ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 476/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Reclamanții E.E.I.E., S.J., E.T., E.A. și B. (E.) A. au chemat în judecată la data de 26 februarie 2010 pe pârâtul Primarul municipiului Târgu Mureș solicitând anularea dispoziției acestuia nr. 549 din 25 ianuarie 2010 și emiterea unei dispoziții prin care să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în Târgu Mureș, str. G.D., jud. Mureș. Au arătat că imobilul a aparținut autorului lor E.T.D.A. și a trecut în proprietate statului în mod abuziv în baza încheierii notariale nr. 214/1964. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Mureș prin sentința civilă nr. 1178 din 10 iunie 2010, a respins ca nefondată contestația reclamanților.

În fapt, prima instanță a reținut următoarele: Contestatorii la data de 16 septembrie 2005 au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilului situat în Târgu Mureș, str. G.D. compus din clădirile menționate în C.F. Târgu Mureș și terenul aferent acestora. Prin dispoziția contestată, nr. 549 din 25 ianuarie 2010 emisă de Primarului municipiului Târgu Mureș, la art. I s-a respins, ca tardivă, cererea de restituire în natură pentru imobilul-construcții și, la art. II, s-a respins cererea de restituire în natură pentru imobilul-teren, ca fiind rămasă fără obiect întrucât acest petit a fost soluționat prin Hotărârea nr. 60 din 17 ianuarie 2008 a Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, în baza prevederilor Legii nr. 247/2005 de modificare și completare a Legii nr. 18/1991.

Tribunalul a apreciat că nu s-a respectat de către contestatori, termenul limită stabilit de legiuitor, data de 14 februarie 2002, până la care puteau să-și exercite dreptul la restituirea unor imobile, așa cum prevăd dispozițiile art. 22 alin. (1) și (6) din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții susținând că pot solicita oricând restituirea imobilelor preluate abuziv de Statul Român cu atât mai mult cu cât un bun imobil pe care statul l-a preluat în mod abuziv nu poate rămâne nelegal în proprietatea statului. Au invocat prevederile art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. precizând că hotărârea atacată, prin care s-a respins ca tardivă cererea de restituire a imobilului, reprezintă o încălcare a prevederilor legale ce garantează dreptul la proprietate privată.

Cu privire la cererea de restituire către reclamanți a imobilului - teren au susținut că prin acordarea de măsuri reparatorii în baza Hotărârii nr. 60 din 17 ianuarie 2008 li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului, care ar atrage implicit și recunoașterea dreptului de proprietate asupra construcțiilor, din această perspectivă sentința primei instanțe fiind nelegală. Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin decizia nr. 167A din 11 noiembrie 2010 a respins apelul ca nefondat.

În opinia Curții, prin hotărârea atacată prima instanță nu a încălcat dreptul de proprietate recunoscut de Constituție și de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., întrucât instanța de fond a precizat în considerente că prin decizia nr. 557 din 25 octombrie 2005 a Curții Constituționale s-a statuat că Legea nr. 10/2001 este o lege specială în materia revendicării imobiliare, prin care legiuitorul a urmărit să evite perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a imobilelor preluate abuziv.

Având în vedere că există o procedură administrativă pe care reclamanții au avut-o la îndemână pentru a formula cererea de a li se restitui imobilele, o procedură care are prevăzut un termen limită până la care se puteau formula notificările, respectiv până la data de 14 februarie 2002, Curtea a apreciat că prin nerespectarea prevederilor art. 22 alin. (6) din lege, care atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală în speța dedusă judecății. Pe de altă parte, securitatea circuitului civil atrage respectarea unităților de timp, respectiv, a termenelor prevăzute de legiuitor pentru exercitarea cu succes a acțiunilor în justiție.

Neîndeplinirea etapelor stabilite de către legiuitor în termenul statuat de către acesta, în opinia Curții, nu reprezintă o imixtiune în dreptul de proprietate al reclamanților care, în condițiile în care se prevalează de dispozițiile unei legi speciale - Legea nr. 10/2001, este necesar să respecte și termenele prevăzute de acest act normativ. Așa fiind, trimiterea notificării abia în anul 2005, atrage consecința aplicării sancțiunii prevăzute de neexercitarea în termen a notificării. Cererea de restituire a terenului situat în Târgu - Mureș, str. G.D., în baza Legii nr. 247/2005, a fost respinsă ca rămasă fără obiect, prin Dispoziția nr. 549/2010 a Primarului municipiului Târgu - Mureș întrucât în anul 2005 terenul solicitat nu mai forma proprietatea Statului Român.

Instanța de apel a avut în vedre că la fila 23 din dosarul de fond, există tabelul nominal cu persoanele fizice pentru care nu există suprafețe de teren suficient pentru restituirea integrală a proprietății, reclamanții fiind cuprinși în anexa 23/IX pentru terenul din Târgu - Mureș, str. G.D., la poziția nr. 236. Curtea a reținut că nu mai este posibilă restituirea în natură a terenului aferent construcției înscrise în CF Târgu - Mureș în condițiile în care, așa cum rezultă din probele administrate, terenul care forma proprietatea familiei E. și era înscris în CF Târgu - Mureș, a fost dezmembrat la preluarea în proprietatea statului și s-a transcris în CF Târgu - Mureș însumând o suprafață totală de 8671 mp, ce a fost trecută în proprietatea SC A. SA, SC F. SA, care, de altfel, și-a intabulat dreptul de proprietate în anul 1996 cu certificatul de atestare din 1995. Împotriva deciziei Curții de Apel au formulat recurs reclamanții în temeiul dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. Au criticat faptul că decizia recurată nu este motivată, în sensul că a preluat majoritatea considerentelor din cuprinsul sentinței apelate, argumentele instanței de apel nefiind suficiente pentru a susține soluția pronunțată în această fază procesuală, împrejurare ce atrage incidența cazului de casare dispus de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În temeiul dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au arătat că decizia recurată nu este legală întrucât prin nerestituirea imobilului instanța de apel a încălcat dreptul de proprietate recunoscut de dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 C.E.D.O., art. 480 C. civ. Recurenții au arătat că puteau solicita oricând restituirea imobilului preluat abuziv de stat, dreptul acestora nefiind prescris.

Au susținut că prin încălcarea dispozițiilor constituționale și prin aplicarea eronată a acestora le este încălcat dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe independente și imparțiale, drept garantat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. O altă critică vizează faptul că în mod greșit a fost confirmată dispoziția contestată nr. 549 din 25 ianuarie 2010 a Primarului municipiului Târgu - Mureș, de respingere a solicitării reclamanților, respectiv tardivitatea cererii de restituire în natură a construcției și rămânerea fără obiect a cererii de restituire în natură a terenului. Recurenții reclamă și faptul că nu au fost puși în posesia terenului nici până în prezent în baza Hotărârii nr. 60 din 17 ianuarie 2008. Nu în ultimul rând, recurenții critică faptul că cererea de restituire în natură a construcției nu a fost soluționată de autoritățile competente nici până în prezent.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se poate cere modificarea unei hotărâri când a fost pronunțată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, invocată de reclamanți în scopul valorificării pretenției de retrocedare a imobilului ce face obiectul litigiului, s-a reglementat regimul juridic a unor imobile preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, (devenit art. 22 după republicare), persoanele pretins îndreptățite să obțină măsuri reparatorii în cadrul acestui act normativ aveau obligația de a formula în termenul prevăzut de această dispoziție legală notificare prin care entitatea deținătoare era învestită cu analizarea pretențiilor formulate cu privire la un anumit imobil. Termenul de notificare, de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001, termen care a fost prelungit prin O.U.G.

nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001 până la data de 14 februarie 2002, nu a suferit nici o modificare prin dispoziții legale ulterioare și el s-a aplicat pentru toate categoriile de persoane pretins îndreptățite la măsuri reparatorii, fără vreo distincție. Nerespectarea de către persoanele îndreptățite a termenului de notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri.

Or, în speța dedusă judecății, astfel cum au reținut în mod corect instanțele de fond, reclamanții au contestat dispoziția Primarului municipiului Târgu Mureș nr. 549 din 25 ianuarie 2010 prin care li s-a respins solicitarea de restituire în natură a imobilul care a aparținut antecesorilor lor, compus din teren și construcții, ce a făcut obiectul notificării nr. 510 din 16 septembrie 2005. Termenul de notificare analizat, este, prin voința legii, unul de decădere, nefiind susceptibil de întrerupere sau suspendare. Prin urmare chiar dacă dreptul de proprietate este prin esența sa imprescriptibil, optând pentru valorificarea lui în procedura specială a Legii nr. 10/2001 reclamanții trebuiau să respecte exigențele acestui act normativ, inclusiv în ceea ce privește termenele stabilite de legiuitor.

Cadrul procesual a fost fixat de reclamanți, conform principiului disponibilității, consacrat în art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ceea ce presupune că instanțele erau obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată. Din moment ce, inițiind demersul judiciar, reclamanții au contestat dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, în mod legal instanțele de fond au apreciat că sancțiunea decăderii aplicată pentru nerespectarea termenului legal instituit pentru formularea notificării, nu poate fi înlăturată, critica recurenților pe acest aspect neputând fi primită. Nefondată este și critica prin care reclamanții susțin că le-a fost încălcat dreptul de proprietate privată.

Astfel, prin Decizia nr. 388/2006 Curtea Constituțională a statuat că termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru formularea notificării nu este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate privată, prevederile art. 22 din lege fiind în deplină concordanță cu dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. În mod legal instanța de apel a reținut că reclamanții au garantat liberul acces la justiție și disponibilitatea de a alege și exercita acțiunile pe care le consideră utile valorificării dreptului lor, nefiindu-le îngrădit dreptul la un proces echitabil. În art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului accesul liber la justiție este conceput ca dreptul oricărei persoane de a se putea adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege.

Ca o garanție a respectării dreptului omului, C.E.D.O. prevede în art. 6 pct. 1 dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, o componentă a acestui drept fiind dreptul de acces la instanță. Dreptul de acces la instanță însă nu este un drept abstract, acesta putând suferi limitări din partea puterii de stat, cum ar fi termenele legale de prescripție sau de decădere, cu scopul salvgardării altor interese, precum și drepturile și libertățile altora, principiul securității raporturilor juridice.

În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, această instanță stabilind constant că pot fi aduse restricții exercițiului dreptului de acces, întrucât acest drept prin însăși natura sa cere o reglementare din partea statului, reglementare ce poate varia în timp și spațiu în funcție de resursele comunității și de nevoile indivizilor, dar și de necesitatea asigurării unui raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese (hotărârea Golder contra Marii Britanii din 1975). Având în vedere considerentele precedente privitoare la tardivitatea notificării formulate de reclamanți nu pot fi primite criticile prin care aceștia reclamă faptul că nu au primit nici o despăgubire pentru construcție și nici pe cele referitoare la faptul că nu au fost puși în posesie asupra terenului obținut în temeiul legilor funciare, care nu privesc obiectul cererii cu care a fost învestită instanța în prezenta cauză.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții au invocat că instanța de apel nu a motivat soluția pronunțată, nu a arătat temeiurile de fapt și de drept pe care s-a întemeiat, preluând considerentele sentinței apelate. Verificând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanța a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel și care vizau cadrul procesual cu care a fost învestită și a verificat stabilirea situației de fapt și aplicare legii de către prima instanță. În acest context al analizei, faptul că instanța de apel analizând controlul judiciar cu care a fost învestită a ajuns la aceleași concluzii, ce au impus confirmarea soluției procesuale a primei instanțe nu semnifică o nemotivare a hotărârii, în sensul motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Aceasta deoarece Curtea, în exercitarea rolului său devolutiv, nu este obligată să pronunțe o altă soluție procesuală în apel, dacă constată că se mențin argumentele avute în vedere de către prima instanță, hotărârea acesteia fiind temeinică și legală. Or, din redactarea deciziei recurate rezultă că, în limitele cererii de apel cu care a fost învestită, Curtea de Apel a verificat stabilirea situației de fapt și aplicare legii de către prima instanță, astfel încât, modificarea deciziei în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu se poate dispune.

Nu în ultimul rând, cu privire la critica vizând încălcarea dispozițiilor art. 6 C.E.D.O., în sensul nerespectării dreptului reclamanților la un proces echitabil, Înalta Curte reține că sintagma „proces echitabil” presupune dreptul persoanei de a se adresa unei instanțe judecătorești, așa cum s-a arătat anterior, sens în care se constată că reclamantul a beneficiat de acces la instanțele judecătorești, ce i-au analizat, contrar susținerilor sale, toate apărările legate de solicitarea sa, analiză raportată, firesc și legal, la circumstanțele particulare ale cauzei. Din acest motiv, susținerile recurenților privind încălcarea dreptului la un proces echitabil și nemotivarea deciziei nu sunt fondate, faptul că instanța a ajuns la o concluzie diferită decât cea preconizată de aceștia nefiind o încălcare a drepturilor lor procesuale.

Pe cale de consecință, pentru considerentele ce preced, recursul va fi respins în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții E.E.I.E., S.J., E.T., E.A. și B. (E.) A. împotriva deciziei nr. 167/ A din 11 noiembrie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2012.