ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9909/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 455 din 25 septembrie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 334/117/2008 a Tribunalului Cluj, secția civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.E.F.; a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea civilă formulată de reclamantul P.V., împotriva pârâților Primarul municipiului Cluj-Napoca, municipiul Cluj-Napoca prin Primar, Statul Român prin M.E.F., având ca obiect contestație împotriva dispoziției emise în aplicarea Legii nr. 10/2001, fără cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a analizat cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.E.F., în baza art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., excepție ce a fost apreciată ca neîntemeiată. Astfel, s-a constatat că dispoziția atacată este emisă de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca, entitate obligată în raportul juridic dedus judecății, întrucât calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, însă, prima instanță a apreciat că din aceste împrejurări nu se poate concluziona în sensul lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M.E.F. S-a reținut că în susținere, pârâtul, titular al excepției, a invocat dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora îi este atribuită calitate procesuală pasivă într-un eventual litigiu, în situația în care unitatea deținătoare nu a fost identificată.

Totodată, același pârât s-a prevalat și de dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007, pentru accelerarea procedurii de acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, prin care a fost modificată completată Legea nr. 247/2005, act normativ prin care s-a recunoscut calitatea procesuală în vederea stabilirii și modalității de plată a despăgubirilor pentru C.C.S.D. și A.N.R.P., instituții care acționează în numele și pe seama Statului Român. Prima instanță a apreciat că se impune a fi observat faptul că alături de cele două instituții menționate, Statului Român prin M.E.F., îi sunt conferite atribuții speciale în cea de a doua etapă a procedurii administrative, prin mai multe dispoziții legale cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care justifică, cel puțin pentru opozabilitatea hotărârii pronunțate în cauză, calitatea procesuală pasivă acestuia.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 8 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, până la finalizarea procedurilor de despăgubire, M.F.P. (în prezent M.E.F.) va reprezenta Statul Român ca acționar la Fondul P. și va exercita toate drepturile ce decurg din această calitate. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (3) din același act normativ, capitalul social inițial al Fondului P. este împărțit în acțiuni deținute de M.E.F., iar potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1), sursele de finanțare a acordării despăgubirilor în numerar de către D.A.D. se asigură, până la listarea SC F.P. SA, din dividendele aferente acțiunilor deținute de stat la Fondul P., în completare, de la bugetul de stat, prin bugetul M.E.F.

Asupra excepției analizate, prima instanță a concluzionat că aplicarea dispozițiilor cuprinse în Titlul VII - din Legea 247/2005, privind acordarea despăgubirilor în favoarea persoanei îndreptățite, presupune asigurarea fondurilor necesare din partea M.E.F., ca reprezentant al Statului Român, acesta având astfel calitate procesuală pasivă în litigiile ce decurg din derularea procedurii administrative reglementate prin dispozițiile legale speciale în materie.

Instanța de fond a admis că este adevărat că atribuțiile prevăzute în sarcina pârâtului se referă la cea a doua etapă a parcurgerii procedurii administrative, însă, atât timp cât se recunoaște instanței posibilitatea de a se substitui entității investite soluționarea notificării atunci când se constă o tergiversare din partea acesteia în vederea stabilirii îndreptățirii persoanei de a beneficia de măsuri reparatorii în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, și, plecând de la aceleași rațiuni, chiar posibilitatea determinării cuantumului despăgubirilor (caz în care, C.C.S.D. ar urma să procedeze doar la actualizarea acestora), potrivit jurisprudenței actuale a C.E.D.O., pentru celeritatea procedurii și în vederea respectării duratei rezonabile a litigiului, în înțelesul prevederilor art. 6 paragr.

1 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, este evident că și în această etapă de desfășurare a procedurii, devin incidente dispozițiile cuprinse în Titlul VII din Legea 247/2005. Pe fondul cauzei, analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele: Prin dispoziția nr. 4510 din 09 iulie 2008, emisă de Primarul municipiului Cluj- Napoca, dată în vederea soluționării notificării înregistrată sub nr. 16 din 19 septembrie 2001 la BEJ C.M., s-a propus în favoarea reclamantului P.V.

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Titlul VII - din Legea nr. 247/2005, având în vedere despăgubirile primite la expropriere, pentru construcțiile expropriate și demolate în suprafață de 159,40 mp și pentru terenul suprafață de 392 mp, situate în Cluj-Napoca, înscrise în CF. Prin contestația formulată reclamantul nu a contestat natura măsurilor reparatorii stabilite în favoarea sa în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ci a contestat faptul că acesta urmează a fi stabilit în temeiul legii speciale - Titlul VII al Legii nr. 247/2005, motivat de faptul că Fondul P. nu este unul funcțional și apreciind că i se cuvin despăgubiri stabilite la valoarea actuală circulație a imobilului din litigiu.

Instanța de fond a apreciat că nu pot fi primite argumentele reclamantului în acest sens, întrucât despăgubirile acordate în condițiile Titlul VII al Legii 247/2005 au la bază raportul de evaluare întocmit de evaluatorul sau societatea de evaluare desemnați Secretariatul Comisiei Centrale, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 16 în actul normativ menționat, despăgubirile fiind determinate la valoarea actuală de circulație a imobilului, calculată conform standardelor internaționale de evaluare. Totodată, s-a mai reținut că în urma modificărilor aduse Titlului VII al Legii nr. 247/2005 prin O.U.G. nr. 81/2007, s-a prevăzut prin dispozițiile art. 18 1 posibilitatea opțiunii persoanei îndreptățite pentru acordarea de despăgubiri în numerar, în limita sumei maxime de 500.000 lei.

Pe de altă parte, în practica actuală a instanțelor, pentru celeritatea derulării procedurii, instanța de fond a reținut că se obișnuiește a se stabili cuantumul despăgubirilor ce se cuvin persoanelor îndreptățite, pe baza unei expertize de specialitate ce are în vedere valoarea actuală de circulație a imobilului obiect al litigiului, situație în care C.C.S.D. ar urma să procedeze doar la actualizarea acestora, însă, în cauză, atare expertiză nu a putut fi administrată deoarece reclamantul nu s-a prezentat în fața instanței (personal sau prin apărătorul ales) pentru susține o cerere în acest sens pentru devedirea pretențiilor deduse judecății, motiv pentru care contestația a fost respinsă ca neîntemeiată.

În termen legal, împotriva acestei sentințe, au formulat apel reclamantul P.V. și pârâtul Statul Român prin M.E.F., cel din urmă apelant susținând critici privind nelegala soluționare a excepției lipsei calității sale procesuale în cauză. Prin motivele sale de apel, reclamantul a susținut că soluționarea cauzei în prima instanță a avut loc cu încălcarea dispozițiilor art. 85 și art. 89 C. proc. civ., sentința fiind dată fără a se intra în cercetarea fondului. Reclamantul a mai arătat că, din motivarea sentinței apelate, reiese că datorită nefuncționalității Fondului P., pe baza legii, în practica instanțelor s-a statuat ca soluționarea pe fond a litigiilor privind măsuri reparatorii acordate persoanelor îndreptățite în condițiile Legii nr. 10/2001, presupune stabilirea în concret a felului și cuantumului valorii bunului ce face obiectul măsurilor reparatorii.

Necesitatea stabilirii în concret a cuantumului despăgubirii nu este lăsată la latitudinea C.C.S.D. într-o etapă incertă și viitoare, așa cum consideră Tribunalul prin invocarea Titlului VII al Legii nr. 247/2005, ci chiar de către instanța de judecată în cadrul procesului, deoarece, numai în acest mod, poate fi soluționată cererea de despăgubire la care Statul Român s-a obligat prin elaborarea legii reparatorii. Apelantul reclamant a mai susținut că argumentele instanței privind parcurgerea procedurilor stabilite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și-ar fi avut rațiunea doar în cazul în care pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca și-ar fi îndeplinit obligația de soluționare a notificării în termenele obligatorii, stipulate de Legea nr. 10/2001 și ar fi trimis dosarul Comisiei Centrale împreună cu dispoziția sa motivată.

S-a arătăt prin aceleași motive de apel, că hotărârea apelată este nelegală, întrucât nu a fost efectuată o expertiză tehnică de specialitate pentru stabilirea valorii actuale de circulație a imobilului, instanța încălcând astfel prevederile art. 167 și urătoarele C. proc. civ., privind procedura propunerii și administrării dovezilor, precum și cele ale art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. referitoare la îndatorirea instanței de a lămuri orice împrejurare de fapt ori de drept incidente în cauză. Prin Decizia civilă nr. 10/ A din 15 ianuarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat, în timp ce apelul formulat de pârâtul Statul Român prin M.F.P.

a fost admis, sentința apelată fiind schimbată în parte, astfel că, s-a respins contestația împotriva acestui pârât pentru lipsă calitate procesuală pasivă, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin notificarea nr. 1516 din 19 septembrie 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001, reclamantul P.V. a solicitat restituirea prin echivalent a imobilelor situate în Cluj-Napoca, imobile constând din casă, curte și grădină în suprafață de 109 stj.p., ce au fost expropriate de Statul Român în baza decretelor de expropriere nr. 44/1985 și nr. 78/1986, de la numiții C.T. și C.I., al căror moștenitor este; s-a anexat certificatul de moștenitor nr. 90 din 12 martie 1996 (f. 19, 31, 33-36 dosar fond), pentru dovedirea calității de succesor.

Prin dispoziția nr. 4510 din 09 iulie 2008, emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca, s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind modul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de stat- Titlul VII din Legea nr. 247/2005, având în vedere despăgubirile primite la momentul exproprierii, în favoarea reclamantului P.V. S-a apreciat din conținutul referatului ce a stat la baza emiterii dispoziției contestate că imobilul nu poate fi restituit în natură întrucât construcțiile au fost demolate, iar terenul este ocupat de blocuri locuințe (f. 17). Din considerentele care au stat la baza întocmirii acestui referat, a rezultat că prin decretele de expropriere nr. 44/1985 și nr. 78/1986 au fost expropriate de la numiții C.I.

și C.T. - al căror moștenitor unic este reclamantul, conform certificatului de moștenitor nr. 90/1996 - construcțiile în suprafață de 159,40 mp. și terenul în suprafață de 109 stj. p. (392 mp), cu plata unor despăgubiri în sumă de 80.833 lei. În baza art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, republicată, preluarea imobilului în litigiu, cu titlu de expropriere, se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001, putându-se considera, ca fiind una abuzivă, a apreciat instanța de apel. Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, prevede ca în cazurile care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, dispoziții în același sens, fiind conținute și de art. 7 alin. (2) din aceeași lege.

Pe de altă parte, din economia art. 11 din Legea nr. 10/2001, republicată, rezultă evidență faptul că în cazul imobilelor expropriate și ale căror construcții edificate pe acestea, au fost demolate total, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, iar dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea construcțiilor demolate, așa cum a fost calculată în documentația stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare; în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren expropriat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, potrivit art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Art. 11 alin. (8) teza finală din același act normativ, prevede că în situațiile reglementate de alin. (2), (3) și (4) ale acestui articol, măsurile reparatorii prin echivalent vor fi acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabiliri plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, lege reprezentată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Instanța de apel a reținut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, competența de stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent, respectiv, felul și cuantumului acestora, revine în exclusivitate C.C.S.D., în condițiile și cu respectarea procedurii instituite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Prin urmare, indiferent din ce fonduri, bugetare sau extrabugetare, vor fi acordate măsurile reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005, câtă vreme competența exclusivă de acordare a acestora revine C.C.S.D., iar nu M.E.F., cum nefondat a susținut reclamantul și cum neîntemeiat a reținut prima instanță în hotărârea pe care a pronunțat-o. În consecință, M.E.F. nu justifică în cauză calitatea procesuală pasivă, nici din perspectiva Titlului VII al Legii nr. 247/2005, precum și având în vedere împrejurarea că acesta nu este emitentul dispoziției atacate ori deținătorul imobilului cu privire la care reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Reclamantul însuși, prin notificarea pe care a formulat-o, a recunoscut implicit faptul că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, atunci când a solicitat pentru acest imobil „restituirea prin echivalent". Curtea de apel a mai constatat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, care statua în Titlul VII împrejurarea că pentru imobilele a căror restituire în natură nu este posibilă se "acordă măsuri reparatorii prin echivalent”, exclusiv în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Titlul VII din Legea 247/2005, jurisprudența nu a fost una unitară, întrucât în practica instanțelor judecătorești au apărut divergențe de opinie în legătură cu sfera dispozițiilor prin care s-a stabilit dreptul persoanei îndreptățite de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv, dacă instanțele judecătorești mai sunt sau nu competente să se pronunțe asupra felului și cuantumului acestor măsuri prin echivalent.

Datorită acestei practici neunitare, Înalta Curte de Casație și Justiție, într-o decizie în interesul legii nr. 52/2007 a statuat în sensul că „prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005". Or, având în vedere cele dezlegate prin această decizie în interesul legii, apare cu evidență faptul că doar în privința dispozițiilor sau deciziilor emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, și prin care s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent, instanțele de judecată mai sunt competente să statueze asupra felului și cuantumului măsurilor reparatorii cuvenite persoanei îndreptățite, în timp ce deciziile ori dispozițiile emise după intrarea în vigoare a acestei legi, prin care au fost stabilite măsuri reparatorii prin echivalent, nu mai pot fi cenzurate de către instanțele de judecată sub aspectul felului și cuantumului măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite persoanei îndreptățite, o atare competență revenind exclusiv C.C.S.D., în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Așa fiind, instanța de apel a înlăturat ca nefondat motivul de apel prin care reclamantul a solicitat să i se stabilească despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului de către instanța de judecată. Nefondat s-a apreciat a fi și motivul de apel prin care reclamantul a invocat încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 85 și art. 89 C. proc. civ. În susținerea acestui motiv de apel, reclamantul a depus la dosarul cauzei, la termenul de judecată din 15 ianuarie 2009, o adeverință emisă de Asociația de proprietari B.N., mun. Cluj Napoca - unde și-a indicat domiciliul, atât prin cererea introductivă de instanță înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, cât și prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, prin care se atestă împrejurarea că începând cu data de 01 septembrie 2008, reclamantul nu mai locuiește la această adresă.

Reclamantul apelant a mai susținut așadar că, deși începând cu data de 1 septembrie 2008 nu a mai locuit în Cluj-Napoca, totuși, în mod nelegal Tribunalul Cluj l-a citat de la această adresă pentru primul termen de judecată stabilit, termen la care cauza a și fost luată în pronunțare. Această susținere a apelantului a fost înlăturată ca nefondată de instanța de apel având în vedere că reclamantul însuși și-a indicat ca domiciliu tocmai această adresă din Cluj-Napoca, prin cererea introductivă de instanță, fără să depună ulterior la dosarul cauzei vreo cerere prin care să încunoștiințeze instanța despre o eventuală schimbare de domiciliu. Or, art. 98 C. proc. civ. prevede imperativ faptul că schimbarea domiciliului uneia din părți în timpul judecății trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoștința instanței prin petiție la dosar, iar părții potrivnice prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar.

Astfel, instanța de apel a apreciat că de vreme ce reclamantul nu s-a conformat dispozițiilor imperative ale art. 98 C. proc. civ., nu i se poate imputa primei instanțe faptul că a dispus citarea sa la domiciliul pe care reclamantul și l-a indicat în cererea de chemare în judecată. În al doilea rând, adeverința emisă de Asociația de Proprietari B.N., și de care reclamantul s-a prevalat în susținerea acestei critici, este un act întocmit pro causa, a mai apreciat curtea de apel, având în vedere că la dosarul de fond, la data de 09 octombrie 2008, reclamantul a depus o cerere la dosar prin care arata că este domiciliat în Cluj-Napoca, și solicita să-i fie comunicat termenul de judecată fixat în dosar.

Prin urmare, dacă la data de 09 octombrie 2008 reclamantul însuși învedera că locuiește la aceeași adresă, din Cluj-Napoca, este evident că Asociația de Proprietari, în mod nereal a precizat că începând cu data de 01 septembrie 2008, apelantul nu mai domiciliază la această adresă. Pe de altă parte, chiar dacă instanța a soluționat cauza la primul termen de judecată, tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 156 alin. (2) C. proc. civ., amânând pronunțarea cauzei pentru a-i da reclamantului posibilitatea să depună la dosar concluzii scrise. În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că potrivit art. 11 din Legea 10/2001, republicată, imobilele expropriate se restituie în natura persoanei îndreptățite, iar dacă aceasta a primit o despăgubire, restituirea este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizate cu coeficientul de actualizare, conform legislației in vigoare. Art. 11 alin. (4) din același act normativ prevede că măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întreg imobilul, dacă acesta este ocupat funcțional de cele edificate în realizarea scopului exproprierii, în timp ce în alin. (5) se prevede că valoarea construcțiilor expropriate și demolate (ca în speță), se stabilește la valoarea pieții, criteriu aplicabil și pentru teren.

Recurentul mai susține că în forma inițială a legii se prevedea imperativ obligația unității deținătoare de a respecta atât termenul de soluționare a notificărilor cât și aceea de a face persoanei îndreptățite o "ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului", ceea ce presupune determinarea măsurilor reparatorii, atât sub aspectul cuantumului, cât și al categoriei cuvenite. Astfel, nerespectarea dispozițiile legale enunțate la emiterea dispozițiilor de soluționare a notificărilor în baza Legii nr. 10/2001 constituie o cauză de nelegalitate a actului administrativ, cu consecințe directe asupra validității acestuia.

Recurentul învederează că ambele instanțe au dat o interpretare greșită legii, deoarece, deși prin art. 16 alin. (1) din Legea 247/2005 Titlul VII privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, legiuitorul face distincție între notificările deja soluționate la data intrării în vigoare a legii prin consemnarea în cuprinsul lor a unor sume ce urmează a se acorda ca despăgubire și cele care nu au fost soluționate în atare modalitate și despre care se arată că vor fi predate Comisiei Centrale, însoțite de dispozițiile cu propunerile motivate de acordare a despăgubirilor. I În speță, de fată prevederile legale anterioare, dispoziția nr. 4510 din 9 iulie 2008, contestată în cauză este nelegală, întrucât nu face nicio referire la autoritatea competentă să rezolve problema despăgubirilor efective.

Mai mult decât atât, legea dispune că Notificările însoțite de dispoziția emisă vor fi predate Secretariatului Comisiei Centrale cu propunerea motivata de acordare a despăgubirilor, fapt ce nu s-a realizat până în prezent. Prin urmare, recurentul consideră că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 16 alin. (1) din Legea 247/2005, potrivit cărora instanța poate stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite beneficiarilor legii de reparație, reprezentând valoarea de circulație a bunurilor și orice altă interpretare a textului echivalează cu o denegare de dreptate (sancționată potrivit art. 3 C. civ.) și cu împiedicarea dreptului de acces la instanță, garantat de prevederile art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.

În speță, mai arată recurentul, nici până în prezent nu s-a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite potrivit legii speciale și în condițiile în care la peste 2 ani de la adoptarea legii noi, trebuie parcursă o nouă etapă administrativă, cu posibilitatea de a urma o noua etapă judiciară, ceea ce presupune imposibilitatea valorificării într-un viitor apropiat a dreptului subiectiv invocat. Or, această situație ar constitui o ingerință incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale (chiar prin echialent), drept garantat de Protocolul 1 Adițional la Convenție. În concluzie, se susține ca ambele instanțe au greșit considerând ca atribuția pentru stabilirea despăgubirilor este apanajul autorității administrative, cu excluderea instanței de judecată, soluționând astfel procesul fără a intra în cercetarea fondului pretențiilor deduse în justiție, încălcându-se și dispozițiile art. 167 și urm. C. proc.

civ. privind propunerea și administrarea dovezilor, respectiv, refuzându-se efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru stabilirea valorii actuale de circulație a imobilului. În ce privește calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin M.E.F., recurentul consideră că a fost greșit dezlegată de instanța de apel, întrucât chiar dacă Statul Român nu este emitentul dispoziției contestate și nici deținătorul bunului, această entitate are calitate procesuală pasivă, calitate ce decurge din obligația reprezentării statului roman ca acționar al Fondului P., obligație prevăzuta în art. 12 din Legea 247/2005, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia 5514 din 6 iunie 2006 În al treilea rând, se reia critica privire la judecarea cauzei în primă instanță cu nelegala sa citare, în condițiile în care imobilul respectiv are trei scări, iar pe citație acest element nu a fost indicat.

Totodată, instanța a mai reținut că reclamantul nu s-a prezentat nici personal și nici prin avocatul angajat, ceea ce este nereal, întrucât la dosar există delegație în acest sens. S-a mai precizat că nu s-au cerut cheltuieli de judecată deși acestea au fost solicitate prin cererea adresată instanței; în opinia recurentului, toate aceste aspecte conduc la concluzia că instanța de fond a încălcat atât dispozițiile art. 85 – art. 89 C. proc. civ., cât și pe cele ale art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. Intimatul pârât Primarul Municipiului Cluj Napoca a formulat întâmpinare prin care a solicitat menținerea deciziei instanței de apel. În această etapă procesulă nu s-au administrat alte înscrisuri.

Recursul formulat este nefondat. Analizând materialul probator al dosarului, văzând criticile formulate prin motivele de recurs și examinând, în baza acestora, decizia recurată, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele presupuse de art. 304 pct. 9 pentru a se dispune modificarea hotărârii instanței de apel, aceasta fiind pronunțată cu corecta aplicare a legii.

Recurentul reclamant, așa cum au reținut și instanțele anterioare, susține în esență că, prin dispoziția contestată intimatul Primarul Municipiului Cluj Napoca trebuia să determine în mod concret cuantumul despăgubirilor ce i se cuvin, ca măsură reparatorie prin echivalent pentru imobilele preluate abuziv de stat prin cele două decrete de expropriere, iar în măsura în care emitentul dispoziției nu a făcut-o, instanța, în cercetarea acestei critici de nelegalitate și netemeinicie, avea competența de a suplini această lacună a dispoziției și să ordone o expertiză de specialitate prin care să dimensioneze aceste despăgubiri. Înalta Curte apreciază că susținerile recurentului sunt în dezacord cu dispozițiile legale incidente.

Astfel, prin dispoziția contestată s-a statuat asupra imposibilității de restituire în natură a imobilelor situate în Cluj-Napoca, imobile constând din casă (în suprafață 159 mp, în prezent demolată), curte și grădină în suprafață de 392 mp, intimatul emitent, propunând acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv de stat, anume în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005. Întrucât dispoziția contestată (nr. 4510 din 9 iulie 2008) a fost emisă după intrarea în vigoare a Legii 247/2005 care intergrează și Titlul VII anterior menționat, în mod legal intimatul a decis în sensul celor arătate.

Soluția anterioară este pe deplin concordantă și cu cele statuate în Secții Unite de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la domeniul de aplicare al dispoziții lor art. 16 din Titlul VII, dezlegări ce decurg din Decizia nr. 52/2007, dată în recursul în interesul legii pentru unificarea practicii instanțelor, generate în aplicarea normei amintite.

Prin urmare, de vreme ce prin decizia menționată, s-a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005", reiese că instanța de apel a aplicat în mod corect această decizie prin regula de interpretare per a contrario, decizia dată în interesul legii valorificând de altfel, principiul tempus regit actum; totodată, trebuie menționat că potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc.

civ.: ”dezlegarea dată problemelor de drept judecate (prin decizia pronunțată într-un recurs în interesul legii) este obligatorie pentru instanțe.” În consecință, stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite recurentului urmează a se face în procedura instituită prin dispozițiile art. 16 din Titlul VII din Legea 247/2005 de către C.C.S.D., iar nu în cadrul prezentei contestații, întrucât dispoziția emisă în favoarea contestatorului este ulterioară adoptării Legii 247/2005, iar intimatul pârât, emitent al dispoziției, nu era ținut a stabili cuantumul despăgubirilor, în absența unui text legal care să mai permită atare soluție.

Față de cele reținute anterior, rezultă că nu sunt fondate nici criticile formulate de recurent cu privire la neadministrarea probei cu expertiză de specialitate (care să facă aplicarea criteriilor prevăzute de art. 11 din Legea 10/2001, astfel cum indică recurentul), proba fiind de altfel, inutilă față de soluția privind necompetența Primarului de a statua asupra nivelului despăgubirilor cuvenite recurentului, cu consecința și în ce privește competența instanței, la acest moment, de a exercita controlul judiciar asupra acestei chestiuni.

Dreptul recurentului la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului nu este vătămat, o atare protecție fiind antrenată după rămânerea irevocabilă a deciziei instanței de apel, prin intrarea în circuitul civil a dispoziției contestate, dispoziție în baza căreia recurentul este în măsură să opună o creanță, o valoare patrimonială, în sensul autonom al noțiunii de „bun” consacrat de jurisprudența C.E.D.O., ceea ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Primul Protocol. Nici dreptul său de acces la o instanță, din perspectiva garanțiilor art. 21 din Constituția României și ale art. 6 paragr.

1 din Convenția Europeană nu este îngrădit, în primul rând, date fiind căile legale de atac puse la dispoziție de legea națională, Legea 10/2001, finalizate prin pronunțarea prezentei decizii în recurs, dar și având în vedere că după emiterea deciziei de către Comisia Centrală în procedura Titlului VII din Legea 247/2005, recurentul va putea să exercite căile de atac prevăzute de art. 19 și art. 20 din Titlul VII, în condițiile Legii 554/2004 a contenciosului administrativ. Înalta Curte apreciază că și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P. a fost în mod legal dezlegată de instanța de apel prin admiterea apelului formulat de acest intimat, față de obiectul cererii de chemare în judecată, contestarea dispoziției nr. 4510 din 9 iulie 2008 emisă în favoarea sa de către intimatul Primarul Municipiului Cluj Napoca, cale de atac exercitată în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001, republicată.

O contestație reprezintă o cale de atac prin care se susțin critici de nelegalitate și netemenicie, motiv pentru care etapa judiciară nu se poate derula între alte subiecte de drept decât cele implicate în etapa administrativă prealabilă; or, prin cererea adresată primei instanțe, recurentul reclamant nu a formulat și alte capete de cerere, astfel încât natura juridică a cererii sale de chemare în judecată să fie una mixtă: contestație în baza art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001, republicată, plus alte capete de cerere, principale sau accesorii, cea din urmă situație fiind singura în care distribuția procesuală ar fi putut fi extinsă, cu referire la calitatea procesuală pasivă. Pe de altă parte, în mod legal instanța de apel a constatat că s-ar fi justificat calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin M.F.P., în condițiile unei cereri formulate în temeiul art. 28 alin. (3) din Legea 10/2001, republiucată.

În ce privește critica privind judecarea cauzei la fond cu lipsă de procedură, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod riguros, legal și motivat, a înlăturat criticile reclamantului sub acest aspect, așa cum rezultă din expozeul prezentei decizii; în plus, ceea ce recurentul adaugă prin motivele de recurs (neindicarea pe citație a numărului scării din imobilul unde locuiește), nici nu ar putea fi analizat ca motiv nou direct în recurs, această critică privind neregularități procedurale la fond, fiind una omisso medio și deci, iandmisibilă.

Aspectele legate de solicitarea sa acordare a chetuielilor de judecată la prima instanță și absența apărătorului său la judecata cererii de către tribunal, sunt chestiuni nerelevante din punct de vedere al legalității deciziei instanței de apel, cu atât mai mult cu cât constestația sa fiind respinsă, nu este în măsură să pretindă cheltuieli de judecată, iar existența în dosarul de primă instanță a delegației apărătorului ales, nu echivalează cu prezentarea acestuia la termen pentru susținerea intereselor sale. Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul formulat de către reclamantul P.V., împotriva Deciziei civile nr. 10/ A din 15 ianuarie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, azi, 4 decembrie 2009.