ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1674/2010

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1974 din 18 decembrie 2008, Tribunalul Mureș a respins contestația formulată de reclamata U.M.I. împotriva pârâtului Consiliul Județean Mureș, având ca obiect anularea dispoziției nr. 48/2006 emisă de pârât cu referire la notificarea reclamantei de restituirea în natură a imobilului Castel având destinația de Centru de Plasament situat în localitatea Zau de Câmpie, înscris în C.F. nr. 9 Zau, nr. top. 15 și a terenului aferent în suprafață de 17,740mp. Prin aceeași sentință, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Județean Mureș și, pe cale de consecință, s-a respins cererea reclamantei de obligare la restituirea în natură a celorlalte imobile descrise în notificarea nr. 596/N din 28 noiembrie 2005, ca fiind formulată față de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Î mpotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamanta U.M.I., iar prin decizia nr. 92/A din 23 iunie 2009, Curtea de Apel Mureș a respins apelul declarat, ca nefondat, Pentru a pronunța această, hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Prin dispoziția nr. 48 din 13 februarie 2006, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 de pârâtul Consiliul Județean Mureș, s-a respins cererea reclamantei U.M.I. pentru restituirea în natură a imobilului castel și teren aferent, situat în Zau de Câmpie, înscris în C.F. nr. 9 Zau de Câmpie, nr. top 15. Acest imobil figurează printre imobilele pe care reclamanta le-a solicitat să-i fie restituite în natură prin notificarea formulată la 28 noiembrie 2005 și înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc G.M.C.

sub nr. 596/IX/2005. întrucât imobilul respectiv face parte din domeniul public al județului Mureș, notificarea reclamantei referitoare la imobilul respectiv în care funcționează Centrul de Plasament Zau de Câmpie, a fost înaintată spre soluționare Consiliului Județean Mureș. Din dispoziția contestată nu rezultă motivele de fapt pentru care a fost respinsă cererea de restituire în natură, fiind menționate doar temeiurile de drept, respectiv prevederile art. 22 alin. (1), art. 25 alin. (3) și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și ale O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001. Pe parcursul judecării cauzei în primă instanță s-a clarificat faptul că notificarea reclamantei a fost respinsă pe motiv că a fost tardiv formulată.

De altfel, pârâtul și-a menținut aceeași poziție și în apel, reiterând faptul că notificarea a fost formulată cu depășirea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001. Conform prevederilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită va notifica unitatea deținătoare în vederea restituirii în natură a imobilului ce intră sub incidența cestei legi în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, termenul de 6 luni a fost prelungit succesiv cu câte 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001, împlinindu-se în luna februarie 2002. În speță reclamanta nu a solicitat restituirea imobilului în litigiu în termenul sus-menționat, formulând notificarea doar în noiembrie 2005. Imobilul în litigiu intră sub incidența prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, care anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, prevedea doar posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin Legea nr. 247/2005, acest articol a fost modificat în sensul că în cazul imobilelor care intră sub incidența acestui articol nu este exclusă restituirea în natură. Prin Legea nr. 247/2005 nu a fost instituită însă o repunere în termenul de depunere a notificărilor pentru imobilele ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001. De asemenea, faptul că în urma modificării art. 16 din Legea nr. 10/2001, se prevede posibilitatea restituirii în natură a imobilelor ce intră sub incidența acestui articol, nu înseamnă că a fost prevăzut un nou termen pentru a formula cerere de restituire a unor astfel de imobile.

In cazul persoanelor îndreptățite la restituirea unor imobile prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001, prin art. II din Titlul I al Legii nr. 247/2005, s-a prevăzut posibilitatea de a ataca în justiție dispozițiile având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru astfel de imobile și care nu au fost valorificate în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a legii. Prin urmare, aceasta era modalitatea de valorificare a posibilității de restituire în natură a imobilelor prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001 și nu formularea unei noi notificări. A concluzionat instanța de apel că, în contextul în care reclamanta nu a formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a pierdut dreptul de a solicita restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu.

S-a mai reținut că obiectul prezentei cauze se referă doar la imobilul situat în Zau de Câmpie, deoarece doar cu privire la acest imobil, competența de soluționare a notificării revenea Consiliului Județean Mureș, iar referirea reclamantei la posibilitatea de a revendica imobilul în litigiu pe calea dreptului comun excede obiectului prezentei cauze. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta U.M.I. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Prin decizia recurată, instanța de apel nu răspunde criticilor cuprinse în motivele de apel, ci reia considerentele sentinței pronunțate de prima instanță.

Astfel, susține recurenta, Curtea de Apel nu a cenzurat susținerile cu care a fost învestită și care vizau faptul că expertiza topografică avea anexate extrase C.F. și plan cadastral ce se puteau referi la C.F. 50 - Zau de Câmpie și nu la C.F. 9 - Zau de Câmpie, deși imobilul din litigiu este identificat în această Carte Funciară. De asemenea, instanța de apel nu a dorit să clarifice nici aspectul referirilor la faptul că, deși dispoziția s-a emis pentru imobilul înscris în C.F. 9 Zau de Câmpie NR top 13 înscris la A+2 unde este evidențiat castel și teren intravilan în suprafață de 846 mp, în expertiză se menționează o suprafață de 17740 mp. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele: Deși în cuprinsul cererii de recurs, reclamanta indică prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că niciuna din criticile formulate nu vizează interpretarea sau aplicarea greșită a unei norme legale. Singurul aspect criticat prin motivele de recurs și care poate fi încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este cel prin care recurenta susține nemotivarea hotărârii recurate. De aceea, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va încadra criticile formulate prin motivele de recurs în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Exercitând controlul judiciar din perspectiva acestui motiv de modificare a hotărârii, Înalta Curte pornește de la premisa că dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligația pentru instanță de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. în aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere. Verificând decizia recurată sub aspectul respectării acestor prevederi legale, Înalta Curte constată că instanța de apel a arătat în cuprinsul deciziei pronunțate care sunt criticile formulate prin motivele de apel și a răspuns acestora.

Astfel, s-a arătat că motivele de apel cuprind critici referitoare la nemotivarea dispoziției contestate, la conținutul raportului de expertiză, la faptul că, deși reclamanta s-a adresat instituțiilor abilitate pentru restituirea mai multor imobile, a fost soluționată o singură cerere și la formularea în termen a notificării. Curtea de Apel a răspuns acestor critici, arătând că, pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță, s-a clarificat împrejurarea că, prin dispoziția contestată, notificarea reclamantei a fost respinsă ca tardiv formulată. In continuare, instanța de apel a expus argumentele pentru care a apreciat că soluția pronunțată de tribunal este legală sub acest aspect, notificarea fiind formulată de reclamantă cu depășirea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Față de această dezlegare și față de prevederile art. 137 C. proc. civ., criticile care vizau fondul solicitărilor cuprinse în notificare sau constatările expertului expuse în raportul de expertiză nu au mai fost, în mod corect, analizate de instanța de apel care a precizat că, în aceste condiții, reclamanta a pierdut dreptul de a solicita restituirea în natură sau măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu. Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat prevederile art. 261 C. proc. civ., modificarea hotărârii în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. neputând fi dispusă, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta U.M.I. împotriva deciziei nr. 92/A din 23 iunie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, precum și pentru cauze, privind conflictele de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2010.