declarațiile inculpatului în cursul investigației penale.

Reclamii se plâng de faptul că au fost condamnați de tribunalul de primă instanță și de tribunalul județean din Iași fără ca aceștia să-i fi ascultat personal.

Guvernul consideră că, în cauza prezentă, se ridică două chestiuni distincte: cea legată de asistența reclamii de avocat și cea a prezenței lor la ședințe.

Privind primul aspect, Guvernul reamintește că, în cauza prezentă, asistența de avocat din oficiu nu era necesară deoarece reclamii nu se aflau în situația prevăzută de art. 171, al doilea alineat, din codul de procedură penală (infracțiune pedepsită cu o pedeapsă mai mare de cinci ani de închisoare).

În ceea ce privește al doilea aspect, Guvernul consideră că procedura trebuie examinată în ansamblu și că, ținând cont de circumstanțele cauzei, faptul că reclamii nu au fost ascultați personal de tribunal înainte de a fi condamnați este rezultatul comportamentului lor "vinovat" și al absențelor lor frecvente. Adaugă că reclamii nu au făcut nimic pentru a-și dovedi nevinovăția și a contesta argumentele victimei.

Potrivit Guvernului, chiar dacă reclamii ar fi fost prezenți la ședințele din 29 octombrie 1999 și 7 ianuarie 2000, motive obiective împiedicau judecătorii să-i asculte personal.

Guvernul afirmă că, în ceea ce privește ședințele din 5 noiembrie și 3 decembrie 1998, 21 ianuarie, 26 februarie, 9 aprilie, 28 mai, 2 iulie și 10 septembrie 1999, judecătorul tribunalului de primă instanță a decis amânarea din cauza absenței reclamii la aceste ședințe. Potrivit Guvernului, ședința din 9 noiembrie 1998 a fost amânată din cauza unei cereri de informații formulate de tribunal la poliția municipală. La 21 ianuarie 1999, tribunalul a ordonat grefeisenului să repete procedura de citare, din cauza unei erori asupra numelui celui de-al doilea reclamant. La 26 februarie 1999, reclamii au cerut amânarea ședinței pentru a putea angaja consilier. În sfârșit, la 2 iulie 1999, tribunalul a amânat ședința la 10 septembrie 1999, dată la care părțile ar fi trebuit să fie interogante și să aibă posibilitatea de a prezenta dovezi.

Potrivit Guvernului, amânările repetate ale tribunalului se datoresc diverselor probleme anterioare, cum ar fi verificarea identității părților, procedura de citare a inculpaților, precum și cererile de amânare formulate de părți. Guvernul invocă art. 291, al doilea alineat, din codul de procedură penală, și reamintește că absența părților nu împiedică judecata cauzei. În sfârșit, consideră că reclamii nu au făcut niciun demers pentru a-și dovedi nevinovăția, nefiind "cea mai mică dovadă în favoarea lor".

Guvernul reamintește că un stat nu poate fi făcut responsabil atunci când un acuzat, legal citat și informat asupra motivelor acuzației sale, renunță în mod expres la dreptul de a se prezenta și apăra (Poitrimol c. Franța, sentința din 23 noiembrie 1993, seria A nr. 277-A, p. 13, § 31). Atitudinea reclamii ar echivala cu o renunțare la dreptul de a se prezenta și apăra.

Cât despre echitatea procedurii în instanța de recurs, Guvernul subliniază că art. 6 § 1 nu impune dreptul la o ședință publică sau la prezența personală a acuzatului (Sigurthor Arnarrson c. Islanda, nr. 44671/98, 15 iulie 2003, § 30).

În sfârșit, Guvernul subliniază că situația este diferită de cea din cauza Constantinescu c. România (nr. 28871/95, CEDO 2000-VIII) deoarece, în prezenta cauză, tribunalul chemat să se pronunțe asupra recursului reclamii nu a făcut decât să confirme sentința de condamnare inițială.

Reclamii contestă teza Guvernului. Argumentează că, în virtutea articolului 69 din Codul de procedură penală, declarațiile inculpaților au ca scop descoperirea adevărului. Potrivit articolului 70, al doilea alineat, al aceluiași cod, tribunalul trebuie să informeze inculpatul despre motivele acuzației și să-i ceară să furnizeze toate informațiile privind faptele care constituie fundamentul acuzației. Reclamii afirmă că, în cauza prezentă, inechitatea procedurii este "evidentă" deoarece dovezile pe care le-au furnizat dovedesc că instanțele interne i-au privat de dreptul de a fi ascultați personal înainte de a-i condamna.

Potrivit reclamii, în cursul celor treisprezece ședințe, amânate din diverse motive, la 29 octombrie, 3 decembrie 1999 și 7 ianuarie 2000, tribunalul de primă instanță avusese posibilitatea și datoriei legale de a-i asculta personal. Afirmă că, în cursul procedurii de recurs, tribunalul județean a omis să verifice legalitatea sentinței de condamnare și a judecat că dovezile versate la dosar erau suficiente pentru a rezolva cauza.

Curtea reamintește că prezența unui inculpat reveste o importanță capitală atât din cauza dreptului acestuia de a fi audiat cât și din necesitatea de a verifica exactitatea afirmațiilor sale și de a le confrunta cu spusele victimei, ale cărei interese trebuie protejate, precum și ale martorilor (Poitrimol precitată, p. 13, § 35).

Curtea reamintește că o procedură desfășurată în absența inculpatului nu este în principiu incompatibilă cu Convenția, dacă inculpatul poate obține ulterior ca o instanță judiciară să se pronunțe din nou, după ce l-a audiat, asupra binemeritatei acuzației în fapt și în drept (Colozza c. Italia, sentința din 12 februarie 1985, seria A nr. 89, p. 15, § 29).

Curtea trebuie deci să cerceteze dacă, în circumstanțele cauzei prezente, particularitățile procedurii naționale, considerate în bloc, justificau o derogare de la acest principiu.

Curtea observă că nu este contestat că reclamii au fost condamnați de tribunalul de primă instanță din Iași fără a fi fost ascultați personal (§10 mai sus). Observă că, în virtutea dispozițiilor relevante din Codul de procedură penală, tribunalul ar fi trebuit să-i asculte personal înainte de a-i condamna (§18 mai sus). Observă de asemenea că, în dreptul român, nerespectarea dispozițiilor care reglementează desfășurarea examinării cauzei (articolele 321, 322 și 323 din Codul de procedură penală) constituie o vătămare a drepturilor apărării, sancționată prin nulitatea deciziei în cauză (paragrafele 18 și 19 mai sus).

Curtea observă că modalitățile de aplicare a articolului 6 la procedurile de apel depind de caracteristicile procedurii în cauză; trebuie să se țină cont de ansamblul procedurii interne și de rolul atribuit instanței de apel în ordinea juridică națională. (Botten c. Norvegia, sentința din 19 februarie 1996, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996-I, p. 141, § 39).

Curtea reamintește că, în cauza prezentă, domeniul de competență al tribunalului județean din Iași, ca instanță de recurs, este definit în articolele 385-15 și 385-16 din Codul de procedură penală. În conformitate cu art. 385-15, tribunalul în cauză nu era obligat să pronunțe o nouă sentință pe fond, dar avea această posibilitate.

Curtea a declarat că, atunci când o instanță de apel este chemată să cunoască o cauză în fapt și în drept și să examineze în ansamblu chestiunea vinovăției sau inocenței, ea nu poate, din motive de echitate a procesului, să decidă aceste chestiuni fără o apreciere directă a mărturiilor prezentate personal de acuzatul care susține că nu a comis actul ținut pentru infracțiune penală (Ekbatani c. Suedia, sentința din 26 mai 1988, seria A nr. 134, § 32).

Curtea concluzionează că, în virtutea puterilor conferite de codul de procedură penală, tribunalul județean avusese posibilitatea de a corecta defectul absenței audierii reclamii în prima instanță, fie anulând sentința și returnând cauza primilor judecători, fie pronunțând-se asupra binemeritatei acuzației acestora, după ce s-a livrat la o apreciere completă a chestiunii vinovăției sau inocenței interesaților, procedând, în caz de nevoie, la noi măsuri de instrucție (§18 mai sus, în special articolele 385 15 și 385 16). Prin urmare, Curtea consideră că o ședință în fața instanței de recurs ar fi permis reclamii să-și confrunte teza cu cea a victimei, să depună și să interogeze eventualii martori.

Privind comportamentul reclamii și eventualul "renunțare la dreptul de apărare", Curtea reamintește că o renunțare la exercitarea unui drept garantat de Convenție trebuie să fie stabilită în mod neechivoc (Colozza precitată, § 28). Or, Curtea nu găsește nicio dovadă care să ateste o eventuală renunțare a reclamii de a se apăra.

Curtea reamintește că a concluzionat deja că există încălcare a articolului 6 § 1 din cauza condamnării unui acuzat fără ca acesta să aibă posibilitatea de a depune mărturie și de a se apăra (cf., mutatis mutandis, Constantinescu precitată, §§ 56-61).

În aceste condiții, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II.

Cu titlu de prejudiciu material, reclamii cer rambursarea amenzii penale pe care au plătit-o ca urmare a condamnării lor, și anume 33.500.000 de lei (ROL). Pretin că au suferit un prejudiciu moral considerabil, cu "consecințe negative asupra vieții lor sociale, familiale și profesionale" pentru a cărui reparare fiecare solicită 500.000 de euro (EUR).

Cât despre amenda penală infligită reclamii, Guvernul susține că Curtea nu poate specul asupra rezultatului procedurii penale în cazul în care reclamii ar fi fost ascultați de instanțele interne (Sigurthor Arnarrson precitată, § 42). În ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul consideră "nejustificat" montantul cerut de reclamii și trimite la cazuri similare, în care Curtea a acordat 4.000 EUR (Forcellini c. San Marino, nr. 34657/97, § 41, 15 iulie 2003) sau 15.000 de franci francezi (Constantinescu precitată, § 82).

Curtea observă că singurele temei pentru acordarea unei satisfacții echitabile, în cauza prezentă, rezidă în faptul că reclamii nu au beneficiat de un proces echitabil în fața instanțelor interne. Curtea nu poate cu siguranță specula asupra ceea ce ar fi fost rezultatul procesului în cazul contrar, dar nu consideră derizoriu să creadă că interesații au suferit o pierdere reală de șansă în procesul respectiv (Pélissier și Sassi c. Franța [Marea Cameră], nr. 25444/94, § 80, CEDO 1999-II).

Din acestă cauză, pronunțând în echitate, cum dorește art. 41, Curtea acordă reclamii în comun suma de 3.000 EUR. B. Cheltuieli și costuri

Reclamii cer 4.683.000 ROL, pentru cheltuieli de justiție, onorarii de avocat și cheltuieli de traducere.

Guvernul reamintește că cheltuielile de justiție pot fi acordate dacă au fost realmente ocazionate pentru reclamii și sunt rezonabile, în relație cu încălcarea constatată. Cită în special sentințele Cvijetic c. Croația, din 26 februarie 2004, § 63, și Jasiuniene c. Lituania, sentința din 6 martie 2003, § 55.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cauza prezentă, și ținând cont de elementele în posesia sa și de criteriile sus-menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 162 EUR cu titlu de cheltuieli și costuri ale procedurii și o acordă reclamii. C. Dobânzi moratoare

Curtea consideră că este oportun să bazeze rata dobânzilor moratoare pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 2. Declară că a) Statul pârât trebuie să verseze reclamii în comun, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 3.000 EUR (trei mii euro) pentru prejudiciu moral, precum și 162 EUR (o sută șaizeci și doi euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă datorată cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea termenului și până la plată, această sumă va fi majorată cu dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 1 decembrie 2005 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 77364/01) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, M me Ioana Ilișescu et M. Daniel Chiforec (« les requérants »), ont saisi la Cour le 28 avril 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me Beatrice Ramașcanu, sous-secrétaire d’Etat.

Les requérants se plaignaient du défaut d’équité de la procédure devant le tribunal de première instance et le tribunal départemental de Iași, du fait qu’ils ont été condamnés sans être entendus en personne.

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 6 janvier 2004, la Cour a déclaré la requête recevable.

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.

Le 14 octobre 1998, S.T. déposa une plainte pénale contre les requérants pour violences, menaces et injures. Il demandait des dommages et intérêts d’un montant de 55 millions de lei. L’affaire fut ajournée treize fois en raison de problèmes concernant la procédure de citation et des demandes de report d’audience faites par les parties.

Selon les procès-verbaux des audiences figurant au dossier, la première requérante était présente aux audiences des 3 décembre 1998, 21 janvier, 26 février, 9 avril, 29 octobre et 3 décembre 1999 et du 7 janvier 2000. Le deuxième requérant était présent aux audiences des 29 octobre 1999 et 7 janvier 2000. Le 29 octobre 1999 le tribunal, sur demande du procureur B.D., décida d’ajourner l’audience en raison de l’absence d’un rapport d’expertise médicale. Le 7 janvier 2000, le tribunal décida d’ajourner l’audience en raison de l’absence des témoins à charge, d’une demande formulée par le deuxième requérant, qui voulait engager un avocat, et d’une demande formulée par le représentant de la victime, qui réclamait une expertise médicale. Bien que les deux requérants aient été présents aux audiences, le juge ne les interrogea pas.

Selon le Gouvernement, le 26 février 1999, la première requérante demanda l’ajournement de l’audience pour se faire assister par un avocat et, le 2 avril 1999, signa un contrat d’assistance juridique avec l’avocat T.M. D’après les mêmes informations du Gouvernement, à l’audience du 9 avril 1999, la première requérante était assistée par son avocat et, à l’audience du 2 juillet 1999, elle n’était pas présente, mais était représentée par son avocat. Le Gouvernement indique que, le 10 septembre 1999, l’avocat a résilié le contrat d’assistance qui le liait à sa cliente.

Pendant l’audience du 17 mars 2000, les requérants n’étaient pas présents, la partie civile était assistée par son avocat, et les témoins à charge étaient également présents. Le juge considéra que les certificats médicaux de la partie civile et les déclarations des témoins à charge attestaient de la culpabilité des requérants.

Par un jugement du même jour le tribunal de première instance de Iași condamna la première requérante à trois mois d’emprisonnement pour violences et lui infligea une amende d’un million de lei pour menaces. Par le même jugement, le tribunal condamna le deuxième requérant à trois mois d’emprisonnement pour violences. Le tribunal les acquitta du chef d’injures et les condamna à payer à S.T. une somme de trente millions de lei, au titre du préjudice matériel et moral et trois millions cinq cent mille lei pour frais de justice. Le tribunal motiva son jugement comme suit : « (...) Les accusés ne se sont pas présentés au tribunal afin de fournir des preuves, ils ont seulement demandé l’ajournement de l’audience afin d’engager un avocat. Malgré l’enregistrement de l’affaire au rôle du tribunal depuis le 14 octobre 1998, et la citation régulière des requérants, conformément aux articles 177 – 179 du code de procédure pénale, jusqu’au prononcé du présent jugement, les requérants n’ont pas fait usage de leurs droits afin de prouver leur innocence (...) »

Les requérants formèrent un recours contre ce jugement, en se plaignant de ne pas avoir eu la possibilité d’être entendus en personne par les premiers juges et de n’avoir pu ainsi prouver leur innocence.

Pendant l’audience du 26 septembre 2000, les requérants étaient présents et assistés par un avocat. Les 28 novembre et 31 octobre 2000, la première requérante était présente et le deuxième requérant était représenté par son avocat. Bien que présents aux audiences, les requérants ne furent pas entendus en personne. A chaque fois, l’affaire fut ajournée en raison de l’irrégularité de la procédure de citation concernant la victime.

Le 30 janvier 2001, le tribunal départemental de Iași rejeta leur recours comme mal fondé. Le tribunal considéra que la juridiction de première instance avait fait usage de toutes les preuves nécessaires pour trancher l’affaire et que les déclarations des témoins et les certificats médicaux étaient suffisants pour juger la cause.

Le 7 avril 2001, les requérants firent une demande en vue d’un recours en annulation au parquet auprès de la Cour suprême de justice, demande qui fut rejetée par lettre du 17 mai 2001. II.

Les dispositions pertinentes du code de procédure pénale se lisent ainsi : Article 6 « Le droit à la défense est garanti à tout prévenu et inculpé ainsi qu’aux autres participants au procès pénal. Pendant le déroulement du procès pénal les juridictions ont l’obligation d’assurer aux parties l’exercice de leurs droits, dans les conditions prévues par la loi, et la possibilité de faire usage de toute preuve nécessaire pour leur propre défense. » Article 291 « Le jugement de la cause ne peut avoir lieu que si les parties ont été citées et la procédure accomplie. L’absence des parties légalement citées n’empêche pas le jugement de la cause (...) ». Article 321 « Le présent article contient le déroulement de l’examen de la cause. La juridiction peut changer cet ordre lorsque ce changement est nécessaire pour obtenir de meilleurs résultats dans l’examen de la cause. Quand l’inculpé est présent à l’audience, l’ordre de l’examen de la cause ne peut être changé qu’après son audition. » Article 322 « Le greffier, après avoir lu publiquement l’arrêt de renvoi, explique à l’inculpé les raisons de l’inculpation, objet du jugement. » Article 323 « Puis la juridiction entend en personne l’inculpé. L’inculpé expose tout ce qu’il sait au sujet des faits reprochés. Le président ou les autres membres peuvent lui poser des questions, ainsi que le procureur, la victime, les autres inculpés et son conseil (...) L’inculpé peut être entendu chaque fois que cela est jugé nécessaire. » Article 324 « Lorsqu’il y a plusieurs inculpés, l’audition de chacun d’entre eux sera effectuée en présence des autres inculpés. Au besoin, le tribunal peut ordonner d’entendre un inculpé en l’absence des autres. Une telle déclaration devra être portée à la connaissance des autres inculpés, après leur audition. Un inculpé peut être à nouveau entendu, en personne, en présence des autres inculpés ou seulement de certains inculpés. » Article 197 « La méconnaissance des dispositions qui régissent le déroulement du procès pénal entraîne la nullité absolue de l’acte en cause, quand cette méconnaissance a occasionné une atteinte qui ne peut être réparée que par l’annulation dudit acte. » Article 385 6 « (...) (2) une juridiction saisie d’un recours contre une décision insusceptible d’appel doit examiner l’affaire sous tous ses aspects, quels que soient les moyens et les demandes des parties. (...) » Article 385 9 « Le recours peut être formé dans les cas suivants : (...) (10) lorsque le tribunal ne s’est pas prononcé, soit sur un fait retenu à la charge de l’inculpé dans l’ordonnance de renvoi, soit sur certaines preuves, soit sur certaines demandes essentielles pour les parties, qui pourraient garantir leurs droits ou influer sur l’issue du procès. » Article 385 15 « Lorsqu’il statue sur le recours, le tribunal peut : (...) 2. accueillir le recours, infirmer la décision attaquée et (...) d) retenir l’affaire pour la juger à nouveau (...) » Article 385 16 « Lorsque le tribunal, ayant statué sur le recours retient l’affaire pour la juger à nouveau conformément à l’article 385-15 par. 2 d), il se prononce également sur les questions relatives à l’administration des preuves et fixe une date pour les débats (...) » Article 385 19 « Après infirmation du premier jugement, le deuxième procès se déroule conformément aux dispositions des chapitres I (Le procès – Dispositions générales) et II (Le procès en première instance) du titre II, qui s’appliquent mutatis mutandis . » B. La jurisprudence 19 . Par l’arrêt n o 753 du 5 novembre 1998, la cour d’appel de Cluj, saisie du recours d’un accusé condamné sans avoir été entendu par les premiers juges ni par les juges d’appel, a cassé les décisions des tribunaux inférieurs et renvoyé l’affaire devant les premiers juges pour un nouveau jugement, ordonnant à ceux-ci d’entendre le requérant en personne. Invoquant l’article 322 du code de procédure pénale, elle a estimé que l’audition d’un inculpé, imposée par le respect des droits de la défense, représentait une obligation pour les tribunaux internes. Enfin, elle a estimé que les décisions des tribunaux inférieurs n’étaient pas fondées sur des faits incontestables et établis d’une façon concrète, puisqu’elles se fondaient uniquement sur les déclarations de l’inculpé pendant l’enquête pénale. EN DROIT I.

Les requérants se plaignent d’avoir été condamnés par le tribunal de première instance et le tribunal départemental de Iași sans que ceux-ci les aient entendus en personne.

Le Gouvernement estime, qu’en l’espèce, deux questions distinctes se posent : celle relative à l’assistance des requérants par un avocat et celle de leur présence aux audiences.

Concernant le premier aspect, le Gouvernement rappelle qu’en l’espèce, l’assistance par un avocat d’office n’était pas nécessaire car les requérants ne se trouvaient pas dans la situation prévue par l’article 171, deuxième alinéa, du code de procédure pénale (infraction punie d’une peine supérieure à cinq ans de prison).

En ce qui concerne le second aspect, le Gouvernement estime que la procédure doit être considérée dans son ensemble et que, vu les circonstances de l’espèce, le fait que les requérants n’aient pas été entendus en personne par le tribunal avant d’être condamnés est le résultat de leur comportement « coupable » et de leurs fréquentes absences. Il ajoute que les requérants n’ont rien fait pour prouver leur innocence et contester les arguments de la victime.

Selon le Gouvernement, même si les requérants avaient été présents aux audiences des 29 octobre 1999 et 7 janvier 2000, des raisons objectives empêchaient les juges de les entendre en personne.

Le Gouvernement affirme que, pour ce qui est des audiences des 5 novembre et 3 décembre 1998, 21 janvier, 26 février, 9 avril, 28 mai, 2 juillet et 10 septembre 1999, le juge du tribunal de première instance décida l’ajournement en raison de l’absence des requérants à ces audiences. D’après le Gouvernement, l’audience du 9 novembre 1998 fut ajournée en raison d’une demande de renseignements formulée par le tribunal à la police municipale. Le 21 janvier 1999, le tribunal ordonna au greffe de répéter la procédure de citation, en raison d’une erreur sur le nom du deuxième requérant. Le 26 février 1999, les requérants demandèrent l’ajournement de l’audience afin de pouvoir engager un conseil. Enfin, le 2 juillet 1999, le tribunal ajourna l’audience au 10 septembre 1999, date à laquelle les parties auraient dû être interrogées et avoir la possibilité de présenter des preuves.

Selon le Gouvernement, les ajournements répétés du tribunal sont dus à divers problèmes préalables, tels que la vérification de l’identité des parties, la procédure de citation des inculpés, ainsi que les demandes d’ajournement formulées par les parties. Le Gouvernement invoque l’article 291, deuxième alinéa, du code de procédure pénale, et rappelle que l’absence des parties n’empêche pas le jugement de la cause. Enfin, il estime que les requérants n’ont effectué aucune démarche pour prouver leur innocence, ne fournissant pas « la moindre preuve en leur faveur ».

Le Gouvernement rappelle qu’un Etat ne saurait être tenu pour responsable lorsqu’un accusé, légalement cité et informé des raisons de son accusation, renonce expressément au droit de comparaître et de se défendre ( Poitrimol c. France , arrêt du 23 novembre 1993, série A n o 277 ‑ A, p. 13, § 31). L’attitude des requérants équivaudrait à une renonciation au droit de comparaître et se défendre.

Quant à l’équité de la procédure lors de l’instance de recours, le Gouvernement souligne que l’article 6 § 1 n’impose pas le droit à une audience publique ou à la présence en personne de l’accusé ( Sigurthor Arnarrson c. Islande , n o 44671/98, 15 juillet 2003, § 30).

Enfin, le Gouvernement souligne que la situation est différente de celle de l’affaire Constantinescu c. Roumanie (n o 28871/95, CEDH 2000­VIII) car, dans la présente affaire, le tribunal amené à statuer sur le recours des requérants n’a fait que confirmer le jugement de condamnation initial.

Les requérants contestent la thèse du Gouvernement. Ils font valoir qu’en vertu de l’article 69 du Code de procédure pénale, les déclarations des inculpés ont comme but la découverte de la vérité. Selon l’article 70, deuxième alinéa, du même code, le tribunal doit informer l’inculpé des raisons de l’accusation et lui demander de fournir toutes les informations concernant les faits qui constituent le fondement de l’accusation. Les requérants affirment qu’en l’espèce l’iniquité de la procédure est « évidente » car les preuves qu’ils ont fournies attestent que les tribunaux internes les ont privés du droit d’être entendus en personne avant de les condamner.

Selon les requérants, au cours des treize audiences, ajournées pour différentes raisons, les 29 octobre, 3 décembre 1999 et 7 janvier 2000, le tribunal de première instance avait la possibilité et le devoir légal de les entendre en personne. Ils affirment que lors de la procédure de recours, le tribunal départemental a omis de vérifier la légalité du jugement de condamnation, et a jugé que les preuves versées au dossier étaient suffisantes pour trancher l’affaire.

La Cour rappelle que la comparution d’un prévenu revêt une importance capitale tant en raison du droit de celui-ci à être entendu que de la nécessité de contrôler l’exactitude de ses affirmations et de les confronter avec les dires de la victime, dont il y a lieu de protéger les intérêts, ainsi que ceux des témoins ( Poitrimol précité, p. 13, § 35).

La Cour rappelle qu’une procédure se déroulant en l’absence du prévenu n’est pas en principe incompatible avec la Convention, si le prévenu peut obtenir ultérieurement qu’une juridiction statue à nouveau, après l’avoir entendu, sur le bien-fondé de l’accusation en fait comme en droit ( Colozza c. Italie , arrêt du 12 février 1985, série A n o 89, p.15, § 29).

La Cour doit donc rechercher si, dans les circonstances de l’espèce, les particularités de la procédure nationale, envisagée en bloc, justifiaient une dérogation à ce principe.

La Cour observe qu’il n’est pas contesté que les requérants ont été condamnés par le tribunal de première instance de Iași sans avoir été entendus en personne (paragraphe 10 ci-dessus). Elle note qu’en vertu des dispositions pertinentes du Code de procédure pénale, le tribunal aurait dû les entendre en personne avant de les condamner (paragraphe 18 ci-dessus). Elle observe également qu’en droit roumain, la méconnaissance des dispositions régissant le déroulement de l’examen de la cause (articles 321, 322 et 323 du Code de procédure pénale) constitue une atteinte aux droits de la défense, sanctionnée par la nullité de la décision en cause (paragraphes 18 et 19 ci-dessus).

La Cour note que les modalités d’application de l’article 6 aux procédures d’appel dépendent des caractéristiques de la procédure dont il s’agit ; il convient de tenir compte de l’ensemble de la procédure interne et du rôle dévolu à la juridiction d’appel dans l’ordre juridique national. ( Botten c. Norvège , arrêt du 19 février 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ I, p. 141, § 39).

La Cour rappelle qu’en l’espèce l’étendue des pouvoirs du tribunal départemental de Iași, en tant que juridiction de recours, est définie dans les articles 385-15 et 385-16 du Code de procédure pénale. Conformément à l’article 385-15, le tribunal en question n’était pas tenu de rendre un nouveau jugement sur le fond, mais il en avait la possibilité.

La Cour a déclaré que lorsqu’une juridiction d’appel est amenée à connaître d’une affaire en fait et en droit et à étudier dans son ensemble la question de la culpabilité ou de l’innocence, elle ne peut, pour des motifs d’équité du procès, décider de ces questions sans une appréciation directe des témoignages présentés en personne par l’accusé qui soutient qu’il n’a pas commis l’acte tenu pour une infraction pénale ( Ekbatani c. Suede, arrêt du 26 mai 1988, série A n o 134, § 32).

La Cour conclut qu’en vertu des pouvoirs conférés par le code de procédure pénale, le tribunal départemental avait la possibilité de corriger le défaut d’absence d’audition des requérants en première instance, soit en annulant le jugement et renvoyant l’affaire devant les premiers juges, soit en statuant sur le bien-fondé de leur accusation, après s’être livré à une appréciation complète de la question de la culpabilité ou de l’innocence des intéressées, en procédant, le cas échéant, à de nouvelles mesures d’instruction (paragraphe 18 ci ‑ dessus, notamment les articles 385 15 et 385 16 ). Par conséquent, la Cour estime qu’une audience devant la juridiction de recours aurait permis aux requérants de confronter leur thèse avec celle de la victime, de déposer et d’interroger les éventuels témoins.

En ce qui concerne le comportement des requérants et leur éventuelle « renonciation au droit de se défendre », la Cour rappelle qu’une renonciation à l’exercice d’un droit garanti par la Convention doit se trouver établie de manière non équivoque ( Colozza précité , § 28). Or, la Cour ne décèle aucun élément attestant d’une éventuelle renonciation des requérants à se défendre.

La Cour rappelle qu’elle a déjà conclu à la violation de l’article 6 § 1 en raison de la condamnation d’un accusé sans que celui-ci ait la possibilité de déposer et de se défendre (cf., mutatis mutandis, Constantinescu précitée, §§ 56-61).

Dans ces conditions, la Cour estime qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Au titre du dommage matériel, les requérants demandent le remboursement de l’amende pénale qu’ils ont payée à la suite de leur condamnation, soit 33 500 000 lei (ROL). Ils prétendent avoir subi un préjudice moral considérable, avec des « conséquences négatives sur leur vie sociale, familiale et professionnelle » pour la réparation duquel ils demandent chacun 500 000 euros (EUR).

Pour ce qui est de l’amende pénale infligée aux requérants, le Gouvernement soutient que la Cour ne saurait spéculer sur l’issue de la procédure pénale au cas ou les requérants auraient été entendus par les tribunaux internes ( Sigurthor Arnarrson précité, § 42). En ce qui concerne le dommage moral, le Gouvernement estime « injustifié » le montant sollicité par les requérants et renvoie aux affaires similaires, dans lesquelles la Cour a alloué 4 000 EUR ( Forcellini c. Saint-Marin , n o 34657/97, § 41, 15 juillet 2003) ou 15 000 francs français ( Constantinescu précité, § 82).

La Cour relève que le seul fondement à retenir, pour l’octroi d’une satisfaction équitable, réside en l’espèce dans le fait que les requérants n’ont pas bénéficié d’un procès équitable devant les tribunaux internes. La Cour ne saurait certes spéculer sur ce qu’eût été l’issue du procès dans le cas contraire, mais n’estime pas déraisonnable de penser que les intéressés ont subi une perte de chance réelle dans ledit procès ( Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 80, CEDH 1999-II).

Dès lors, statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour alloue aux requérants conjointement la somme de 3 000 EUR. B. Frais et dépens

Les requérants réclament 4 683 000 ROL, pour frais de justice, honoraires d’avocat et frais de traduction.

Le Gouvernement rappelle que les frais de justice peuvent être octroyés s’ils ont réellement été occasionnés aux requérants et s’ils sont raisonnables, en relation avec la violation constatée. Il cite notamment les arrêts Cvijetic c. Croatie , du 26 février 2004, § 63, et Jasiuniene c. Lituanie , arrêt du 6 mars 2003, § 55.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 162 EUR au titre des frais et dépens de la procédure et l’accorde aux requérants. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser aux requérants conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif, conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral, ainsi que 162 EUR (cent soixante-deux euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 1 er décembre 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président