ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9909/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9909/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 455 din 25

septembrie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 334/117/2008 a

Tribunalului Cluj, secția civilă, s-a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.E.F.; a

fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea civilă

formulată de reclamantul P.V., împotriva pârâților Primarul

municipiului Cluj-Napoca, municipiul Cluj-Napoca prin Primar, Statul Român prin

M.E.F., având ca obiect contestație împotriva dispoziției emise în

aplicarea Legii nr. 10/2001, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a analizat cu prioritate excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.E.F.,

în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepție ce a fost

apreciată ca neîntemeiată.

Astfel, s-a constatat

că dispoziția atacată este emisă de pârâtul Primarul Municipiului

Cluj-Napoca, entitate obligată în raportul juridic dedus

judecății, întrucât calitatea procesuală pasivă presupune existența

unei identități între persoana pârâtului și persoana

obligată în raportul juridic dedus judecății, însă, prima

instanță a apreciat că din aceste împrejurări nu se poate concluziona

în sensul lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M.E.F.

S-a reținut că în

susținere, pârâtul, titular al excepției, a invocat dispozițiile

art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora îi este

atribuită calitate procesuală pasivă într-un eventual litigiu,

în situația în care unitatea deținătoare nu a fost identificată.

Totodată, același

pârât s-a prevalat și de dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007, pentru

accelerarea procedurii de acordarea despăgubirilor aferente imobilelor

preluate abuziv, prin care a fost modificată completată Legea nr. 247/2005,

act normativ prin care s-a recunoscut calitatea procesuală în vederea

stabilirii și modalității de plată a despăgubirilor

pentru C.C.S.D. și A.N.R.P., instituții care acționează în

numele și pe seama Statului Român.

Prima instanță a

apreciat că se impune a fi observat faptul că alături de cele

două instituții menționate, Statului Român prin M.E.F., îi sunt

conferite atribuții speciale în cea de a doua etapă a procedurii

administrative, prin mai multe dispoziții legale cuprinse în Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, care justifică, cel puțin pentru opozabilitatea

hotărârii pronunțate în cauză, calitatea procesuală

pasivă acestuia.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 8 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, până la

finalizarea procedurilor de despăgubire, M.F.P. (în prezent M.E.F.) va

reprezenta Statul Român ca acționar la Fondul P. și va exercita toate

drepturile ce decurg din această calitate.

Totodată, potrivit

dispozițiilor art. 12 alin. (3) din același act normativ, capitalul

social inițial al Fondului P. este împărțit în acțiuni

deținute de M.E.F., iar potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1),

sursele de finanțare a acordării despăgubirilor în numerar de

către D.A.D. se asigură, până la listarea SC F.P. SA, din

dividendele aferente acțiunilor deținute de stat la Fondul P., în completare, de la bugetul de stat, prin bugetul M.E.F.

Asupra excepției

analizate, prima instanță a concluzionat că aplicarea

dispozițiilor cuprinse în Titlul VII - din Legea 247/2005, privind

acordarea despăgubirilor în favoarea persoanei îndreptățite, presupune

asigurarea fondurilor necesare din partea M.E.F., ca reprezentant al Statului

Român, acesta având astfel calitate procesuală pasivă în litigiile ce

decurg din derularea procedurii administrative reglementate prin

dispozițiile legale speciale în materie.

Instanța de fond a

admis că este adevărat că atribuțiile prevăzute în

sarcina pârâtului se referă la cea a doua etapă a parcurgerii

procedurii administrative, însă, atât timp cât se recunoaște

instanței posibilitatea de a se substitui entității investite

soluționarea notificării atunci când se constă o tergiversare

din partea acesteia în vederea stabilirii îndreptățirii persoanei de

a beneficia de măsuri reparatorii în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

și, plecând de la aceleași rațiuni, chiar posibilitatea

determinării cuantumului despăgubirilor (caz în care, C.C.S.D. ar

urma să procedeze doar la actualizarea acestora), potrivit

jurisprudenței actuale a C.E.D.O., pentru celeritatea procedurii și în

vederea respectării duratei rezonabile a litigiului, în înțelesul

prevederilor art. 6 paragr. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor

și libertăților fundamentale ale omului, este evident că

și în această etapă de desfășurare a procedurii, devin

incidente dispozițiile cuprinse în Titlul VII din Legea 247/2005.

Pe fondul cauzei, analizând

actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:

Prin dispoziția nr. 4510

din 09 iulie 2008, emisă de Primarul municipiului Cluj- Napoca, dată

în vederea soluționării notificării înregistrată sub nr. 16

din 19 septembrie 2001 la BEJ C.M., s-a propus în favoarea reclamantului P.V. acordarea

de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate

în mod abuziv - Titlul VII - din Legea nr. 247/2005, având în vedere

despăgubirile primite la expropriere, pentru construcțiile

expropriate și demolate în suprafață de 159,40 mp și pentru

terenul suprafață de 392 mp, situate în Cluj-Napoca, înscrise în CF.

Prin contestația

formulată reclamantul nu a contestat natura măsurilor reparatorii

stabilite în favoarea sa în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ci a

contestat faptul că acesta urmează a fi stabilit în temeiul legii

speciale - Titlul VII al Legii nr. 247/2005, motivat de faptul că Fondul P.

nu este unul funcțional și apreciind că i se cuvin

despăgubiri stabilite la valoarea actuală circulație a

imobilului din litigiu.

Instanța de fond a

apreciat că nu pot fi primite argumentele reclamantului în acest sens, întrucât

despăgubirile acordate în condițiile Titlul VII al Legii 247/2005 au

la bază raportul de evaluare întocmit de evaluatorul sau societatea de

evaluare desemnați Secretariatul Comisiei Centrale, în condițiile

prevăzute de dispozițiile art. 16 în actul normativ menționat,

despăgubirile fiind determinate la valoarea actuală de

circulație a imobilului, calculată conform standardelor

internaționale de evaluare.

Totodată, s-a mai

reținut că în urma modificărilor aduse Titlului VII al Legii nr.

247/2005 prin O.U.G. nr. 81/2007, s-a prevăzut prin dispozițiile art.

18

1

posibilitatea opțiunii persoanei îndreptățite

pentru acordarea de despăgubiri în numerar, în limita sumei maxime de

500.000 lei.

Pe de altă parte, în

practica actuală a instanțelor, pentru celeritatea derulării

procedurii, instanța de fond a reținut că se

obișnuiește a se stabili cuantumul despăgubirilor ce se cuvin

persoanelor îndreptățite, pe baza unei expertize de specialitate ce

are în vedere valoarea actuală de circulație a imobilului obiect al

litigiului, situație în care C.C.S.D. ar urma să procedeze doar la

actualizarea acestora, însă, în cauză, atare expertiză nu a

putut fi administrată deoarece reclamantul nu s-a prezentat în fața

instanței (personal sau prin apărătorul ales) pentru susține

o cerere în acest sens pentru devedirea pretențiilor deduse

judecății, motiv pentru care contestația a fost respinsă ca

neîntemeiată.

În termen legal, împotriva

acestei sentințe, au formulat apel reclamantul P.V. și pârâtul Statul

Român prin M.E.F., cel din urmă apelant susținând critici privind

nelegala soluționare a excepției lipsei calității sale

procesuale în cauză.

Prin motivele sale de apel,

reclamantul a susținut că soluționarea cauzei în prima

instanță a avut loc cu încălcarea dispozițiilor art. 85

și art. 89 C. proc. civ., sentința fiind dată fără a

se intra în cercetarea fondului.

Reclamantul a mai

arătat că, din motivarea sentinței apelate, reiese că

datorită nefuncționalității Fondului P., pe baza legii, în

practica instanțelor s-a statuat ca soluționarea pe fond a litigiilor

privind măsuri reparatorii acordate persoanelor îndreptățite în

condițiile Legii nr. 10/2001, presupune stabilirea în concret a felului

și cuantumului valorii bunului ce face obiectul măsurilor reparatorii.

Necesitatea stabilirii în

concret a cuantumului despăgubirii nu este lăsată la latitudinea

C.C.S.D. într-o etapă incertă și viitoare, așa cum

consideră Tribunalul prin invocarea Titlului VII al Legii nr. 247/2005, ci

chiar de către instanța de judecată în cadrul procesului,

deoarece, numai în acest mod, poate fi soluționată cererea de

despăgubire la care Statul Român s-a obligat prin elaborarea legii

reparatorii.

Apelantul reclamant a mai

susținut că argumentele instanței privind parcurgerea procedurilor

stabilite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și-ar fi avut

rațiunea doar în cazul în care pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca

și-ar fi îndeplinit obligația de soluționare a notificării

în termenele obligatorii, stipulate de Legea nr. 10/2001 și ar fi trimis dosarul

Comisiei Centrale împreună cu dispoziția sa motivată.

S-a arătăt prin

aceleași motive de apel, că hotărârea apelată este

nelegală, întrucât nu a fost efectuată o expertiză tehnică

de specialitate pentru stabilirea valorii actuale de circulație a

imobilului, instanța încălcând astfel prevederile art. 167 și urătoarele

C. proc. civ., privind procedura propunerii și administrării

dovezilor, precum și cele ale art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ.

referitoare la îndatorirea instanței de a lămuri orice împrejurare de

fapt ori de drept incidente în cauză.

Prin Decizia civilă nr.

10/ A din 15 ianuarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția

civilă de muncă și asigurări sociale, pentru minori și

familie, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat, în timp ce apelul

formulat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. a fost admis, sentința

apelată fiind schimbată în parte, astfel că, s-a respins

contestația împotriva acestui pârât pentru lipsă calitate

procesuală pasivă, fiind menținute celelalte dispoziții ale

sentinței.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că prin notificarea nr. 1516 din 19

septembrie 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001, reclamantul P.V. a

solicitat restituirea prin echivalent a imobilelor situate în Cluj-Napoca,

imobile constând din casă, curte și grădină în

suprafață de 109 stj.p., ce au fost expropriate de Statul Român în

baza decretelor de expropriere nr. 44/1985 și nr. 78/1986, de la

numiții C.T. și C.I., al căror moștenitor este; s-a anexat

certificatul de moștenitor nr. 90 din 12 martie 1996 (f. 19, 31, 33-36

dosar fond), pentru dovedirea calității de succesor.

Prin dispoziția nr. 4510

din 09 iulie 2008, emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca, s-a propus

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind modul

de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv de stat- Titlul VII din Legea nr. 247/2005, având în

vedere despăgubirile primite la momentul exproprierii, în favoarea

reclamantului P.V.

S-a apreciat din

conținutul referatului ce a stat la baza emiterii dispoziției

contestate că imobilul nu poate fi restituit în natură întrucât

construcțiile au fost demolate, iar terenul este ocupat de blocuri

locuințe (f. 17). Din considerentele care au stat la baza întocmirii

acestui referat, a rezultat că prin decretele de expropriere nr. 44/1985

și nr. 78/1986 au fost expropriate de la numiții C.I. și C.T. -

al căror moștenitor unic este reclamantul, conform certificatului de

moștenitor nr. 90/1996 - construcțiile în suprafață de

159,40 mp. și terenul în suprafață de 109 stj. p. (392 mp), cu

plata unor despăgubiri în sumă de 80.833 lei.

În baza art. 1 alin. (1)

și art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, republicată,

preluarea imobilului în litigiu, cu titlu de expropriere, se încadrează în

dispozițiile Legii nr. 10/2001, putându-se considera, ca fiind una

abuzivă, a apreciat instanța de apel.

Art. 1 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 republicată, prevede ca în cazurile care restituirea în

natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin

echivalent, dispoziții în același sens, fiind conținute și

de art. 7 alin. (2) din aceeași lege.

Pe de altă parte, din economia

art. 11 din Legea nr. 10/2001, republicată, rezultă

evidență faptul că în cazul imobilelor expropriate și ale

căror construcții edificate pe acestea, au fost demolate total,

măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, iar dacă persoana

îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în

natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre

valoarea despăgubirii primite și valoarea construcțiilor

demolate, așa cum a fost calculată în documentația stabilire a despăgubirilor,

actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform

legislației în vigoare; în cazul în care lucrările pentru care s-a

dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren expropriat, măsurile

reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, potrivit art. 11

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Art. 11 alin. (8) teza

finală din același act normativ, prevede că în situațiile

reglementate de alin. (2), (3) și (4) ale acestui articol, măsurile

reparatorii prin echivalent vor fi acordate în condițiile legii speciale

privind regimul de stabiliri plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, lege reprezentată de Titlul VII din

Legea nr. 247/2005.

Instanța de apel a

reținut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005,

competența de stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent,

respectiv, felul și cuantumului acestora, revine în exclusivitate C.C.S.D.,

în condițiile și cu respectarea procedurii instituite prin Titlul VII

al Legii nr. 247/2005.

Prin urmare, indiferent din

ce fonduri, bugetare sau extrabugetare, vor fi acordate măsurile

reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005,

câtă vreme competența exclusivă de acordare a acestora revine C.C.S.D.,

iar nu M.E.F., cum nefondat a susținut reclamantul și cum neîntemeiat

a reținut prima instanță în hotărârea pe care a

pronunțat-o.

În consecință, M.E.F.

nu justifică în cauză calitatea procesuală pasivă, nici din

perspectiva Titlului VII al Legii nr. 247/2005, precum și având în vedere

împrejurarea că acesta nu este emitentul dispoziției atacate ori

deținătorul imobilului cu privire la care reclamantul a formulat

notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Reclamantul însuși,

prin notificarea pe care a formulat-o, a recunoscut implicit faptul că

restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, atunci când a

solicitat pentru acest imobil „restituirea prin echivalent".

Curtea de apel a mai

constatat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, care

statua în Titlul VII împrejurarea că pentru imobilele a căror

restituire în natură nu este posibilă se "acordă

măsuri reparatorii prin echivalent”, exclusiv în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Titlul VII din Legea 247/2005,

jurisprudența nu a fost una unitară, întrucât în practica instanțelor

judecătorești au apărut divergențe de opinie în legătură

cu sfera dispozițiilor prin care s-a stabilit dreptul persoanei

îndreptățite de a beneficia de măsuri reparatorii prin

echivalent, respectiv, dacă instanțele judecătorești mai sunt

sau nu competente să se pronunțe asupra felului și cuantumului

acestor măsuri prin echivalent.

Datorită acestei

practici neunitare, Înalta Curte de Casație și Justiție, într-o

decizie în interesul legii nr. 52/2007 a statuat în sensul că „prevederile

cuprinse în art. 16 și următoarele privind procedura

administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică

deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării vigoare a legii,

contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005".

Or, având în vedere cele

dezlegate prin această decizie în interesul legii, apare cu

evidență faptul că doar în privința dispozițiilor sau

deciziilor emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005,

și prin care s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent,

instanțele de judecată mai sunt competente să statueze asupra

felului și cuantumului măsurilor reparatorii cuvenite persoanei

îndreptățite, în timp ce deciziile ori dispozițiile emise

după intrarea în vigoare a acestei legi, prin care au fost stabilite

măsuri reparatorii prin echivalent, nu mai pot fi cenzurate de către instanțele

de judecată sub aspectul felului și cuantumului măsurilor

reparatorii prin echivalent cuvenite persoanei îndreptățite, o atare

competență revenind exclusiv C.C.S.D., în condițiile Titlului VII

din Legea nr. 247/2005.

Așa fiind, instanța

de apel a înlăturat ca nefondat motivul de apel prin care reclamantul a

solicitat să i se stabilească despăgubiri la valoarea de circulație

a imobilului de către instanța de judecată.

Nefondat s-a apreciat a fi și

motivul de apel prin care reclamantul a invocat încălcarea de către

prima instanță a dispozițiilor art. 85 și art. 89 C. proc. civ.

În susținerea acestui

motiv de apel, reclamantul a depus la dosarul cauzei, la termenul de

judecată din 15 ianuarie 2009, o adeverință emisă de

Asociația de proprietari B.N., mun. Cluj Napoca - unde și-a indicat

domiciliul, atât prin cererea introductivă de instanță

înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, cât și prin notificarea

formulată în baza Legii nr. 10/2001, prin care se atestă împrejurarea

că începând cu data de 01 septembrie 2008, reclamantul nu mai locuiește

la această adresă.

Reclamantul apelant a mai

susținut așadar că, deși începând cu data de 1 septembrie

2008 nu a mai locuit în Cluj-Napoca, totuși, în mod nelegal Tribunalul

Cluj l-a citat de la această adresă pentru primul termen de

judecată stabilit, termen la care cauza a și fost luată în

pronunțare.

Această susținere

a apelantului a fost înlăturată ca nefondată de instanța de

apel având în vedere că reclamantul însuși și-a indicat ca

domiciliu tocmai această adresă din Cluj-Napoca, prin cererea

introductivă de instanță, fără să depună ulterior

la dosarul cauzei vreo cerere prin care să încunoștiințeze

instanța despre o eventuală schimbare de domiciliu.

Or, art. 98 C. proc. civ. prevede

imperativ faptul că schimbarea domiciliului uneia din părți în

timpul judecății trebuie, sub pedeapsa neluării ei în

seamă, să fie adusă la cunoștința instanței prin

petiție la dosar, iar părții potrivnice prin scrisoare recomandată,

a cărei recipisă de predare se va depune la dosar.

Astfel, instanța de

apel a apreciat că de vreme ce reclamantul nu s-a conformat

dispozițiilor imperative ale art. 98 C. proc. civ., nu i se poate imputa

primei instanțe faptul că a dispus citarea sa la domiciliul pe care reclamantul

și l-a indicat în cererea de chemare în judecată.

În al doilea rând,

adeverința emisă de Asociația de Proprietari B.N., și de

care reclamantul s-a prevalat în susținerea acestei critici, este un act întocmit

pro causa, a mai apreciat curtea de apel, având în vedere că la dosarul de

fond, la data de 09 octombrie 2008, reclamantul a depus o cerere la dosar prin

care arata că este domiciliat în Cluj-Napoca, și solicita să-i

fie comunicat termenul de judecată fixat în dosar.

Prin urmare, dacă la

data de 09 octombrie 2008 reclamantul însuși învedera că

locuiește la aceeași adresă, din Cluj-Napoca, este evident

că Asociația de Proprietari, în mod nereal a precizat că

începând cu data de 01 septembrie 2008, apelantul nu mai domiciliază la

această adresă.

Pe de altă parte, chiar

dacă instanța a soluționat cauza la primul termen de

judecată, tribunalul a făcut o corectă aplicare a

dispozițiilor art. 156 alin. (2) C. proc. civ., amânând pronunțarea

cauzei pentru a-i da reclamantului posibilitatea să depună la dosar

concluzii scrise.

În termen legal, împotriva

acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de

recurs, recurentul a arătat că potrivit art. 11 din Legea 10/2001,

republicată, imobilele expropriate se restituie în natura persoanei îndreptățite,

iar dacă aceasta a primit o despăgubire, restituirea este

condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea

despăgubirii primite, actualizate cu coeficientul de actualizare, conform

legislației in vigoare.

Art. 11 alin. (4) din

același act normativ prevede că măsurile reparatorii se stabilesc

în echivalent pentru întreg imobilul, dacă acesta este ocupat

funcțional de cele edificate în realizarea scopului exproprierii, în timp

ce în alin. (5) se prevede că valoarea construcțiilor expropriate

și demolate (ca în speță), se stabilește la valoarea

pieții, criteriu aplicabil și pentru teren.

Recurentul mai susține

că în forma inițială a legii se prevedea imperativ

obligația unității deținătoare de a respecta atât

termenul de soluționare a notificărilor cât și aceea de a face

persoanei îndreptățite o "ofertă de restituire prin

echivalent, corespunzătoare valorii imobilului", ceea ce presupune

determinarea măsurilor reparatorii, atât sub aspectul cuantumului, cât

și al categoriei cuvenite.

Astfel, nerespectarea dispozițiile

legale enunțate la emiterea dispozițiilor de soluționare a

notificărilor în baza Legii nr. 10/2001 constituie o cauză de nelegalitate

a actului administrativ, cu consecințe directe asupra

validității acestuia.

Recurentul învederează

că ambele instanțe au dat o interpretare greșită legii, deoarece,

deși prin art. 16 alin. (1) din Legea 247/2005 Titlul VII privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, legiuitorul face distincție între

notificările deja soluționate la data intrării în vigoare a

legii prin consemnarea în cuprinsul lor a unor sume ce urmează a se acorda

ca despăgubire și cele care nu au fost soluționate în atare

modalitate și despre care se arată că vor fi predate Comisiei

Centrale, însoțite de dispozițiile cu propunerile motivate de

acordare a despăgubirilor. I

În speță, de fată

prevederile legale anterioare, dispoziția nr. 4510 din 9 iulie 2008,

contestată în cauză este nelegală, întrucât nu face nicio referire

la autoritatea competentă să rezolve problema despăgubirilor

efective. Mai mult decât atât, legea dispune că Notificările

însoțite de dispoziția emisă vor fi predate Secretariatului

Comisiei Centrale cu propunerea motivata de acordare a despăgubirilor,

fapt ce nu s-a realizat până în prezent.

Prin urmare, recurentul

consideră că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 16 alin. (1)

din Legea 247/2005, potrivit cărora instanța poate stabili cuantumul

despăgubirilor cuvenite beneficiarilor legii de reparație, reprezentând

valoarea de circulație a bunurilor și orice altă interpretare a

textului echivalează cu o denegare de dreptate (sancționată

potrivit art. 3 C. civ.) și cu împiedicarea dreptului de acces la

instanță, garantat de prevederile art. 21 din Constituția

României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și

Libertăților Fundamentale ale Omului.

În speță, mai

arată recurentul, nici până în prezent nu s-a stabilit cuantumul

despăgubirilor cuvenite potrivit legii speciale și în condițiile

în care la peste 2 ani de la adoptarea legii noi, trebuie parcursă o

nouă etapă administrativă, cu posibilitatea de a urma o noua

etapă judiciară, ceea ce presupune imposibilitatea valorificării

într-un viitor apropiat a dreptului subiectiv invocat.

Or, această situație

ar constitui o ingerință incompatibilă cu dreptul la respectarea

bunurilor sale (chiar prin echialent), drept garantat de Protocolul 1

Adițional la Convenție.

În concluzie, se

susține ca ambele instanțe au greșit considerând ca

atribuția pentru stabilirea despăgubirilor este apanajul

autorității administrative, cu excluderea instanței de

judecată, soluționând astfel procesul fără a intra în

cercetarea fondului pretențiilor deduse în justiție, încălcându-se

și dispozițiile art. 167 și urm. C. proc. civ. privind propunerea

și administrarea dovezilor, respectiv, refuzându-se efectuarea unei

expertize tehnice de specialitate pentru stabilirea valorii actuale de

circulație a imobilului.

În ce privește

calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin M.E.F., recurentul

consideră că a fost greșit dezlegată de instanța de

apel, întrucât chiar dacă Statul Român nu este emitentul dispoziției

contestate și nici deținătorul bunului, această entitate

are calitate procesuală pasivă, calitate ce decurge din obligația

reprezentării statului roman ca acționar al Fondului P., obligație

prevăzuta în art. 12 din Legea 247/2005, sens în care s-a pronunțat și

Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia 5514 din 6

iunie 2006

În al treilea rând, se reia

critica privire la judecarea cauzei în primă instanță cu

nelegala sa citare, în condițiile în care imobilul respectiv are trei

scări, iar pe citație acest element nu a fost indicat.

Totodată, instanța

a mai reținut că reclamantul nu s-a prezentat nici personal și

nici prin avocatul angajat, ceea ce este nereal, întrucât la dosar există

delegație în acest sens.

S-a mai precizat că nu

s-au cerut cheltuieli de judecată deși acestea au fost solicitate

prin cererea adresată instanței; în opinia recurentului, toate aceste

aspecte conduc la concluzia că instanța de fond a încălcat atât dispozițiile

art. 85 – art. 89 C. proc. civ., cât și pe cele ale art. 129 alin. (4)

și (5) C. proc. civ.

Intimatul pârât Primarul

Municipiului Cluj Napoca a formulat întâmpinare prin care a solicitat

menținerea deciziei instanței de apel.

În această etapă

procesulă nu s-au administrat alte înscrisuri.

Recursul formulat este

nefondat.

Analizând materialul

probator al dosarului, văzând criticile formulate prin motivele de recurs

și examinând, în baza acestora, decizia recurată, Înalta Curte

constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele presupuse

de art. 304 pct. 9 pentru a se dispune modificarea hotărârii

instanței de apel, aceasta fiind pronunțată cu corecta aplicare

a legii.

Recurentul reclamant,

așa cum au reținut și instanțele anterioare, susține

în esență că, prin dispoziția contestată intimatul

Primarul Municipiului Cluj Napoca trebuia să determine în mod concret

cuantumul despăgubirilor ce i se cuvin, ca măsură reparatorie

prin echivalent pentru imobilele preluate abuziv de stat prin cele două

decrete de expropriere, iar în măsura în care emitentul dispoziției

nu a făcut-o, instanța, în cercetarea acestei critici de nelegalitate

și netemeinicie, avea competența de a suplini această

lacună a dispoziției și să ordone o expertiză de

specialitate prin care să dimensioneze aceste despăgubiri.

Înalta Curte apreciază

că susținerile recurentului sunt în dezacord cu dispozițiile

legale incidente.

Astfel, prin dispoziția

contestată s-a statuat asupra imposibilității de restituire în

natură a imobilelor situate în Cluj-Napoca, imobile constând din casă

(în suprafață 159 mp, în prezent demolată), curte și

grădină în suprafață de 392 mp, intimatul emitent,

propunând acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate abuziv de stat, anume în condițiile Titlului VII din

Legea 247/2005.

Întrucât dispoziția

contestată (nr. 4510 din 9 iulie 2008) a fost emisă după

intrarea în vigoare a Legii 247/2005 care intergrează și Titlul VII

anterior menționat, în mod legal intimatul a decis în sensul celor

arătate.

Soluția anterioară

este pe deplin concordantă și cu cele statuate în Secții Unite

de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la domeniul de

aplicare al dispoziții lor art. 16 din Titlul VII, dezlegări ce

decurg din Decizia nr. 52/2007, dată în recursul în interesul legii pentru

unificarea practicii instanțelor, generate în aplicarea normei amintite.

Prin urmare, de vreme ce

prin decizia menționată, s-a statuat că „prevederile cuprinse în

art. 16 și următoarele privind procedura administrativă pentru

acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor

emise anterior intrării vigoare a legii, contestate în termenul

prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 247/2005", reiese că instanța de apel a aplicat în mod

corect această decizie prin regula de interpretare per a contrario,

decizia dată în interesul legii valorificând de altfel, principiul tempus

regit actum; totodată, trebuie menționat că potrivit

dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ.: ”dezlegarea dată

problemelor de drept judecate (prin decizia pronunțată într-un recurs

în interesul legii) este obligatorie pentru instanțe.”

În consecință,

stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite recurentului urmează a

se face în procedura instituită prin dispozițiile art. 16 din Titlul

VII din Legea 247/2005 de către C.C.S.D., iar nu în cadrul prezentei

contestații, întrucât dispoziția emisă în favoarea

contestatorului este ulterioară adoptării Legii 247/2005, iar

intimatul pârât, emitent al dispoziției, nu era ținut a stabili

cuantumul despăgubirilor, în absența unui text legal care să mai

permită atare soluție.

Față de cele

reținute anterior, rezultă că nu sunt fondate nici criticile

formulate de recurent cu privire la neadministrarea probei cu expertiză de

specialitate (care să facă aplicarea criteriilor prevăzute de art.

11 din Legea 10/2001, astfel cum indică recurentul), proba fiind de

altfel, inutilă față de soluția privind necompetența Primarului

de a statua asupra nivelului despăgubirilor cuvenite recurentului, cu

consecința și în ce privește competența instanței, la

acest moment, de a exercita controlul judiciar asupra acestei chestiuni.

Dreptul recurentului la

respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și

Libertăților Fundamentale ale Omului nu este vătămat, o

atare protecție fiind antrenată după rămânerea

irevocabilă a deciziei instanței de apel, prin intrarea în circuitul

civil a dispoziției contestate, dispoziție în baza căreia

recurentul este în măsură să opună o creanță, o

valoare patrimonială, în sensul autonom al noțiunii de „bun”

consacrat de jurisprudența C.E.D.O., ceea ce intră în sfera de

protecție a art. 1 din Primul Protocol.

Nici dreptul său de

acces la o instanță, din perspectiva garanțiilor art. 21 din

Constituția României și ale art. 6 paragr. 1 din Convenția

Europeană nu este îngrădit, în primul rând, date fiind căile

legale de atac puse la dispoziție de legea națională, Legea

10/2001, finalizate prin pronunțarea prezentei decizii în recurs, dar

și având în vedere că după emiterea deciziei de către

Comisia Centrală în procedura Titlului VII din Legea 247/2005, recurentul

va putea să exercite căile de atac prevăzute de art. 19 și art.

20 din Titlul VII, în condițiile Legii 554/2004 a contenciosului

administrativ.

Înalta Curte apreciază

că și excepția lipsei calității procesuale pasive a

Statului Român prin M.F.P. a fost în mod legal dezlegată de instanța

de apel prin admiterea apelului formulat de acest intimat, față de

obiectul cererii de chemare în judecată, contestarea dispoziției nr. 4510

din 9 iulie 2008 emisă în favoarea sa de către intimatul Primarul

Municipiului Cluj Napoca, cale de atac exercitată în condițiile art. 26

alin. (3) din Legea 10/2001, republicată.

O contestație

reprezintă o cale de atac prin care se susțin critici de nelegalitate

și netemenicie, motiv pentru care etapa judiciară nu se poate derula

între alte subiecte de drept decât cele implicate în etapa administrativă

prealabilă; or, prin cererea adresată primei instanțe, recurentul

reclamant nu a formulat și alte capete de cerere, astfel încât natura

juridică a cererii sale de chemare în judecată să fie una

mixtă: contestație în baza art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001,

republicată, plus alte capete de cerere, principale sau accesorii, cea din

urmă situație fiind singura în care distribuția procesuală

ar fi putut fi extinsă, cu referire la calitatea procesuală

pasivă.

Pe de altă parte, în

mod legal instanța de apel a constatat că s-ar fi justificat calitatea

procesuală pasivă a Statului Român prin M.F.P., în condițiile

unei cereri formulate în temeiul art. 28 alin. (3) din Legea 10/2001,

republiucată.

În ce privește critica

privind judecarea cauzei la fond cu lipsă de procedură, Înalta Curte

constată că instanța de apel în mod riguros, legal și

motivat, a înlăturat criticile reclamantului sub acest aspect, așa

cum rezultă din expozeul prezentei decizii; în plus, ceea ce recurentul

adaugă prin motivele de recurs (neindicarea pe citație a numărului

scării din imobilul unde locuiește), nici nu ar putea fi analizat ca

motiv nou direct în recurs, această critică privind neregularități

procedurale la fond, fiind una omisso medio și deci, iandmisibilă.

Aspectele legate de

solicitarea sa acordare a chetuielilor de judecată la prima instanță

și absența apărătorului său la judecata cererii de

către tribunal, sunt chestiuni nerelevante din punct de vedere al

legalității deciziei instanței de apel, cu atât mai mult cu cât

constestația sa fiind respinsă, nu este în măsură să

pretindă cheltuieli de judecată, iar existența în dosarul de

primă instanță a delegației apărătorului ales, nu

echivalează cu prezentarea acestuia la termen pentru susținerea

intereselor sale.

Având în vedere cele ce

preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

formulat de către reclamantul P.V., împotriva Deciziei civile nr. 10/ A

din 15 ianuarie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă de

muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, azi, 4 decembrie 2009.