ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1873/2010

Asupra recursului de față; Circumstanțele cauzei. Reclamanta B.I.L. le-a chemat în judecată pe pârâtele SC A.R. – A.V.I.G. SA București și SC A.R. – A., sucursala Prahova și a solicitat Tribunalului București, secția comercială, să pronunțe o hotărâre prin care să le oblige la plata sumei de 34.000 Euro reprezentând despăgubiri cuvenite în urma producerii riscului asigurat. A motivat reclamanta că autoturismul său marca BMW x 5 i-a fost sustras, în ziua de 10 septembrie 2006, de la locul unde a fost parcat. După îndeplinirea procedurii de declarare a furtului, reclamanta a arătat că pârâta a tergiversat plata despăgubirilor pentru ca apoi să-i aducă la cunoștință că nu i se acordă suma solicitată întrucât sunt incidente prevederile Cap. IX pct. 36 lit. b), Cap. V pct. 8 lit. d) și Cap. V pct. 6 lit. k) din condițiile contractului de asigurare facultativă, care o exonerează de obligația de plată.

Sentința Tribunalului București, secția comercială. După analiza actelor dosarului, acțiunea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată. Prin sentința nr. 3951 din 10 martie 2009, prima instanță a reținut că reclamanta a pretins suma de 34.000 Euro pe temeiul răspunderii contractuale izvorâtă din asigurarea C.A.S.C.O. pentru avarii și furtul autoturismului BMW, argumentând că a respectat toate obligațiile procedurale față de asigurator după constatarea furtului.

Întrucât pârâta a invocat nerespectarea de către reclamantă a obligațiilor asumate prin Cap. IX pct. 36 lit. b) teza a II-a, tribunalul a coroborat aceste susțineri cu probele administrate în cauză și a ajuns la concluzia că sunt aplicabile clauzele aflate la Cap. V, pct. 6, lit. k) și Cap. IX pct. 36 lit. b) care exceptează asigurătorul de la obligația de plată a despăgubirilor de asigurare dacă asiguratul nu l-a informat despre evenimentul asigurat în cel mult 48 de ore și nu a depus actele originale ale autovehiculului sau a dat declarații contradictorii cu privire la situația de fapt. Soluția a fost analizată și în raport de apărarea privind incidența art. 983 C. civ., invocat de pârâte care au susținut că în contractul de asigurare clauzele trebuie interpretate în favoarea asigurătorului care are calitatea de debitor.

În raport de starea de fapt simplificată prin declarațiile reclamantei la interogatoriu, instanța de fond a stabilit că nu se pune problema interpretării clauzelor contractului, ci a respectării obligațiilor asumate prin cele două clauze. Apelul. Decizia Curții de Apel București. Sentința nr. 3951 din 10 martie 2009 a fost apelată de reclamanta B.I.L., care a invocat în susținerea căii de atac promovată, netemeinicia și nelegalitatea soluției care a constat în esență în greșita interpretare a art. 36 din Cap. IX al contractului de asigurare. Analizând această critică, instanța de apel a ajuns la concluzia că reclamanta nu a respectat procedura de predare a documentelor, certificatul de înmatriculare al mașinii, cartea de identitate și setul de rezervă al cheilor, care a fost instituită prin contract pentru protecția asigurătorului împotriva tentativelor de fraudă.

Dintre aceste obligații s-a reținut că cheile de rezervă au fost predate după 4 zile și nu după 48 de ore. Aceste considerente au fost coroborate și cu declarațiile contradictorii ale apelantei cu privire la situația actelor de identitate ale autovehiculului pentru ca apoi instanța de apel să ajungă la concluzia că soluția tribunalului este legală și temeinică. Cu această motivare, Curtea de Apel București, prin decizia nr. 506 din 2 decembrie 2009, a respins, ca nefundat, apelul reclamantei. Recursul. Motivele de recurs. Împotriva deciziei nr. 506 din 2 decembrie 2009 a declarat recurs reclamanta B.I.L. care a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru a susține nelegalitatea deciziei recurate cu următoarele argumente: a) Hotărârea este lipsită de temei legal întrucât instanțele anterioare au reținut că au existat abateri de la regulile care guvernează contractul de asigurare casco.

A mai susținut recurenta că în cauză nu sunt aplicabile prevederile Cap. V pct. 6 lit. k), Cap. V pct. 8 lit. d) și Cap. IX pct. 36 lit. b), că incidentul (furtul autoturismului) a fost declarat, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar și din constatarea realizată la fața locului. Recurenta a mai arătat că instanțele de fond și de apel s-au aflat într-o gravă eroare asupra documentelor pe care recurenta le-a declarat că se aflau în mașină, confundând cartea de identitate proprie cu cartea de identitate a vehiculului. Nu a amintit instanța de apel în considerente nici de nota de constatare încheiată de pârâta SC A.R. – A., sucursala Prahova, la data de 12 septembrie 2006, prin care recurenta a înștiințat asiguratorul asupra furtului și nici despre faxul transmis de această pârâtă către SC A.R.

– A. SA prin care se aducea la cunoștință incidentul. b) Decizia a fost pronunțată cu încălcarea art. 969 și 983 C. civ., întrucât interpretarea contractului a fost făcută în favoarea asigurătorului și i-a fost anihilat astfel dreptul la despăgubiri. În opinia sa, instanța de apel a analizat cu superficialitate materialul probator administrat în cauză și a constatat eronat culpa recurentei în ce privește neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de asigurare facultativă încheiat cu pârâtele. Nu s-a ținut seama în judecarea litigiului de șocul psihic cauzat de incident care în fapt a influențat declarația recurentei în fața organelor de poliție și mai ales în fața instanței de fond.

În temeiul acestor critici, recurenta s-a considerat îndreptățită să solicite admiterea recursului și în fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. Intimatele prin întâmpinare au solicitat respingerea recursului apreciind că s-au încălcat prevederile cap. IX pct. 26 lit. b) teza a doua, din contract care se referă la obligația de avizare a asigurătorului în termen de 48 de ore. Tot corect au considerat intimatele că s-au aplicat și celelalte prevederi ale contractului [(Cap. V, pct. 6 lit. k)] față de împrejurarea că recurenta a dat declarații contradictorii recunoscute la interogatoriu. Clauzele clare și precise potrivit intimatelor nu trebuie interpretate, astfel că nu sunt aplicabile prevederile art. 978 C. civ., ci dispozițiile art. 983 C. civ., potrivit cărora interpretarea trebuie făcută în favoarea asigurătorului și nu împotriva lui.

În final s-a cerut instanței de recurs să observe că modificarea unei hotărâri sau casarea acesteia se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, simpla nemulțumire a părții nefiind suficientă pentru aprecierea nelegalității și netemeiniciei hotărârii criticate. Recursul este fondat. Chestiunea prealabilă. Înalta Curte observă că argumentele aduse în sprijinul motivului de nelegalitate invocat în recurs vizează aplicarea art. 983 și 969 C. civ., raportate la clauzele contractului de asigurare. Apărările intimatei au fost structurate și dezvoltate pe aceleași chestiuni de drept așa încât este vădit faptul că în discuție este interpretarea greșită a actului dedus judecății care se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de punctul 8 al art. 304 C. proc.

civ. Analiza criticilor formulate de recurentă din perspectiva motivului menționat, raportat la art. 306 alin. (3) C. proc. civ. 1. Potrivit art. 969 C. civ., invocat de recurentă, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante și, ca atare, judecătorii sunt obligați să le aplice așa cum au fost concepute și redactate de participanții la încheierea convenției. Respectarea acestor prevederi trebuie să rezulte din motivarea hotărârii criticate. Nu este de neglijat faptul că împrejurările speței sunt o măsură a aprecierii asupra aplicării principiului pacta sunt servanda, ceea ce în alte cuvinte implică din partea instanței, în fața căreia s-au invocat critici și apărări în legătură cu modul în care fiecare parte, în funcție de poziția sa procesuală a înțeles să-și valorifice dreptul sau obligația, o analiză concretă și o fundamentare a soluției pentru aplicarea corectă a dispozițiilor legale.

Mai rezultă din actele dosarului că recurenta a refuzat, să execute voluntar contractul opunându-i creditoarei clauze ale convenției care în opinia sa îi dau dreptul să nu acorde despăgubiri. Într-o astfel de situație interpretarea clauzelor contractului în raport de împrejurările speței revine instanțelor devolutive după regulile instituite de Codul civil chiar dacă un astfel de contract se particularizează prin caracterele sale specifice. Revenind în concret la susținerile evocate de ambele părți în legătură cu aplicarea art. 983 C. civ., în cazul contractului de asigurare dedus judecății dar și ca chestiune de principiu care a fost invocată în apărare citându-se în acest scop și autori francezi, se va reține mai întâi că raporturile juridice dintre recurentă și intimată s-au stabilit printr-un contract de asigurare.

Printre caracteristicile care-l definesc este și aceea de a fi un contract în bună măsură de adeziune, fiind evident că unul dintre partenerii contractuali este profesionist și se comportă ca atare, de aceea îi revenea instanței de fond obligația ca în interpretarea și analiza actelor dosarului să țină seama de ceea ce părțile au intenționat să înțeleagă în mod rezonabil prin clauzele contractului. În contextul arătat, recurenta a pus în discuție aplicarea Cap. IX pct. 36 lit. b) și Cap. IX pct. 32-36 din contract, iar intimata i-a opus, Cap. V pct. 6 lit. k), considerând că este îndreptățită să nu acorde despăgubirile solicitate de reclamanta recurentă.

Din dispozițiile art. 36 lit. b) (Cap. IX) rezultă că asiguratul are obligația să reclame evenimentul, în speță furtul, în maxim 24 de ore de la luarea la cunoștință a evenimentului, poliției sau altor organe de cercetare în raza cărora s-a produs riscul asigurat …, să avizeze asigurătorul în maxim 48 de ore de la eveniment și să depună seturile de chei și telecomenzile autovehiculului, precum și actele originale ale acestuia dacă nu au fost depuse la poliție. Sub cuvânt că aceste dispoziții nu au fost respectate au fost opuse clauzele de excludere prevăzute de Cap. V pct. 6 lit. k), iar instanțele anterioare au acceptat această susținere fără să observe dispozițiile Cap. IX alin. (1), care în alineatul final stabilesc că asigurătorul are dreptul să refuze plata despăgubirii dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii riscului asigurat sau mărimea și întinderea pagubei.

Așadar, instanțele aveau de observat că asigurătorul nu poate opune un refuz de plată a despăgubirii decât în situația în care s-ar fi dovedit că nu a putut determina cauza producerii riscului asigurat sau mărimea și întinderea pagubei, sarcina probei revenindu-i acestuia. În alte cuvinte, ignorând aceste prevederi ale clauzei din Cap. IX pct. 32-36 instanțele anterioare au stabilit o situație de fapt neconformă cu voința manifestată în convenție, soluțiile fiind rezultatul faptului că nu s-au concentrat pe identificarea intenției comune a părților la momentul încheierii contractului.

În fine, trebuia observat că litigiul a izvorât dintr-un contract bilateral și în principiu de adeziune care trebuie executat cu bună-credință și că acordul părților era exprimat într-un cadru complex caracterizat prin multe clauze incluse în cuprinsul său ceea ce impunea cu atât mai mult să fie observată voința reală în contextul în care fiecare parte urmărește să invoce distorsionat clauzele contractului, asiguratul pentru a obține acoperirea riscului survenit iar asiguratorul cu scopul de a fi exonerat de obligațiile ce-i revin. 2. În interpretarea contractului de asigurare părțile au invocat prevederile art. 983 C. civ., recurenta pentru a susține că interpretarea clauzelor în favoarea asiguratorului este greșită, iar intimata invocând faptul că în caz de dubiu, contractul trebuie interpretat împotriva creditorului obligației și în profitul debitorului ei.

Pentru a răspunde acestor susțineri mai întâi trebuie avute în vedere chestiunile analizate anterior care vizează interpretarea incompletă a clauzelor contractului determinată de nesocotirea articolului citat mai sus cât și faptul că rezultatul acestei omisiuni (a unei părți a textului) a determinat o interpretare favorabilă asigurătorului. În al doilea rând trebuie precizat că în cazul acestui contract, drepturile și obligațiile au fost determinate într-un cadru convențional în care calitatea părților este diferită în sensul că o parte (asigurătorul) este profesionist iar adeziunea rezidă din faptul că asiguratul a acceptat în bloc clauzele unui contract preredactat de asigurător. Ținând seama de aceste caracteristici buna-credință în executarea obligațiilor este un alt element important care trebuie avut în vedere așa cum s-a mai arătat.

Revenind la prevederile art. 983 C. civ. In dubio pro reo, aceasta este semnificația prevederilor art. 983 C. civ., care se impune ca regulă de interpretare a contractelor atunci când se caută intenția comună a părților. Fără a nega aplicabilitatea acestor prevederi în cazul contractului de asigurare este de subliniat totuși faptul că această modalitate de interpretare în favoarea asigurătorului, cum afirmă intimata, nu constituie o regulă care se aplică fără să se țină seama de clauzele supuse interpretării. În concret, în măsura în care clauzele sunt dintre cele preredactat (unilateral), instanța în fața căreia s-a pus problema aplicării art. 983C. civ., va distinge între ambiguitatea sau echivocul lor.

Prin urmare, interpretarea poate fi făcută și împotriva asigurătorului. După cum s-a arătat în precedent, clauza de excludere nu poate funcționa decât în condițiile pct. 32-36 din Cap. IX. Aceste condiții deși clare și invocate în cauză nu au fost analizate în context pentru a se stabili sensul acordului părților. În fine, în măsura în care se vor lua în examinare condițiile de mai sus, care trebuie dovedite de asigurător, în aplicarea clauzei respective trebuie avută în vedere buna-credință la încheierea contractului și în executarea acestuia pentru înlăturarea oricărui abuz de drept, și păstrarea echilibrului,,de forțe” între părțile contractante.

În consecință, față de cele ce preced, constatând întemeiate criticile aduse hotărârilor anterior pronunțate și, de asemenea, că modificarea acestora nu este posibilă întrucât sunt necesare probe noi în raport de care se va reconsidera situația de fapt precum și aplicarea concretă a clauzelor contractului analizate, conform art. 312 alin. (3) raportat la art. 314 C. proc. civ., se va admite recursul în sensul dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta B.I.L. împotriva deciziei comerciale nr. 506 din 2 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Modifică în tot decizia recurată în sensul că admite apelul reclamantei B.I.L., desființează sentința comercială nr. 3951 din 10 martie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2010.