ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 389/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 389/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC G.G.S. SRL Cristești a chemat-o în

judecată pe pârâta SC A.R.A. SA București pentru ca prin

hotărârea pe care o va pronunța, instanța să o oblige la

plata sumei de 103.953 lei din care 60.179,83 lei reprezentând suma

asigurată iar 43.773,17 lei sumă rezultată în urma

aplicării indicelui total de inflație în valoare de 1,727269 la

sumă asigurată, calculat pe perioada 1 decembrie 2001 – aprilie 2007.

A arătat în cererea sa

că a încheiat cu pârâta contractul de asigurare facultativă din 20

decembrie 2000, privind autoturismul marca V. proprietatea sa, că la 11

noiembrie 2001 autoturismul a fost sustras de către numitul C.M.N., care a

pierdut controlul volanului, fiind implicat într-un accident soldat cu

distrugerea totală a autoturismului. De asemenea a arătat reclamanta

că societatea asigurătoare a fost anunțată de producerea

acestui eveniment, fiind întocmit dosar de daune, însă pârâta a refuzat

despăgubirea invocând că împrejurările în care s-a produs furtul

nu se încadrează în clauzele contractului astfel că urmare a acestei

situații a formulat plângere penală, constituindu-se parte

civilă în procesul penal, solicitând plata despăgubirilor și

introducerea în cauză a pârâtei.

Prin sentința

penală nr. 712 din 24 aprilie 2003, Judecătoria Târgu Mureș l-a

condamnat pe inculpatul C.M.N. la o pedeapsă de 1 an și șase

luni închisoare, latura civilă a acestui proces fiind disjunsă

și judecată separat, astfel că prin sentința penală nr.

555 din 27 martie 2006 a Judecătoriei Târgu Mureș a fost admisă

acțiunea civilă a reclamantei, fiind obligat inculpatul C.M.N. la

plata sumei de 84.478,594 ron reprezentând contravaloarea reparațiilor

autoturismului implicat în accident, a fost respinsă excepția lipsei

calității procesuale pasive invocate de pârâtă și

reținerea calității de asigurător a acesteia.

Urmare acestei hotărâri

reclamanta s-a adresat pârâtei pentru a-i achita suma asigurată, aceasta

răspunzându-i că prin sentința penală nr. 555/2006 doar

inculpatul C.M.N. a fost obligat să-i plătească suma

pretinsă și pentru că refuzul pârâtei este abuziv, a solicitat

instanței să o oblige la plata sumei datorate conform contractului de

asigurare încheiat între părți.

Judecătoria Târgu

Mureș a admis excepția necompetenței sale materiale, declinând

competența soluționării acestui litigiu în favoarea Tribunalului

Comercial Mureș, așa cum rezultă din sentința civilă nr.

5232 din 7 noiembrie 2007.

Prin sentința nr. 249

din 12 martie 2008 Tribunalul Comercial Mureș a respins excepția

autorității de lucru judecat invocată de pârâtă, a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune și în

consecință a respins acțiunea reclamantei.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de fond a reținut că cererea

care a determinat pronunțarea sentinței nr. 1517/2004 a Tribunalului

Mureș și a deciziei nr. 223/A/2004 a Curții de Apel Târgu

Mureș a fost formulată de SC S. SA și nu de SC G.G.S. SRL, motiv

pentru care nu există identitate de părți așa cum

condiționează prevederile art. 1201 C. civ., iar în ceea ce

privește incidența prevederile art. 22 C. proc. pen. referitoare la

autoritatea hotărârii penale în civil a apreciat că sentința

penală nr. 712 din 27 aprilie 2003 a statuat asupra existenței faptei

penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției

acesteia, iar sentința penală nr. 555/2007 a constatat doar calitatea

de asigurător a pârâtei, fără a se pronunța asupra

obligațiilor născute în baza contractului de asigurare, respingând

pentru aceste motive excepția autorității de lucru judecat.

Soluționând

excepția prescripției dreptului la acțiune instanța a

reținut că în temeiul art. 1, art. 3 alin. (2) și art. 7 din

Decretul nr. 167/1958, termenul în interiorul căruia reclamanta trebuia

să exercite acțiunea împotriva asigurătorului este de doi ani,

acest drept fiind născut la 12 noiembrie 2001 când s-a produs riscul

asigurat, respectiv accidentul rutier și că întreruperea termenului

de prescripție potrivit art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 nu a

operat deoarece reclamanta s-a constituit parte civilă în procesul penal

împotriva inculpatului, care nu se afla în raporturi contractuale cu

asigurătorul, solicitând introducerea în cauză, în calitate de

asigurător a pârâtei pentru opozabilitatea hotărârii, astfel că

acțiunea civilă pornită de reclamantă în procesul penal nu

a fost îndreptată împotriva asigurătorului pentru ca să

aibă ca efect întreruperea prescripției așa cum este

reglementată de art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței mai sus menționată a fost

respins de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, așa cum rezultă din decizia nr.

75 din 26 septembrie 2008.

Instanța de apel

apreciind că prima instanță a reținut corect starea de fapt

și analizând excepția prescripției dreptului la acțiune sub

aspectul edificării problemei dacă procesul penal declanșat

și pe latură civilă poate fi primit ca un act întrerupător

de executare potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 care

prevede textual că prescripția se întrerupe – prin introducerea unei

cereri de chemare în judecată, a constatat că prin sentința

penală nr. 555 din 27 martie 2006 a Judecătoriei Târgu Mureș

instanța a admis acțiunea formulată împotriva inculpatului C.M.N.,

instanța penală nepronunțându-se cu privire la solicitarea

părții civile de a obliga asigurătorul la plata

despăgubirilor prin hotărârea penală dată pe latură

civilă ce a intrat în puterea lucrului judecat, neexistând niciun raport

procesual între SC G.G.S. SRL, reclamantă în prezenta cauză și

asigurător - respectiv pârâta intimată în cauza de față,

astfel că este evident că nu se poate considera că a intervenit

întreruperea prescripției din moment ce obligarea intimatei la plata

despăgubirilor nu a făcut obiectul judecății în dosarul

penal finalizat prin sentința penală nr. 555/2006.

Împotriva acestei decizii

reclamanta a formulat recurs solicitând casarea hotărârii cu trimiterea

cauzei spre rejudecare, susținând că instanțele anterioare au

soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, invocând

în acest sens art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 312 alin. (3) C. proc.

civ.

În motivele de recurs a

reiterat situația de fapt susținând că rostul dosarului penal a

fost acela al clarificării situației de fapt în sensul

clarificării existenței furtului și pe cale de

consecință, înlăturarea apărării intimatei în sensul

imposibilității obligării sale la despăgubiri, apărare

făcută în scopul de a se sustrage îndeplinirii obligației rezultate

din contractul de asigurare facultativă încheiat cu aceasta și

că obligarea societății de asigurare la plata

despăgubirilor civile în baza contractului de asigurare facultative nu a

fost clarificată pe latura civilă a procesului penal din cauza

schimbării opticii practicii judiciare în domeniul răspunderii

asigurătorului intervenită prin pronunțarea deciziei nr. 1/2005

a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, astfel că prin sentința penală s-a constatat

calitatea de asigurător al SC A.R.A. SA București, apreciind că

perioada în care s-a derulat procesul penal pentru stabilirea

vinovăției inculpatului și tragerea lui la răspundere

pentru sustragerea autoturismului a întrerupt cursul termenului de

prescripție în temeiul art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Recursul este nefondat

pentru considerentele ce vor fi prezentat în continuare.

Conform art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. hotărârea atacată poate fi modificată atunci când

hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost

dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii, textul

invocat reglementând modificarea hotărârii atacate și nu casarea

acesteia așa cum a solicitat recurenta.

Ca urmare, analizând

motivele de recurs prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se poate constata

că recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 16 lit. b)

din Decretul 167/1958 raportat la art. 3 alin. (2) din același act

normativ, susținând că nelegal instanța de apel a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune argumentată prin

aceea că situațiile prevăzute de 16 lit. b) din Decretul

167/1958, cu privire la întreruperea prescripției, nu se regăsesc în

cauză și că motivarea instanței de apel s-a dat cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Curtea, verificând

legalitatea deciziei atacate, raportată la dispozițiile art. 16 lit.

b) din Decretul 167/1958 apreciază că în mod legal instanța de

apel a soluționat litigiul reținând că întreruperea

prescripției nu a intervenit în cauză.

Întreruperea

prescripției extinctive este definită ca o modificare a cursului

acesteia constând în înlăturarea prescripției scurse înainte de

apariția unei cauze întreruptive și începerea unei alte

prescripții, fundamentul întreruperii prescripției extinctive pornind

de la două premise: lipsa de convingere a titularului dreptului, în ceea

ce privește temeinicia pretenției sale, dedusă din starea de

pasivitate și pe de altă parte, considerarea poziției

debitorului, ca fiind conformă dreptului, bazată pe împotrivirea

debitorului, premise care nu se mai justifică ori de câte ori titularul

dreptului la acțiune iese din pasivitate, săvârșind acte sau

fapte prin care pretinde satisfacerea sau realizarea dreptului său

încălcat și ori de câte ori subiectul pasiv părăsește

poziția de împotrivire, prin recunoașterea dreptului până atunci

încălcat, finalitatea prescripției fiind atinsă astfel prin

ieșirea titularului dreptului la acțiune din starea de pasivitate sau

nevoia clarificării situației juridice incerte, satisfăcută

prin recunoașterea obligației de către cel în favoarea

căruia curge prescripția.

În speță,

reclamanta s-a aflat într-un raport contractual justificat prin contractul de

asigurare facultativă din 20 decembrie 2000 încheiat cu pârâta SC A.R.A.

SA București care este temeiul pretențiilor sale privind

despăgubirea determinată ca urmare a implicării autoturismului

asigurat, proprietatea reclamantei, într-un accident de circulație,

precedat de furt.

Întrucât debitorul,

respectiv societatea de asigurare s-a împotrivit despăgubirii,

nerecunoscând obligația de plată pe motiv că potrivit

contractului încheiat nu datorează despăgubiri deoarece

asigurătorul nu acordă despăgubiri dacă la comiterea

furtului sau tentativei de furt au luat parte persoane din serviciul asigurat,

creditorul a rămas în stare de pasivitate față de debitorul

asigurător, admițând că realizarea dreptului său, respectiv

dreptul la despăgubiri, poate fi satisfăcut printr-o plângere

penală îndreptată împotriva autorului furtului care a declanșat

și accidentul, de la care, pe latură civilă, a obținut

repararea prejudiciului așa cum rezultă din sentința penală

nr. 555 din 27 martie 2006 a Judecătoriei Târgu Mureș, hotărârea

reținând calitatea de „asigurător” a societății de

asigurare, calitate care nu a fost contestată niciodată, societatea

de asigurare refuzând plata pentru motivul că societatea nu asigură

despăgubiri dacă la comiterea furtului au luat parte persoane din

serviciul asiguratului.

Ori pentru a demonstra

că împotrivirea debitorului nu este conformă cu dreptul cerut,

asiguratul nu a depus diligențe, rămânând în pasivitate

față de asigurător.

Împrejurarea că proprietarul

autoturismului – în cauza de față recurenta reclamantă -, a

chemat în judecată pentru opozabilitate și societatea prin care

și-a asigurat autoturismul care face obiectul litigiului din prezentul

dosar, nesolicitând obligarea acesteia la plata vreunei despăgubiri, nu

poate conduce la concluzia că o astfel de acțiune întrerupe cursul

prescripției acțiunii față de societatea de asigurări

– debitoare -, deoarece în interiorul termenului de prescripție de doi ani

prevăzut de art. 3 alin. (2) din Decretul 167/1958, asiguratul a stat în

pasivitate față de asigurător, nesăvârșind fapte sau

acte prin care să fi pretins satisfacerea sau realizarea dreptului

său de la asigurător și nici asigurătorul nu și-a

recunoscut datoria, astfel că acest termen de prescripție s-a

împlinit fără ca reclamantul să-și fi cerut dreptul

său rezultat din contractul de asigurare, de la cel obligat contractual.

Starea lui de pasivitate nu

s-a confirmat în raport cu autorul furtului – răspunzător de

producerea pagubelor, pe care l-a chemat în judecată penală,

obținând pe această cale despăgubirile solicitate, prin

constituirea sa ca parte civilă, temeiul răspunderii în acest caz

nefiind contractul încheiat între părți deoarece numitul C.M.N. nu a

fost parte în contractul de asigurare facultativă încheiat între

pârâtă și reclamantă, - contract care nu a fost luat în

discuție de instanța penală -, temeiul răspunderii în

această situație fiind răspunderea civilă delictuală.

Faptul că recurenta

reclamantă a înțeles să-și recupereze paguba printr-o

acțiune penală, constituindu-se parte civilă cu suma

reprezentând prejudiciul încercat prin distrugerea autoturismului, nu

demonstrează că asiguratul a intenționat să întrerupă

prescripția într-un alt proces îndreptat împotriva asigurătorului pentru

recuperarea daunelor rezultate din distrugerea autoturismului, proces care nu a

fost declanșat niciodată împotriva societății de asigurare SC

A.R.A. SA București în interiorul termenului de doi ani prevăzut de art.

3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, calculat de la producerea riscului

asigurat ci, demonstrează că pe această cale asiguratul, având

calitate de parte civilă în procesul penal, a intenționat

să-și recupereze debitul direct de la cel răspunzător de

producerea pagubei și nu clarificarea unei situații juridice incerte,

chiar reclamantul susținând în recurs că în cadrul procesului penal

nu s-a putut realiza clarificarea laturii civile în sensul obligării

societății de asigurare la plata despăgubirilor civile în baza

contractului de asigurare facultativă.

Rămânerea sa în

pasivitate față de asigurat, pe această perioadă de doi

ani, demonstrează achiesarea reclamantei la motivul refuzului

dezdăunării de către pârâta asigurătoare, pasivitatea lui

nejustificând întreruperea cursului prescripției, nefiind confirmată

premisa întreruperii prescripției extinctive în ceea ce privește

temeinicia pretenției sale față de asigurător.

Invocarea deciziei nr. 1 din

28 martie 2005 a Secției Unite a Înaltei Curți de Casație

și Justiție nu are relevanță în cauză aceasta

rezolvând problema calității participării societăților

de asigurare în procesul penal, respectiv calitate de asigurător de

răspundere civilă, în aplicarea dispozițiilor art. 54 alin. (4)

și art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările

în România.

În acest context Curtea, cu

majoritate de voturi, constată că cele două instanțe au

soluționat corect excepția prescripției dreptului la

acțiune, decizia atacată fiind legală, motiv pentru care

recursul urmează a fi respins ca nefondat, conform dispozițiilor art.

312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate de voturi.

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC G.G.S. SRL, societate în reorganizare judiciară, prin

administrator judiciar C.H. IPURL Târgu Mureș împotriva deciziei nr. 75A

din 26 septembrie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 3 februarie 2010.