ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3056/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 6031 din 16. aprilie 2009, Tribunalul București, secția a VI a comercială, a admis cererea formulată de reclamanta SC M.C. SRL București în contradictoriu cu pârâta SC E.I. SRL București și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 162.916,05 lei reprezentând penalități de întârziere și la plata sumei de 4.510,52 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, la data de 14 noiembrie 2007, între reclamanta SC M.C. SRL București, în calitate de furnizor și pârâta SC E.I. SRL București, în calitate de beneficiar s-a încheiat contractul de furnizare de produse având ca obiect 92 bucăți profil oțel tip IPE 600 (art. 2.1).

Prețul convenit pentru îndeplinirea contractului, plătibil furnizorului a fost stabilit pentru suma de 101.016,00 Euro la care se adaugă TVA 19 % - 19.193,04 Euro rezultând valoarea totală a contractului de 120.209,04 Euro. Părțile au convenit ca plata prețului să se efectueze astfel: 50 % din valoarea totală a contractului în avans, la data de 15 noiembrie 2007, 50 % din valoarea totală a contractului în termen de 30 zile, adică la data de 14 decembrie 2007. În conformitate cu dispozițiile art. 9.1 din contract, beneficiarul s-a obligat să efectueze plata către furnizor în termen de maximum 3 zile de la emiterea facturii proforme. La data de 12 decembrie 2007, a fost emisă factura proformă pentru suma de 60.104,52 euro, reprezentând contravaloare profile de oțel.

Deși obligația de plată era scadentă la 15 decembrie 2007, pârâta a achitat contravaloarea acestei facturi cu întârziere, respectiv la data de 21 ianuarie 2008. În conformitate cu dispozițiile art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Prevederile art. 970 alin. (1) C. civ., consacră principiul bunei-credințe în relațiile contractuale, stipulând: „convențiile trebuie executate cu bună-credință”. Potrivit prevederilor art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligațiilor și în caz contrar are dreptul la dezdăunare. În consecință, pârâta datorează penalități de întârziere pentru perioada 15 decembrie 2007 - 21 ianuarie 2006 în cuantum de 44.477.34 euro, calculate astfel: 120.209,04 euro x 1 % x 37 (zile întârziere) = 44.477.34 euro echivalentul în lei al sumei de 44,477,34 euro este în cuantum de 162.916,05 ron, sumă la plata căreia va fi obligată pârâta.

Apărările pârâtei sunt considerate neîntemeiate de către instanță pentru următoarele considerente: Avizul de însoțire a mărfii emis la 19 noiembrie 2007 a fost semnat de un reprezentant al pârâtei, astfel încât nu poate fi susținută nepredarea acestuia. În ceea ce privește lipsa certificatului de conformitate, tribunalul observă că pârâta nu a ridicat vreo obiecțiune cu privire la calitatea produselor livrate, achitând integral prețul bunurilor achiziționate. În același timp, în opinia instanței societatea beneficiară nu poate opune excepția de neexecutare a contractului, întrucât a fost stabilit contractual un termen pentru executarea obligației de plată. Or, pentru a se putea invoca excepția de neexecutare este necesar să existe o simultaneitate de îndeplinire a obligațiilor.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termen, motivat și legal timbrat SC E.I. SRL București, criticile vizând netemeinicia hotărârii atacate. Prin decizia nr. 564 din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - pârâtă SC E.I. SRL București. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: La punctul 2.4 din contract părțile au stabilit ferm scadențele plăților, respectiv, plata a 50 % din valoarea totală a contractului în avans, la data de 15 noiembrie 2007 și 50 % din valoarea totală a contractului în termen de 30 de zile, adică la data de 14 decembrie 2007. Având în vedere că data plăților a fost stabilită fără echivoc, părțile au convenit în clauza 9.1.

că beneficiarul are obligația de a efectua plata către furnizor în termen de maxim 3 (trei) zile de la emiterea facturii proforma de către acesta. Numai în măsura în care părțile nu ar fi stabilit ferm scadența de plată, s-ar fi putut interpreta că voința părților a fost în sensul că plata se face în termen de trei zile de la transmiterea (comunicarea) facturii proforma, caz în care ar fi devenit aplicabil punctul 18 din contract.

A admite altfel, respectiv a admite interpretarea acestor clauze contractuale potrivit susținerii apelantei, înseamnă a goli de conținut existența neîndoielnică a voinței părților, exteriorizată prin stabilirea scadenței, adică a celor două date neechivoce de plată: 15 noiembrie 2007 și 14 decembrie 2007. Constatarea instanței de fond în sensul existenței la dosarul cauzei a avizului de însoțire a mărfii este corectă, cum corectă este și aprecierea acesteia în sensul că lipsa certificatului de conformitate nu a determinat obiecțiuni din partea beneficiarei (pârâta în cauză), cu privire la calitatea produselor pe care le-a achitat integral.

Cât privește susținerea apelantei din motivele completatoare, respectiv lipsa din dosar a dovezii calității de reprezentant al societății pârâte a semnatarului avizului de însoțire a mărfii, Curtea a respins-o din cel puțin trei considerente: - Dincolo de faptul că pe tot parcursul judecății în fața instanței de fond nu s-a invocat niciodată nerecunoașterea calității de reprezentant al persoanei care a semnat avizul de însoțire al mărfii [care de altfel cuprinde specificația mărfii oțel tip IPE 600 (bare x 12 m/E.) 92 buc], apelanta pârâtă nu s-a înscris în fals cu privire la acest document și nici nu a solicitat efectuarea vreunei probe care să ateste contrariul celor înscrise în avizul de însoțire; - Potrivit punctul 8.1.

din convenția părților beneficiarul (pârâta apelantă) are obligația de a prelua marfa de la depozitul furnizorului, iar potrivit punctului 7.1. recepția mărfurilor se face la livrare. Prin urmare, apelanta beneficiară a mărfurilor, a ridicat marfa din depozitul furnizorului, pe bază de recepție, situație în care susținerea acesteia în sensul că preluarea mărfurilor nu reprezintă o acceptare a produselor furnizate și nici o recunoaștere a conformităților lot cu cele comandate (întrucât nu posedă cunoștințe tehnice) nu are temei, de vreme ce nimic nu o împiedica să nu le ridice fără documente justificative. În măsura în care produsele au fost ridicate fără recepție conform punctului 7.1.

din contract, pârâta apelantă și-a asumat riscul preluării și respectiv al plății unor mărfuri neconforme, astfel că în lipsa oricăror obiecțiuni în ce privește livrarea, nu poate invoca, culpa reclamantei în acțiunea privind aplicarea clauzei penale pentru plata cu întârziere a sumei scadente la 14 decembrie 2007; - În concluziile depuse în dosarul de fond în ce privește certificatul de conformitate, pârâta face trimitere la H.G. nr. 622/2004, act normativ ce privește stabilirea condițiilor de introducere pe piață a produselor pentru construcții și care în art. 32 alin. (2) și (3) stabilește că certificatul de conformitate se prezintă de producător sau reprezentantul autorizat al acestuia, numai organelor de control, la cererea acestora.

În ce privește lipsa ștampilei de pe avizul de însoțire a mărfii, Curtea a apreciat că această omisiune nu lipsește actul de validitate. În fine, cel de-al treilea motiv de apel ce vizează greșita apreciere a instanței de fond cu privire la opunerea de către pârâtă a excepției de neexecutare, Curtea l-a apreciat nefondat. Indiferent de modul în care înțelege apelanta pârâtă să coreleze obligațiile părților raportat la clauzele contractuale, este fără putință de tăgadă că obligația părților în contractul de furnizare de produse este aceea stabilită la punctul 2 „Obiectul contractului”, respectiv punctul 2.1 obligația furnizorului (reclamanta intimată) de a furniza produselor și punctul 2.2. obligația beneficiarului să plătească prețul convenit la termenele de scadență stabilite la punctul 2.4.

Prin urmare, câtă vreme părțile au convenit un termen pentru executarea obligației de plată (ce face obiectul prezentului litigiu cu referire la penalitățile datorate pentru plata efectuată peste termenul de scadență) în mod corect a reținut tribunalul că urmare a existenței unui termen contractual pentru executarea acestei obligații, nu se poate opune excepția de neexecutare. Prezentarea etapizată a obligațiilor contractuale a reclamantei intimată, care în opinia apelantei nu au fost respectate, nu sunt de natură a face dovada îndeplinirii condițiilor pentru admiterea excepției de neexecutare în condiția în care pentru plata prețului este stabilit termen de scadență contractual. Ori de câte ori, în convenții, părțile convin un termen de executare a uneia din obligațiile reciproce, înseamnă că acestea au renunțat la simultaneitatea de executare a obligaților.

Oricum, se reține că prin invocarea excepției de neexecutare pârâta nu a dorit decât să justifice întârzierea în plata prețului, folosind efectul suspendării (care, de altfel operează până la momentul când cealaltă parte își îndeplinește obligațiile ce-i revin). Prin urmare, în cauza de față, pârâta a invocat excepția de neexecutare nu pentru plata prețului, ci pentru plata cu întârziere a acestuia, pe motivul că reclamanta nu a comunicat avizul de însoțire a mărfii și certificatul de conformitate în una din formele prevăzute de dispozițiile de la punctul 18 din contract. Or, dincolo de faptul că nu este îndeplinită condiția simultaneității de executare a obligațiilor ca urmare a stabilirii termenului de plată contractual, dar nu este îndeplinită, după cum s-a arătat în precedent, nici condiția ca din partea reclamantei să existe o neexecutare parțială, suficient de importantă pentru a se invoca această excepție.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC E.I. SRL București invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii apelului și a schimbării în tot a sentinței, respingând ca neîntemeiată acțiunea, cu obligarea intimatei - reclamante la suportarea cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenta a susținut, în esență, următoarele: - Prin decizia din apel care menține hotărârea dată de instanța de fond există dispoziții contradictorii pentru calculul penalităților de întârziere întrucât sunt reținute două date ca fiind scadente pentru calculul penalităților de întârziere, pe de o parte data de 14 decembrie 2007 (pornind de la dispozițiile art. 2.4 din contract) și pe de altă parte data de 15 decembrie 2007 (pornind de la dispozițiile art. 9.1 din contract).

- Motivarea respingerii primului motiv de apel se întemeiază pe motive contradictorii, atât timp cât un interval de maxim 3 zile nu poate fi considerat „dată fermă” sau dată neechivocă. - Curtea de Apel a interpretat greșit înțelesul clauzei art. 9.1 din contract ignorând voința părților stabilită în cele două articole referitoare la „Comunicări” art. 18.1 și art. 18.2 și încălcând dispozițiile art. 982 C. civ. și 983 C. civ. - Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel invocat care vizează înlăturarea greșită de către instanța de fond a apărărilor recurentei privind lipsa certificatelor de conformitate și a avizului de însoțire a mărfii Curtea interpretează în mod greșit clauzele contractuale referitoare la obligația intimatei - reclamante de a transmite aceste documente recurentei, ignorând voința părților stipulată în mod clar în cadrul dispozițiilor art. 8.2 și 18 din contract.

- Atâta timp cât intimata - reclamantă nu face dovada comunicării către pârâtă a înscrisului numit factura proforma nr. 1100 din 12 decembrie 2007 în conformitate cu art. 18 din contract la data înscrisă în conținutul său de 14 decembrie 2007, instanța nu poate aprecia cu certitudine momentul de la care încep să curgă penalitățile de întârziere și nici nu o poate obliga pe recurentă la plata penalităților de întârziere aferente acesteia, pentru că nu există temei legal. Recursul nu este fondat. Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de pârâtă.

Nu se constată existența cerințelor necesare pentru reținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Pentru a exista contrarietate între considerente trebuie ca acestea să se excludă reciproc. Or motivele care tind la respingerea primei critici din apel, ca nefondată, nu sunt în situația de a se exclude reciproc. Instanța de apel a reținut clar și precis că numai în măsura în care părțile nu ar fi stabilit ferm scadențele de plată: 15 noiembrie 2007 și 14 decembrie 2007 s-ar fi putut interpreta că voința părților a fost în sensul că plata se face în termen de 3 zile de la transmiterea (comunicarea) facturii proforma, caz în care ar fi devenit aplicabil punctul 18 din contract.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi reținut instanța de apel interpretând corect clauza cuprinsă în art. 9.1 din contract în concordanță cu prevederile art. 982 și 983 C. civ. și cu voința părților stabilită prin art. 18.1 și 18.2 din contract. Instanța de apel a reținut corect că la punctul 2.4 din contract părțile au stabilit ferm scadențele părților și numai în măsura în care părțile nu ar fi stabilit ferm scadența de plată, s-ar fi putut interpreta că voința părților a fost în sensul că plata se face în termen de trei zile de la transmiterea facturii proforma, caz în care ar fi devenit aplicabil punctul 18 din contract.

A admite interpretarea acestor clauze contractuale potrivit susținerilor recurentei ar goli de conținut existența neîndoielnică a voinței părților exteriorizată prin stabilirea scadenței, adică a celor două date neechivoce de plată: 15 noiembrie 2007 și 14 decembrie 2007. În ce privește cel de-al doilea motiv ce vizează înlăturarea greșită de către instanța de fond și instanța de apel a apărărilor recurentei privind lipsa certificatelor de conformitate și a avizului de însoțire a mărfii instanța de apel a interpretat corect clauzele contractuale în concordanță cu voința părților. Avizul de însoțire a mărfii a fost semnat de un reprezentant al pârâtei astfel încât nu poate fi susținută nepredarea acestuia iar lipsa certificatului de conformitate nu a determinat obiecțiuni din partea beneficiarei, cu privire la calitatea produselor pe care le-a achitat integral.

Obligația părților în contractul de furnizare de produse este aceea stabilită la punctul 2 „Obiectul contractului”, respectiv punctul 2.1 obligația furnizorului de a livra produsele și punctul 2.2. obligația beneficiarului să plătească prețul convenit la termenele de scadență stabilite la punctul 2.4. Câtă vreme părțile au convenit un termen pentru executarea obligației de plată, iar societatea pârâtă și-a îndeplinit cu întârziere obligația de plată, în temeiul art. 969, 1066 și 1073 C. civ., intervine răspunderea sa contractuală, fiind activată clauza penală inserată în contract în cadrul art. 13.2. În consecință, pârâta datorează penalitățile de întârziere la care a fost obligată. Pentru considerentele expuse, se apreciază că hotărârea nu este afectată de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., încât în temeiul prevederilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte urmează a respinge recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC E.I. SRL București împotriva deciziei nr. 564 din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2010.