ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 389/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC G.G.S. SRL Cristești a chemat-o în judecată pe pârâta SC A.R.A. SA București pentru ca prin hotărârea pe care o va pronunța, instanța să o oblige la plata sumei de 103.953 lei din care 60.179,83 lei reprezentând suma asigurată iar 43.773,17 lei sumă rezultată în urma aplicării indicelui total de inflație în valoare de 1,727269 la sumă asigurată, calculat pe perioada 1 decembrie 2001 – aprilie 2007. A arătat în cererea sa că a încheiat cu pârâta contractul de asigurare facultativă din 20 decembrie 2000, privind autoturismul marca V. proprietatea sa, că la 11 noiembrie 2001 autoturismul a fost sustras de către numitul C.M.N., care a pierdut controlul volanului, fiind implicat într-un accident soldat cu distrugerea totală a autoturismului.

De asemenea a arătat reclamanta că societatea asigurătoare a fost anunțată de producerea acestui eveniment, fiind întocmit dosar de daune, însă pârâta a refuzat despăgubirea invocând că împrejurările în care s-a produs furtul nu se încadrează în clauzele contractului astfel că urmare a acestei situații a formulat plângere penală, constituindu-se parte civilă în procesul penal, solicitând plata despăgubirilor și introducerea în cauză a pârâtei. Prin sentința penală nr. 712 din 24 aprilie 2003, Judecătoria Târgu Mureș l-a condamnat pe inculpatul C.M.N. la o pedeapsă de 1 an și șase luni închisoare, latura civilă a acestui proces fiind disjunsă și judecată separat, astfel că prin sentința penală nr. 555 din 27 martie 2006 a Judecătoriei Târgu Mureș a fost admisă acțiunea civilă a reclamantei, fiind obligat inculpatul C.M.N.

la plata sumei de 84.478,594 ron reprezentând contravaloarea reparațiilor autoturismului implicat în accident, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtă și reținerea calității de asigurător a acesteia. Urmare acestei hotărâri reclamanta s-a adresat pârâtei pentru a-i achita suma asigurată, aceasta răspunzându-i că prin sentința penală nr. 555/2006 doar inculpatul C.M.N. a fost obligat să-i plătească suma pretinsă și pentru că refuzul pârâtei este abuziv, a solicitat instanței să o oblige la plata sumei datorate conform contractului de asigurare încheiat între părți.

Judecătoria Târgu Mureș a admis excepția necompetenței sale materiale, declinând competența soluționării acestui litigiu în favoarea Tribunalului Comercial Mureș, așa cum rezultă din sentința civilă nr. 5232 din 7 noiembrie 2007. Prin sentința nr. 249 din 12 martie 2008 Tribunalul Comercial Mureș a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și în consecință a respins acțiunea reclamantei. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că cererea care a determinat pronunțarea sentinței nr. 1517/2004 a Tribunalului Mureș și a deciziei nr. 223/A/2004 a Curții de Apel Târgu Mureș a fost formulată de SC S. SA și nu de SC G.G.S.

SRL, motiv pentru care nu există identitate de părți așa cum condiționează prevederile art. 1201 C. civ., iar în ceea ce privește incidența prevederile art. 22 C. proc. pen. referitoare la autoritatea hotărârii penale în civil a apreciat că sentința penală nr. 712 din 27 aprilie 2003 a statuat asupra existenței faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, iar sentința penală nr. 555/2007 a constatat doar calitatea de asigurător a pârâtei, fără a se pronunța asupra obligațiilor născute în baza contractului de asigurare, respingând pentru aceste motive excepția autorității de lucru judecat.

Soluționând excepția prescripției dreptului la acțiune instanța a reținut că în temeiul art. 1, art. 3 alin. (2) și art. 7 din Decretul nr. 167/1958, termenul în interiorul căruia reclamanta trebuia să exercite acțiunea împotriva asigurătorului este de doi ani, acest drept fiind născut la 12 noiembrie 2001 când s-a produs riscul asigurat, respectiv accidentul rutier și că întreruperea termenului de prescripție potrivit art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 nu a operat deoarece reclamanta s-a constituit parte civilă în procesul penal împotriva inculpatului, care nu se afla în raporturi contractuale cu asigurătorul, solicitând introducerea în cauză, în calitate de asigurător a pârâtei pentru opozabilitatea hotărârii, astfel că acțiunea civilă pornită de reclamantă în procesul penal nu a fost îndreptată împotriva asigurătorului pentru ca să aibă ca efect întreruperea prescripției așa cum este reglementată de art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței mai sus menționată a fost respins de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, așa cum rezultă din decizia nr. 75 din 26 septembrie 2008. Instanța de apel apreciind că prima instanță a reținut corect starea de fapt și analizând excepția prescripției dreptului la acțiune sub aspectul edificării problemei dacă procesul penal declanșat și pe latură civilă poate fi primit ca un act întrerupător de executare potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 care prevede textual că prescripția se întrerupe – prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, a constatat că prin sentința penală nr. 555 din 27 martie 2006 a Judecătoriei Târgu Mureș instanța a admis acțiunea formulată împotriva inculpatului C.M.N., instanța penală nepronunțându-se cu privire la solicitarea părții civile de a obliga asigurătorul la plata despăgubirilor prin hotărârea penală dată pe latură civilă ce a intrat în puterea lucrului judecat, neexistând niciun raport procesual între SC G.G.S.

SRL, reclamantă în prezenta cauză și asigurător - respectiv pârâta intimată în cauza de față, astfel că este evident că nu se poate considera că a intervenit întreruperea prescripției din moment ce obligarea intimatei la plata despăgubirilor nu a făcut obiectul judecății în dosarul penal finalizat prin sentința penală nr. 555/2006. Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat recurs solicitând casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, susținând că instanțele anterioare au soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, invocând în acest sens art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

În motivele de recurs a reiterat situația de fapt susținând că rostul dosarului penal a fost acela al clarificării situației de fapt în sensul clarificării existenței furtului și pe cale de consecință, înlăturarea apărării intimatei în sensul imposibilității obligării sale la despăgubiri, apărare făcută în scopul de a se sustrage îndeplinirii obligației rezultate din contractul de asigurare facultativă încheiat cu aceasta și că obligarea societății de asigurare la plata despăgubirilor civile în baza contractului de asigurare facultative nu a fost clarificată pe latura civilă a procesului penal din cauza schimbării opticii practicii judiciare în domeniul răspunderii asigurătorului intervenită prin pronunțarea deciziei nr. 1/2005 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că prin sentința penală s-a constatat calitatea de asigurător al SC A.R.A.

SA București, apreciind că perioada în care s-a derulat procesul penal pentru stabilirea vinovăției inculpatului și tragerea lui la răspundere pentru sustragerea autoturismului a întrerupt cursul termenului de prescripție în temeiul art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958. Recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi prezentat în continuare. Conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. hotărârea atacată poate fi modificată atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii, textul invocat reglementând modificarea hotărârii atacate și nu casarea acesteia așa cum a solicitat recurenta. Ca urmare, analizând motivele de recurs prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. se poate constata că recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 16 lit. b) din Decretul 167/1958 raportat la art. 3 alin. (2) din același act normativ, susținând că nelegal instanța de apel a admis excepția prescripției dreptului la acțiune argumentată prin aceea că situațiile prevăzute de 16 lit. b) din Decretul 167/1958, cu privire la întreruperea prescripției, nu se regăsesc în cauză și că motivarea instanței de apel s-a dat cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Curtea, verificând legalitatea deciziei atacate, raportată la dispozițiile art. 16 lit. b) din Decretul 167/1958 apreciază că în mod legal instanța de apel a soluționat litigiul reținând că întreruperea prescripției nu a intervenit în cauză.

Întreruperea prescripției extinctive este definită ca o modificare a cursului acesteia constând în înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția unei cauze întreruptive și începerea unei alte prescripții, fundamentul întreruperii prescripției extinctive pornind de la două premise: lipsa de convingere a titularului dreptului, în ceea ce privește temeinicia pretenției sale, dedusă din starea de pasivitate și pe de altă parte, considerarea poziției debitorului, ca fiind conformă dreptului, bazată pe împotrivirea debitorului, premise care nu se mai justifică ori de câte ori titularul dreptului la acțiune iese din pasivitate, săvârșind acte sau fapte prin care pretinde satisfacerea sau realizarea dreptului său încălcat și ori de câte ori subiectul pasiv părăsește poziția de împotrivire, prin recunoașterea dreptului până atunci încălcat, finalitatea prescripției fiind atinsă astfel prin ieșirea titularului dreptului la acțiune din starea de pasivitate sau nevoia clarificării situației juridice incerte, satisfăcută prin recunoașterea obligației de către cel în favoarea căruia curge prescripția.

În speță, reclamanta s-a aflat într-un raport contractual justificat prin contractul de asigurare facultativă din 20 decembrie 2000 încheiat cu pârâta SC A.R.A. SA București care este temeiul pretențiilor sale privind despăgubirea determinată ca urmare a implicării autoturismului asigurat, proprietatea reclamantei, într-un accident de circulație, precedat de furt.

Întrucât debitorul, respectiv societatea de asigurare s-a împotrivit despăgubirii, nerecunoscând obligația de plată pe motiv că potrivit contractului încheiat nu datorează despăgubiri deoarece asigurătorul nu acordă despăgubiri dacă la comiterea furtului sau tentativei de furt au luat parte persoane din serviciul asigurat, creditorul a rămas în stare de pasivitate față de debitorul asigurător, admițând că realizarea dreptului său, respectiv dreptul la despăgubiri, poate fi satisfăcut printr-o plângere penală îndreptată împotriva autorului furtului care a declanșat și accidentul, de la care, pe latură civilă, a obținut repararea prejudiciului așa cum rezultă din sentința penală nr. 555 din 27 martie 2006 a Judecătoriei Târgu Mureș, hotărârea reținând calitatea de „asigurător” a societății de asigurare, calitate care nu a fost contestată niciodată, societatea de asigurare refuzând plata pentru motivul că societatea nu asigură despăgubiri dacă la comiterea furtului au luat parte persoane din serviciul asiguratului.

Ori pentru a demonstra că împotrivirea debitorului nu este conformă cu dreptul cerut, asiguratul nu a depus diligențe, rămânând în pasivitate față de asigurător.

Împrejurarea că proprietarul autoturismului – în cauza de față recurenta reclamantă -, a chemat în judecată pentru opozabilitate și societatea prin care și-a asigurat autoturismul care face obiectul litigiului din prezentul dosar, nesolicitând obligarea acesteia la plata vreunei despăgubiri, nu poate conduce la concluzia că o astfel de acțiune întrerupe cursul prescripției acțiunii față de societatea de asigurări – debitoare -, deoarece în interiorul termenului de prescripție de doi ani prevăzut de art. 3 alin. (2) din Decretul 167/1958, asiguratul a stat în pasivitate față de asigurător, nesăvârșind fapte sau acte prin care să fi pretins satisfacerea sau realizarea dreptului său de la asigurător și nici asigurătorul nu și-a recunoscut datoria, astfel că acest termen de prescripție s-a împlinit fără ca reclamantul să-și fi cerut dreptul său rezultat din contractul de asigurare, de la cel obligat contractual.

Starea lui de pasivitate nu s-a confirmat în raport cu autorul furtului – răspunzător de producerea pagubelor, pe care l-a chemat în judecată penală, obținând pe această cale despăgubirile solicitate, prin constituirea sa ca parte civilă, temeiul răspunderii în acest caz nefiind contractul încheiat între părți deoarece numitul C.M.N. nu a fost parte în contractul de asigurare facultativă încheiat între pârâtă și reclamantă, - contract care nu a fost luat în discuție de instanța penală -, temeiul răspunderii în această situație fiind răspunderea civilă delictuală.

Faptul că recurenta reclamantă a înțeles să-și recupereze paguba printr-o acțiune penală, constituindu-se parte civilă cu suma reprezentând prejudiciul încercat prin distrugerea autoturismului, nu demonstrează că asiguratul a intenționat să întrerupă prescripția într-un alt proces îndreptat împotriva asigurătorului pentru recuperarea daunelor rezultate din distrugerea autoturismului, proces care nu a fost declanșat niciodată împotriva societății de asigurare SC A.R.A.

SA București în interiorul termenului de doi ani prevăzut de art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, calculat de la producerea riscului asigurat ci, demonstrează că pe această cale asiguratul, având calitate de parte civilă în procesul penal, a intenționat să-și recupereze debitul direct de la cel răspunzător de producerea pagubei și nu clarificarea unei situații juridice incerte, chiar reclamantul susținând în recurs că în cadrul procesului penal nu s-a putut realiza clarificarea laturii civile în sensul obligării societății de asigurare la plata despăgubirilor civile în baza contractului de asigurare facultativă.

Rămânerea sa în pasivitate față de asigurat, pe această perioadă de doi ani, demonstrează achiesarea reclamantei la motivul refuzului dezdăunării de către pârâta asigurătoare, pasivitatea lui nejustificând întreruperea cursului prescripției, nefiind confirmată premisa întreruperii prescripției extinctive în ceea ce privește temeinicia pretenției sale față de asigurător. Invocarea deciziei nr. 1 din 28 martie 2005 a Secției Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu are relevanță în cauză aceasta rezolvând problema calității participării societăților de asigurare în procesul penal, respectiv calitate de asigurător de răspundere civilă, în aplicarea dispozițiilor art. 54 alin. (4) și art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.

În acest context Curtea, cu majoritate de voturi, constată că cele două instanțe au soluționat corect excepția prescripției dreptului la acțiune, decizia atacată fiind legală, motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat, conform dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu majoritate de voturi. Respinge recursul declarat de reclamanta SC G.G.S. SRL, societate în reorganizare judiciară, prin administrator judiciar C.H. IPURL Târgu Mureș împotriva deciziei nr. 75A din 26 septembrie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2010.