ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5026/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 6 decembrie 2002 reclamantul K.I., a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA, S.A.R., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 699.675.000 lei (475.000.000 lei reactualizată cu indicele de inflație), reprezentând indemnizație de despăgubire datorată în temeiul contractului de asigurare de bunuri din 9 februarie 2000, precum și la plata dobânzii legale aferente calculată de la data pronunțării hotărârii și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată. În motivare arată că este proprietarul autoturismului dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 15 noiembrie 1999 cu numitul S.D.T.

La data de 9 februarie 2000 a încheiat cu pârâta contractul de asigurare mai sus menționat, automobilul fiind asigurat la suma de 500.000.000 lei, fiind prevăzută o franciză deductibilă de 5 %, toate ratele de asigurare aferente fiind achitate. La data de 9 februarie 2001 autoturismul a fost furat, reclamantul anunțând pârâta de producerea cazului asigurat. Pârâta însă a refuzat plata sumei asigurate pe motiv că nu este proprietarul autoturismului. Reclamantul arată însă că în contractul de asigurare figurează în calitate de asigurat și a devenit proprietarul autoturismului la data de 15 noiembrie 1998, chiar dacă formalitățile necesare în fața organelor de poliție s-au efectuat ulterior încheierii contractului de asigurare.

În drept, se invocă dispozițiile art. 112 C. proc. civ., ale Legii nr. 136/1995, art. 969, 1073 și următoarele, art. 1088 și următoarele C. civ. Prin sentința comercială nr. 2130 din 12 februarie 2004, Tribunalul București a admis cererea reclamantului, obligând pârâta la plata sumei de 700.749.480 lei, cuantumul despăgubirilor stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză, a dobânzii legale aferente, de la data pronunțării hotărârii și până la data plății efective și a cheltuielilor de judecată, înlăturând, în considerentele hotărârii, susținerile pârâtei privind împrejurarea că reclamantul nu ar fi proprietarul autoturismului (și deci persoana îndreptățită să primească indemnizația de asigurare) precum și cele privind incidența în speță a dispozițiilor art. 16 lit. ș) din Condițiile generale facultative C.A.S.C.O.I., în sensul că furtul nu ar fi fost comis prin efracție.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel societatea pârâtă, motivele de apel vizând următoarele aspecte: 1. Instanța de fond a obligat-o pe pârâtă la plata unei despăgubiri pentru un eveniment care nu constituie risc asigurat, în contractul de asigurare fiind prevăzută în mod explicit această excludere; deși societatea pârâtă s-a angajat să despăgubească furtul produs prin efracție, a fost stipulată în mod expres ca o cauză de excludere a acordării despăgubirii, furtul comis cu chei potrivite.

2. Asiguratul nu și-a îndeplinit toate obligațiile ce decurg din contractul de asigurare, agravând răspunderea societății, situație care dă dreptul asigurătorului de a refuza plata despăgubirii, deși asiguratul are obligația de a se comporta ca un bun proprietar depunând toate diligențele pentru prevenirea riscurilor asigurate, intimatul recunoaște faptul că a pierdut cheile autoturismului însă nu a adus la cunoștința societății de asigurări această împrejurare, fapt ce constituie o circumstanță de natură să aducă o modificare riscului contractual. 3. Instanța de fond a obligat pârâta apelantă la plata unei despăgubiri care este cu mult mai mare decât cea corectă, bazându-se doar pe concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, care au luat în calculul despăgubirii în mod eronat valoarea agreată de reclamant pentru suma asigurată și nu valoarea reală a autoturismului.

Astfel, în urma unor calcule detaliate, apelanta consideră că întrucât la data producerii riscului asigurat valoarea reală a bunului era de 336.832.488 lei (aplicându-se uzura corespunzătoare la data daunei) aceasta reprezintă cuantumul maxim al despăgubirii de la care se pornește în vederea stabilirii întinderii pagubei. 4. Asiguratul nu a prezentat documentele corespunzătoare în susținerea calității sale de proprietar, acesta prezentând trei documente distincte, întocmite la data diferite, care au același obiect, însă prețul este distinct, știut fiind că dreptul a despăgubire aparține proprietarului, iar intimatul reclamant nu își îndeplinise obligațiile ce-i reveneau conform legislației în vigoare, în această calitate.

Mai precizează apelanta că, furtul s-a produs în ultima zi de valabilitate a poliței, când autoturismul era supra asigurat, iar la data încheierii și derulării contractului de asigurare, autoturismul figura în cartea de identitate, talon și evidențele poliției, pe numele altui proprietar. Curtea de Apel București, secția comercială, prin decizia nr. 616 din 17 decembrie 2004, respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta SC P. SA București, reținând ca fiind temeinică și legală hotărârea instanței de fond. Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs, în termen, legal timbrat și motivat, pârâta SC P. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând motivele din apel sub forma criticilor în recurs, susținând în esență că: - decizia a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe potrivit art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., întrucât, conform Legii nr. 493/2004 „apelurile aflate pe rol la data intrării în vigoare a legii se trimit la tribunale”; - instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau dovezi administrate care erau hotărâtoare la dezlegarea pricinii potrivit art. 304 pct. 1 C. proc. civ., respectiv expertiza traseologică din 9 aprilie 2003. În consecință, recurenta-reclamantă solicită, în temeiul art. 304 pct. 3 și 10 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri cu trimitere spre rejudecare instanței competente. Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente. Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente cauzei, rezultă că ambele instanțe în mod greșit au apreciat actul juridic dedus judecății și probatoriile administrate, pronunțând soluții nelegale și netemeinice.

Critica recurentei de casare a deciziei potrivit motivului prevăzut la art. 304 pct. 3 C. proc. civ., este neîntemeiată întrucât curtea de apel era competentă să soluționeze calea de atac, astfel că nu se impunea trimiterea cauzei la tribunal, aceasta fiind instanța care a soluționat cauza în primă instanță. Cea de a doua critică referitoare la faptul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre fără a analiza proba cu expertiza traseologică efectuat în cauză, care constituia o dovadă importantă în dezlegarea pricinii, este întemeiată. Potrivit art. 304 pct. 10 C. proc. civ., anterior Legii nr. 219/2005 „modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii”.

Conform art. 16 lit. ș) ultimul alineat din Condițiile de asigurare „în caz de furt al autovehiculului sau al părților componente, asigurătorul nu acordă despăgubiri dacă furtul nu s-a comis prin efracție, ci prin chei potrivite. La dosarul cauzei există raportul de expertiză din 9 aprilie 2003 (dosar fond) asupra încuietorii autoturismului, din care rezultă faptul că aceste încuietori nu au fost forțate. Recurenta a menționat chiar în primul motiv de apel că în cauză operează clauza de exonerare a răspunderii societății de asigurare, respectiv art. 16 lit. ș) alin. ultim din condițiile de asigurare, dar instanța de apel nu a analizat o probă concludentă și pertinentă aflată la dosar, respectiv expertiza traseologică, din care rezultă că încuietorile mașinii nu au fost forțate, ceea ce înseamnă cu furtul s-a comis cu chei potrivite și nu prin efracție, aspect care exonerează de răspundere pe asigurător.

Așa fiind Curta, în temeiul art. 312 alin. (2) și următoarele C. proc. civ. va admite recursul declarat de pârâtă, va modifica decizia atacată, va admite și apelul pârâtei și va schimba, în tot, sentința civilă, nr. 2130 din 12 februarie 2004 a Tribunalului București și va respinge acțiunea. În baza art. 274 C. proc. civ., intimata va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către recurentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC P. SA București. Modifică decizia nr. 616 din 17 decembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, admite apelul pârâtei și schimbă în tot sentința nr. 2130 din 12 februarie 2004 a Tribunalului București și respinge acțiunea. Obligă intimata la plata sumei de 2000 lei noi cheltuieli de judecată către recurentă. I revocabilă . Pronunțata în ședință publică, astăzi 26 octombrie 2005.