ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5026/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 6 decembrie 2002

reclamantul K.I., a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA, S.A.R., solicitând

obligarea acesteia la plata sumei de 699.675.000 lei (475.000.000 lei

reactualizată cu indicele de inflație), reprezentând indemnizație de

despăgubire datorată în temeiul contractului de asigurare de bunuri din 9

februarie 2000, precum și la plata dobânzii legale aferente calculată de la

data pronunțării hotărârii și până la data plății efective, cu cheltuieli de

judecată.

În motivare arată că este

proprietarul autoturismului dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare

încheiat la data de 15 noiembrie 1999 cu numitul S.D.T. La data de 9 februarie

2000 a încheiat cu pârâta contractul de asigurare mai sus menționat,

automobilul fiind asigurat la suma de 500.000.000 lei, fiind prevăzută o

franciză deductibilă de 5 %, toate ratele de asigurare aferente fiind achitate.

La data de 9 februarie 2001 autoturismul a fost furat, reclamantul anunțând

pârâta de producerea cazului asigurat. Pârâta însă a refuzat plata sumei asigurate

pe motiv că nu este proprietarul autoturismului.

Reclamantul arată însă că în

contractul de asigurare figurează în calitate de asigurat și a devenit

proprietarul autoturismului la data de 15 noiembrie 1998, chiar dacă

formalitățile necesare în fața organelor de poliție s-au efectuat ulterior

încheierii contractului de asigurare.

În drept, se invocă dispozițiile

art. 112 C. proc. civ., ale Legii nr. 136/1995, art. 969, 1073 și următoarele, art.

1088 și următoarele C. civ.

Prin sentința comercială nr. 2130

din 12 februarie 2004, Tribunalul București a admis cererea reclamantului,

obligând pârâta la plata sumei de 700.749.480 lei, cuantumul despăgubirilor

stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză, a dobânzii legale

aferente, de la data pronunțării hotărârii și până la data plății efective și a

cheltuielilor de judecată, înlăturând, în considerentele hotărârii, susținerile

pârâtei privind împrejurarea că reclamantul nu ar fi proprietarul

autoturismului (și deci persoana îndreptățită să primească indemnizația de

asigurare) precum și cele privind incidența în speță a dispozițiilor art. 16 lit.

ș) din Condițiile generale facultative C.A.S.C.O.I., în sensul că furtul nu ar

fi fost comis prin efracție.

Împotriva acestei sentințe a

formulat apel societatea pârâtă, motivele de apel vizând următoarele aspecte:

pârâtă la plata unei despăgubiri pentru un eveniment care nu constituie risc

asigurat, în contractul de asigurare fiind prevăzută în mod explicit această

excludere; deși societatea pârâtă s-a angajat să despăgubească furtul produs

prin efracție, a fost stipulată în mod expres ca o cauză de excludere a

acordării despăgubirii, furtul comis cu chei potrivite.

toate obligațiile ce decurg din contractul de asigurare, agravând răspunderea

societății, situație care dă dreptul asigurătorului de a refuza plata

despăgubirii, deși asiguratul are obligația de a se comporta ca un bun

proprietar depunând toate diligențele pentru prevenirea riscurilor asigurate,

intimatul recunoaște faptul că a pierdut cheile autoturismului însă nu a adus

la cunoștința societății de asigurări această împrejurare, fapt ce constituie o

circumstanță de natură să aducă o modificare riscului contractual.

apelantă la plata unei despăgubiri care este cu mult mai mare decât cea

corectă, bazându-se doar pe concluziile raportului de expertiză tehnică

efectuat în cauză, care au luat în calculul despăgubirii în mod eronat valoarea

agreată de reclamant pentru suma asigurată și nu valoarea reală a

autoturismului.

Astfel, în urma unor calcule

detaliate, apelanta consideră că întrucât la data producerii riscului asigurat

valoarea reală a bunului era de 336.832.488 lei (aplicându-se uzura corespunzătoare

la data daunei) aceasta reprezintă cuantumul maxim al despăgubirii de la care

se pornește în vederea stabilirii întinderii pagubei.

documentele corespunzătoare în susținerea calității sale de proprietar, acesta

prezentând trei documente distincte, întocmite la data diferite, care au

același obiect, însă prețul este distinct, știut fiind că dreptul a despăgubire

aparține proprietarului, iar intimatul reclamant nu își îndeplinise obligațiile

ce-i reveneau conform legislației în vigoare, în această calitate. Mai

precizează apelanta că, furtul s-a produs în ultima zi de valabilitate a

poliței, când autoturismul era supra asigurat, iar la data încheierii și

derulării contractului de asigurare, autoturismul figura în cartea de

identitate, talon și evidențele poliției, pe numele altui proprietar.

Curtea de Apel București, secția

comercială, prin decizia nr. 616 din 17 decembrie 2004, respinge ca nefondat

apelul declarat de pârâta SC P. SA București, reținând ca fiind temeinică și

legală hotărârea instanței de fond.

Împotriva acestei ultime hotărâri a

declarat recurs, în termen, legal timbrat și motivat, pârâta SC P. SA,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând motivele din apel

sub forma criticilor în recurs, susținând în esență că:

- decizia a fost pronunțată cu

încălcarea competenței altei instanțe potrivit art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,

întrucât, conform Legii nr. 493/2004 „apelurile aflate pe rol la data intrării

în vigoare a legii se trimit la tribunale”;

- instanța nu s-a pronunțat asupra

unui mijloc de apărare sau dovezi administrate care erau hotărâtoare la

dezlegarea pricinii potrivit art. 304 pct. 1 C. proc. civ., respectiv expertiza

traseologică din 9 aprilie 2003.

În consecință, recurenta-reclamantă

solicită, în temeiul art. 304 pct. 3 și 10 C. proc. civ., admiterea recursului,

casarea ambelor hotărâri cu trimitere spre rejudecare instanței competente.

Recursul este întemeiat pentru

următoarele considerente.

Din examinarea actelor de la dosar

prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente cauzei,

rezultă că ambele instanțe în mod greșit au apreciat actul juridic dedus

judecății și probatoriile administrate, pronunțând soluții nelegale și

netemeinice.

Critica recurentei de casare a

deciziei potrivit motivului prevăzut la art. 304 pct. 3 C. proc. civ., este

neîntemeiată întrucât curtea de apel era competentă să soluționeze calea de

atac, astfel că nu se impunea trimiterea cauzei la tribunal, aceasta fiind

instanța care a soluționat cauza în primă instanță.

Cea de a doua critică referitoare la

faptul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre fără a analiza proba cu

expertiza traseologică efectuat în cauză, care constituia o dovadă importantă

în dezlegarea pricinii, este întemeiată.

Potrivit art. 304 pct. 10 C. proc.

civ., anterior Legii nr. 219/2005 „modificarea sau casarea unei hotărâri se

poate cere când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau

asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea

pricinii”.

Conform art. 16 lit. ș) ultimul

alineat din Condițiile de asigurare „în caz de furt al autovehiculului sau al

părților componente, asigurătorul nu acordă despăgubiri dacă furtul nu s-a comis

prin efracție, ci prin chei potrivite.

La dosarul cauzei există raportul de

expertiză din 9 aprilie 2003 (dosar fond) asupra încuietorii autoturismului,

din care rezultă faptul că aceste încuietori nu au fost forțate.

Recurenta a menționat chiar în primul

motiv de apel că în cauză operează clauza de exonerare a răspunderii societății

de asigurare, respectiv art. 16 lit. ș) alin. ultim din condițiile de

asigurare, dar instanța de apel nu a analizat o probă concludentă și pertinentă

aflată la dosar, respectiv expertiza traseologică, din care rezultă că

încuietorile mașinii nu au fost forțate, ceea ce înseamnă cu furtul s-a comis

cu chei potrivite și nu prin efracție, aspect care exonerează de răspundere pe

asigurător.

Așa fiind Curta, în temeiul art. 312

alin. (2) și următoarele C. proc. civ. va admite recursul declarat de pârâtă,

va modifica decizia atacată, va admite și apelul pârâtei și va schimba, în tot,

sentința civilă, nr. 2130 din 12 februarie 2004 a Tribunalului București și va

respinge acțiunea.

În baza art. 274 C. proc. civ.,

intimata va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către recurentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta

SC P. SA București.

Modifică decizia nr. 616 din 17

decembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, admite

apelul pârâtei și schimbă în tot sentința nr. 2130 din 12 februarie 2004 a

Tribunalului București și respinge acțiunea.

Obligă intimata la plata sumei de

2000 lei noi cheltuieli de judecată către recurentă.

I

revocabilă

.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 26 octombrie 2005.