ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2731/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2731/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 946 din 16

septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Comercial Mureș în dosarul nr. 428/1371/2007

s-a respins cererea formulată și precizată de reclamantul N.M., în

contradictoriu cu pârâta SC D.A.A.G. SA București, s-a respins cererea reclamantului

pentru acordarea cheltuielilor de judecată, s-a respins cererea pârâtei pentru

acordarea cheltuielilor de judecată, ca nedovedită.

Pentru a pronunța această hotărâre

prima instanță a reținut că, la data de 24 octombrie 2003, reclamantul N.M. a încheiat

cu pârâta SC D.A.A.G. SA contractul de asigurare seria A nr. 017914 pentru

avariile autoturismului marca BMW Z3 Roadster, an fabricație 2003, pentru o

perioadă de un an. Suma asigurată a fost de 40.000 Euro, iar prima de asigurare

de 2.290 Euro, la încheierea contractului fiind achitată suma de 17.809.788 lei

cu titlu de avans prima asigurare, rămânând un rest de 1.832 Euro.

La data de 10 decembrie 2003

autoturismul a fost avariat în proporție de 80% în urma unui accident, motiv

pentru care reclamantul a solicitat plata sumei asigurate.

La data de 12 decembrie 2003 a fost dată declarația de daună nr. 114 CJ/2003, pentru avarierea autovehiculului într-un

eveniment rutier produs pe raza localității Ceaușul de Câmpie, jud. Mureș,

conform procesului verbal seria M nr. 296958 din 11 decembrie 2003 (autorizație

de reparație seria AS nr. 189269 din 11 decembrie 2003), la volanul mașinii

aflându-se dl. B.K.A.V. În baza acestui aviz a fost deschis la societatea

pârâtă dosarul de daună nr. 114 CJ/2003, făcându-se constatarea avariilor

conform procesului verbal de constatare din 12 decembrie 2003.

I s-a pus în vedere reclamantului să

depună dovada înmatriculări valabile a autovehiculului în România, însă această

cerință nu a fost îndeplinită.

Prin adresa nr. 441 din 23 decembrie

2003 a fost solicitat ajutorul Centrului Zonal de Combatere a Criminalității

Organizate și Anti Drog Cluj care, prin adresa nr. RS/272541 din 21 ianuarie 2004,

i-a comunicat pârâtei că autovehiculul figurează ca fiind "furat" din

Elveția la data de 2 septembrie 2003, fapt care a fost comunicat reclamantului

prin adresa nr. 571 din 9 februarie 2004.

În dosarul nr. 44/P/2004 a fost

începută urmărirea penală împotriva reclamantului pentru infracțiunea de

înșelăciune prevăzute de art. 215, alin. (3) C. pen.

Ca urmare, asiguratul fiind convocat

la conciliere a menționat, la data de 23 decembrie 2004, că potrivit art. 47,

lit. a) din contract "poate amâna plata atâta timp cât există dubii cu

privire la dreptul asiguratului de a obține despăgubiri", în condițiile în

care exista dosar penal pe rol.

Prin rezoluția Parchetului de pe

lângă Judecătoria Tg. Mureș din 18 decembrie 2006 (dosar nr. 3018/P/2006) s-a

dispus scoaterea sa de sub urmărirea penala în baza art. 10, lit. b) C. proc.

pen.

După comunicarea acestei soluții, la

data de 17 ianuarie 2007, a convocat din nou pârâta la conciliere, iar în

procesul verbal încheiat la data de 28 februarie 2007 s-a consemnat refuzul

asiguratorului de a plăti suma asigurată pe motiv că nu era proprietarul

autoturismului în momentul procedurii riscului asigurat, deci nu a suferit nici

un prejudiciu material. De asemenea, s-a arătat că autoturismul nu era

înmatriculat în România astfel că numai pentru autoturismele înmatriculate în

România contractul de asigurare și-ar produce efectele.

Întrucât nu s-a stabilit printr-o

hotărâre judecătorească, intrată în puterea lucrului judecat, că reclamantul a

fost dobânditor de rea credință al autoturismului, atâta timp cât buna credință

se prezuma, potrivit art. 1899 C. civ., susținerile cu privire la proprietatea

autoturismului sunt nerelevante în speță, în lumina dispozițiilor art. 486,

art. 1898 C. civ. întrucât, potrivit documentelor depuse la data încheierii

contractului de asigurare în 2003, acesta a făcut dovada proprietății asupra

autoturismului cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 5

septembrie 2003, actele și cheile mașinii.

În ceea ce privește însă

înmatricularea autoturismului în România, s-a reținut că motivul invocat de

reclamant și menținut și la interogatoriu - taxele de înmatriculare deosebit de

mari pentru autoturismele noi, nu este absolut de loc relevant în cauză, întrucât

condițiile contractuale nu pot fi schimbate în mod unilateral, pentru

considerente de ordin strict personal (evitarea unor invocate pierderi

patrimoniale, prin plata unor taxe mai ridicate). De asemenea, împrejurarea că

reclamantul a informat asiguratorul că nu îl va înmatricula decât după

împlinirea unui an de la fabricație, când taxele se reduceau la jumătate, este

la fel de irelevantă întrucât această informare nu a schimbat termenii

contractuali. Asiguratorul nu avea nici un interes să someze sau să oblige

reclamantul să înmatriculeze autoturismul în România pentru că aceasta era o

condiție stipulată contractual, iar riscul neîndeplinirii ei era suportat de

reclamant. Asiguratorul era însă obligat să aducă la cunoștință asiguratului,

la data încheierii contractului, care este acest risc, însă această obligație a

fost îndeplinită prin inserarea unei clauze clare, fără echivoc care stipulează

la pct. 1 din capitolul Obiectul Asigurării (din Condițiile generale privind

asigurarea de avarii a autovehiculelor) ca asiguratorul, "în schimbul

achitării primelor de asigurare, asigura în baza prezentelor condiții,

autovehiculele înmatriculate în România", care coroborate cu pct.54 care

statuează că "nu se acorda despăgubiri dacă autovehiculul, în momentul

producerii accidentului, nu avea certificat de înmatriculare valabil sau altă

autorizație de circulație valabilă", atenționează și asupra riscului

neînmatriculării autoturismului în România.

La momentul încheierii poliței de

asigurare aceste Condiții generale privind asigurarea de avarii a

autovehiculelor au fost prezentate acte reclamantului, fapt certificat de semnătura

acestuia pe polița de asigurare.

În speță sunt aplicabile dispozițiile

art. 10 și art. 56 din Legea nr. 136/1995, însă nu în sensul invocat de

reclamant. Astfel art. 10 prevede condiții de conținut și formă a contractului

de asigurare - iar obiectul contractului de asigurare a fost identificat

într-adevăr ca fiind un autovehicul înmatriculat în străinătate, însă această

situație putea fi oricând schimbată de asigurat prin îndeplinirea condițiilor

necesare și astfel îndeplinită o cerință contractuala. În ceea ce privesc

dispozițiile art. 56 din Legea nr. 136/1995, acestea stabilesc doar condițiile

de asigurare a autovehiculelor înmatriculate în străinătate și ar fi avut

relevanță dacă în contract s-ar fi stipulat în mod clar că asigurarea este

valabilă și pentru autovehicule înmatriculate în străinătate sau, eventual,

daca se stipula simplu că asigurarea se face pentru autovehicule înmatriculate

- fără nicio altă referire.

Nu sunt de asemenea relevante

dispozițiile legii speciale ­art. 34, alin. (4) și art. 37 din Legea nr. 32/2000,

potrivit cărora dacă un asigurat a încheiat o asigurare printr-un agent de

asigurare, asiguratorul în numele căruia acționează agentul este răspunzător față

de asigurat pentru toate actele sau omisiunile agentului de asigurare astfel că

nici o astfel de faptă sau omisiune a asiguratorului sau agentului sau nu poate

fi invocată pentru anularea unui contract de asigurare. În speță, asiguratorul

nu își invoca propria culpă pentru neîndeplinirii unor cerințe legale în

momentul încheierii asigurării, decurgând din faptele prepusului și nici nu

solicita declararea nulității sau anularii actului de asigurare (astfel cum

este cazul în speță soluționată de I.C.C.J., secția comerciala, decizia nr. 5632/2003

pronunțată în dosarul nr. 8641/2004), ci agentul de asigurare a identificat la

data încheierii contractului bunul și nu a omis să consemneze că acesta era

înmatriculat în străinătate. Nu este nici o clauză contractuală care să prevadă

că autovehiculul trebuie să fie înmatriculat la momentul încheierii

contractului de asigurare în România, ci doar o clauza care prevede că sunt

asigurate autovehiculele înmatriculate în România. Practic este o condiție care

trebuie îndeplinită de asigurat (înmatricularea în România) - și este la

latitudinea sa când o va îndeplini - dar de a cărei îndeplinire depinde

asigurarea contractată. Nu este o condiție rezolutorie, întrucât neîndeplinirea

ei într-un anumit termen nu are ca efect rezoluțiunea contractului.

Într-adevăr "asigurarea

privește riscul asigurat, iar acesta nu este reprezentat de circulația fără număr

de înmatriculare a autovehiculului, ci de accidentul produs", însă

excluderea răspunderii asigurătorului prevăzută de art. 20 din Legea nr. 136/1995

"când riscul asigurat a fost produs cu intenție" (decizia nr. 819/2004

a I.C.C.J., secția comercială, pronunțată în dosar nr. 5843/2001), nu exclude

stabilirea în mod convențional a altor clauze de excludere a acestei răspunderi.

Întrucât la data producerii riscului

asigurat, nu era îndeplinită o condiție contractual prevăzută de părți

înmatricularea autoturismului în România, s-a constatat că răspunderea

asiguratorului nu operează, astfel că s-a respins în totalitate cererea

formulată și precizată de reclamantul N.M., în contradictoriu cu pârâta SC

D.A.A.G. SA

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamantul N.I.M. solicitând schimbarea hotărârii primei instanțe

în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 129.505,39 lei echivalentul a

38.067,61 Euro, cu titlu de obligație asumată personal de către pârâtă conform

contractului de asigurare seria A nr. 017914 din 24 octombrie 2003 privind

asigurarea de avarii a autovehiculelor, respectiv a cheltuielilor de judecată

constând în taxa de timbru și timbru judiciar.

Examinând sentința atacată, prin

prisma motivelor de apel invocate și în limitele prevăzute de art. 292 - 294 C.

proc. civ., Curtea de Apel a constatat că apelul este nefondat pentru

următoarele considerente:

La data de 24 octombrie 2003

reclamantul N.M. a încheiat cu pârâta SC D.A.A.G. SA contractul de asigurare

pentru avariile autovehiculului marca BMW Z3 Roadster, an de fabricație 2003.

În anexa la acest contract sunt prevăzute condițiile generale privind

asigurarea de avarii a autovehiculelor iar la capitolul obiectul asigurării se

prevede în mod expres că formează obiectul asigurării autovehiculele

înmatriculate în România. Tot în cadrul acestui capitol se mai prevede că se

pot asigura autovehiculele pentru care asiguratul are un interes patrimonial.

La data încheierii contractului i-au

fost prezentate reclamantului condițiile de asigurare, acesta din urmă le-a

acceptat și s-a obligat să facă demersurile în cel mai scurt timp posibil

pentru înmatricularea autovehiculului în România (în acest sens răspunsul la

interogatoriu - fila 193 dosar fond).

Curtea de apel a apreciat că în

speță suntem în prezența unui contract sub condiție, perfectarea convenției

depinzând de voința exclusiva a asiguratului, aceea de înmatriculare a

autovehiculului în România, de îndeplinirea acestei condiții depindea nașterea

raportului juridic.

Din moment ce reclamantul în

calitate de asigurat nu și-a îndeplinit această obligație, și-a asumat riscul că,

în cazul în care intervine evenimentul asigurat, pretenția de asigurare să nu

opereze.

În acest sens se interpretează și

dispozițiile art. 2 din Legea nr. 136/1995 potrivit cărora în asigurarea

facultativă raporturile dintre asigurat și asigurator, precum și drepturile și

obligațiile fiecărei părți, se stabilesc prin contractul de asigurare.

Relativ la interesul patrimonial al

asiguratului, așa cum corect a reținut și prima instanță, acesta nu poate face

dovada interesului asigurabil care să-l îndreptățească la plata despăgubirii de

asigurare atâta timp cât s-a demonstrat că autoturismul ce a format obiectul

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de asigurat cu o terță persoana a

fost furat, obiectul acestui din urmă contract nefiind unul ilicit, situație în

care reclamantul în calitate de cumpărător are dreptul la o acțiune în

despăgubiri împotriva vânzătorului, acțiune pe care de altfel a și formulat-o,

așa cum recunoaște prin răspunsul la interogatoriu (întrebarea 7 - fila 194 dosar

fond).

Față de aceste considerente, s-a

apreciat de către instanța de apel, că în mod temeinic și legal prima instanță

a reținut că la data producerii riscului asigurat nu erau îndeplinite condițiile

prevăzute în contract de ambele părți pentru a beneficia de despăgubirea din

asigurare, respectiv înmatricularea autovehiculului și interesul patrimonial al

asiguratului, astfel că în baza dispozițiile art. 296 C. proc. civ., cu opinie

majoritară apelul a fost respins și a fost menținută soluția primei instanțe ca

temeinică și legală.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs

de

reclamantul N.I.M. solicitând Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială,

în raport de prevederile art. 312 C. proc. civ., să dispună admiterea

recursului declarat, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii

cererii de chemare în judecată formulată și obligării pârâtei la plata sumei de

129 504,39 lei echivalentul a 38 067,61 Euro, cu titlu de obligație asumată

personal de către pârâtă conform contractului de asigurare seria A, nr. 017914

din 24 octombrie 2003, privind asigurarea de avarii a autovehiculelor,

respectiv cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru judiciar și

timbru judiciar.

În drept, recurentul și-a întemeiat

prezentul recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. care

stabilesc ca și motive de recurs, cazurile în care:

- hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii;

- hotărârea pronunțata este lipsita

de temei legal ori a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii în

raport cu următoarele prevederi legale: art. 480, art. 969, art. 970, art. 1073

și art. 1909 C. civ., art. 44 din Constituția României, art. 43 C. com., art. 274

C. proc. civ., art. 10, art. 50, art. 51 și art. 56 din Legea nr. 136/1995

coroborate cu cele ale art. 6 din normele metodologice, art. 34 alin. (4)

"Dacă un asigurat a încheiat o asigurare printr-un agent de asigurare,

asiguratorul în numele căruia acționează agentul este răspunzător față de

asigurat pentru toate actele sau omisiunile agentului de asigurare." și art.

37 din Legea nr. 32/2000 - "Nici o faptă sau omisiune a asiguratorului ori

a agentului sau, constând în încălcarea oricărei prevederi a prezentei legi, a

legii contractului de asigurare, a condițiilor sau primelor de asigurare,

precum și a altor elemente privind încheierea contractului de asigurare, nu

poate fi invocată de asigurator pentru anularea unui contract de

asigurare."

Analizând decizia prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele

considerente:

Sentința data de instanța de apel

este legală, fiind pronunțată în urma interpretării și administrării corecte a

probelor existente la dosar, cu respectarea dispozițiilor legale incidente.

Înalta Curte reține că la data de 2

septembrie 2003 automobilul marca BMW Z3 Roadster cu nr. de identificare a fost

furat de pe teritoriul Elveției adus în România și achiziționat de către

recurent, de la numitul N.H.J. care conform declarațiilor reclamantului ar fi

prezentat o procura de reprezentare a proprietarului - procura care însă nu a

fost prezentată și depusă la societatea de asigurări.

Recurentul N.I.M. a încheiat cu

intimata la data de 24 octombrie 2003 o poliță de asigurare facultativă pentru

autovehicule tip CASCO (seria A nr. 017914 din 24 octombrie 2003).

La data încheierii poliței de

asigurare, autovehiculul nu era înmatriculat în România, cu toate acestea părțile,

au fost de acord cu încheierea acesteia, în condițiile în care asiguratului i

s-a atras atenția asupra faptului ca în caz de daună dacă autovehiculul nu este

înmatriculat în România nu va beneficia de despăgubire, conform pct. (1) din

Capitolul "Obiectul Asigurării" din Condițiile Generale de asigurare,

care prevede:

''SC P.A.R.P. SA în calitate de

asigurator, asigura în baza prezentelor condiții autovehicule înmatriculate în

România

precum și

a pct. 54 lit. n) din Capitolul "Excluderi" care prevede ca: ''Nu se

acorda despăgubiri daca autovehiculul în momentul producerii accidentului nu

avea certificat de înmatriculare valabil sau altă autorizație valabilă.”

Pct. 1 din Capitolul "Obiectul

Asigurării", respectiv " ... asigura în baza prezentelor condiții

autovehicule înmatriculate în România ... "se referă la efectele

contractului de asigurare și nici decum la o condiție necesara pentru încheierea

valabilă a contractului, anume că autovehiculul să fie înmatriculat la data

perfectării. Tocmai acesta este și motivul pentru care a fost introdus pct. 54 lit.

n) în capitolul "Excluderi".

Recurentul a început demersurile în

ceea ce privește înmatricularea autovehiculului, prezentând Nota de Constatare

pentru Autovehicule din 21 octombrie 2003, precum și Factura Fiscala nr. 0026077

din 21 octombrie 2003, eliberate de reprezentanta RAR Târgu-Mureș.

Intimata nu a contestat încheierea

contractului de asigurare, nu a invocat vreo culpă a părților. Astfel ca art. 34

alin. (4) și art. 37 din Legea nr. 32 din 3 aprilie 2000 privind societățile de

asigurare și supravegherea asigurărilor, pe care își întemeiază reclamantul acțiunea,

nu își au aplicabilitatea în prezenta cauză, fiind reținute în mod corect ca

irelevante și de către prima instanță.

De asemenea prima instanță a reținut

în mod temeinic și legal, ca fiind irelevant pentru prezenta cauză și art. 56

din Legea nr. 136/1995 privitor la asigurările și reasigurările în România,

acest articol, ca de altfel majoritatea articolelor din această lege

reglementează asigurarea civilă obligatorie (RCA), după cum este statuat în

art. 2 și art. 8 din Legea nr. 136/1995 privitor la asigurările și reasigurările

în România, respectiv: art. 2 din Legea nr. 136/1995 privitor la asigurările și

reasigurările în România, care prevede: ,,În asigurarea facultativă raporturile

dintre asigurat și asigurator precum și drepturile și obligațiile fiecărei părți

se stabilesc prin contractul de asigurare. " art. 8 din aceeași Lege nr. 136/1995

privitor la asigurările și reasigurările în România, care prevede: "Constatarea

producerii riscurilor asigurate, evaluarea pagubelor, stabilirea și plata despăgubirilor

și a sumelor asigurate se efectuează în condițiile legii, pentru asigurările

obligatorii (RCA) sau ale contractului de asigurare, în cazul asigurărilor

facultative (CASCO)"

Drept urmare părțile, după

clarificarea obligațiilor si a condițiilor in care riscurile sunt acoperite,

condiții prevăzute expres , clar și fără echivoc, au certificat luarea la

cunoștință a acestora prin semnarea contractului de asigurare.

În aceste condiții asiguratul și-a

asumat riscul ca în cazul în care nu va înmatricula valabil autovehiculul în

România, protecția din asigurare nu operează, pe cale de consecință nu va

beneficia de despăgubire.

Polița de asigurare a fost încheiată

la data de 24 octombrie 2003, iar evenimentul rutier din localitatea Ceaușul de

Câmpie – jud. Mureș, în urma căruia autovehiculul a fost avariat și reclamantul

a solicitat despăgubiri societății de asigurare, a fost consemnat în Procesul

verbal seria M nr. 296958 din data de 11 decembrie 2003 la aproape 2 luni de la

semnarea contractului de asigurare.

Se va mai reține că reclamantul a

declarat la interogatoriu că nu a înmatriculat autovehiculul deoarece ar fi câștigat

considerabil din taxele de înmatriculare, aceste taxe urmând a fi reduse cu

aproape jumătate din cuantum.

În consecință, reclamantul, în cunoștință

de cauză, a considerat câștigul din înjumătățirea taxelor de înmatriculare

superior unei posibile daune la autovehicul, fapt pentru care a luat hotărârea

de a nu înmatricula imediat autovehiculul în România. Deci, și-a asumat acest

risc, ca în caz de daună, să nu beneficieze de protecția poliței de asigurare. În

acest caz culpa nu aparține intimatei, ci reclamantului.

În urma instrumentării dosarului de

dauna nr. 114/CJ/2003, deschis cu ocazia evenimentului rutier, pentru

neîndeplinirea acestei obligații de a înmatricula autovehiculul valabil în România

acesta a fost refuzat la plată avându-se în vedere atât prevederile condițiilor

generale ale contractului de asigurare, respectiv în temeiul pct. (1) din

Capitolul "Obiectul Asigurării" din Condițiile Generale de Asigurare,

care prevede: "SC P.A.R.P. SA în calitate de asigurator, asigura în baza

prezentelor condiții autovehicule înmatriculate în România” precum și a pct. 54

lit. n) din Capitolul "Excluderi" care prevede că: "Nu se acorda

despăgubiri daca autovehiculul în momentul producerii accidentului nu avea

certificat de înmatriculare valabil sau altă autorizație valabilă" cât și

dispozițiile art. 2 din Legea nr. 136/1995 privitor la asigurările și reasigurările

în România, care prevede: "În asigurarea facultativă raporturile dintre

asigurat și asigurator, precum și drepturile și obligațiile fiecărei părți se

stabilesc prin contractul de asigurare”, precum și cele ale art. 8 din aceeași

Lege nr. 136/1995 privitor la asigurările și reasigurările în România, care

prevede: "Constatarea producerii riscurilor asigurate, evaluarea

pagubelor, stabilirea și plata despăgubirilor și a sumelor asigurate se

efectuează în condițiile legii pentru asigurările obligatorii (RCA) sau ale

contractului de asigurare, în cazul asigurărilor facultative (CASCO).

Asiguratul nu poate fi despăgubit

neîndeplinind condițiile stipulate fără echivoc în sarcina acestuia, în

contractul de asigurare, condiții însușite de către părți, fapt certificat prin

semnătura acestora.

În mod corect instanța de fond și de

apel au reținut că nu s-au îndeplinit condițiile de acordare a despăgubirilor

astfel cum s-a prevăzut în mod expres și fără echivoc în contractul de

asigurare, întrucât la data producerii riscului asigurat nu era îndeplinită o

condiție contractuală prevăzută de părți, și anume înmatricularea valabilă a

autovehiculului în România, astfel că răspunderea societății asigurătoare nu

operează.

Înalta Curte va mai reține că

asiguratul nu poate face dovada interesului asigurabil care să-l îndreptățească

la plata despăgubirii din asigurare, nefiind proprietar al autovehiculului

acesta fiind furat din Elveția,

fapt certificat de adresele Centrului Zonal de Combaterea

Crimei Organizate, iar societatea de asigurare G. din Elveția, la care adevăratul

proprietar are încheiată asigurarea și-a manifestat dorința de a repatria și

restitui autovehiculul (adresa aflată la dosarul cauzei). Ori în conformitate

cu art. 25 din Legea nr. 136/1995 privitor la asigurările și reasigurările în

România, asiguratul trebuie să aibă un interes cu privire la bunul asigurat. În

cazul asigurărilor facultative acest interes se probează în principiu, cu

titlul de proprietate.

Despăgubirea nu poate fi încasată de

un posesor neproprietar care a dobândit posesia în urma unui furt, ci de un

proprietar posesor sau de un utilizator cu acordul proprietarului, bineînțeles

cu respectarea condițiilor prevăzute de contractul de asigurare.

Recurentul solicită despăgubiri

pentru un bun care din punct de vedere legal nu i-a aparținut niciodată.

Scopul intrării părților în câmpul

contractual îl constituie, pe de o parte, interesul asiguratului de a i se

garanta acoperirea economică a consecințelor unui eveniment viitor și incert

iar, pe de altă parte, obiectivul asigurătorului de a obține profit prin

neîmplinirea riscului și prin investirea unei părți din sumele primite cu titlu

de primă. Întrucât scopul asigurătorului îi este structural,fiind obiectiv

comercial, interesul asiguratului în operațiune este singura pârghie prin care

se poate verifica existența și valabilitatea cauzei juridice a contractului. Cu

alte cuvinte, fiind vorba despre un contract aleatoriu, pentru ca

asigurătorului sa îi fie oferită o cauză suficientă pentru a-și asuma

consecințele patrimoniale ale riscului, subscriitorul poliței trebuie să

dovedească existența unui anumit context al raporturilor sale în legătură cu

bunul sau persoana asigurată, din care să rezulte faptul că nu dorește

realizarea riscului. In schimb, un interes direct sau indirect în nerealizarea

riscului poate constitui cauză a unei asigurări.

Astfel, art. 25 din Legea nr. 136/1995

prevede că asiguratul trebuie să aibă un interes cu privire la bunul asigurat.

Chiar dacă legea omite referirea la interes în cazul asigurărilor de persoane

ori de răspundere, este evident că, și în cazul acestor tipuri de asigurări, trebuie

să se constate circumstanțele potrivit cărora subscriitorul nu își dorește

producerea riscului și nu are motive să determine el - însuși survenirea

evenimentului asigurat.

În general, o persoană are un

interes asigurabil dacă producerea riscului i-ar cauza o pierdere financiară

sau morală, respectiv dacă între contractant și bunul asigurat ori între

contractant și persoana asigurată există, atât la data încheierii contractului,

cât și la cea a survenirii evenimentului, o relație juridică suficient de caracterizată

(de substanțială) pentru a invoca prejudiciul financiar sau moral.

În asigurările de bunuri

, interesul este un drept în

legătură cu proprietatea ori care derivă dintr-un contract prin care se

exercită proprietatea asupra unui bun și care s-ar pierde ori ar fi afectat

dacă ar surveni riscul. Mai simplu, interesul este exprimat prin valoarea

economică, patrimonială care poate fi pierdută de subscriitor (asigurat) ca

urmare a producerii riscului. De aceea, la asigurările de bunuri, poate avea calitatea

de contractant al asigurării numai persoana care justifică un interes legitim

patrimonial în conservarea bunului respectiv, întrucât existența acelui bun

constituie îi produce în mod direct sau indirect un beneficiu.

Legătura juridică cu bunul trebuie

să fie, pe de o parte, legitimă și, pe de altă parte, de natură a-l prejudicia

pe asigurat în cazul deteriorării sau pieirii bunului. Acest lucru

caracterizează numai situațiile în care bunul se află în sfera raporturilor

juridice ale contractantului asigurării.

În speță însă

, recurentul a înțeles să-și

recupereze prejudiciul, așa cum era și firesc, de la presupusul mandatar al

adevăratului proprietar al autovehiculului, formulând plângere penală împotriva

acestuia și constituindu-se parte civilă cu suma pe care pretinde că a plătit-o

drept preț al autovehiculului, după cum reiese din plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș sub nr. 75/VIII/2 din 14 februarie 2007. În aceste

condiții în cazul admiterii recursului acesta ar putea încasa de doua ori prețul

plătit.

În temeiul art. 2 din Legea nr. 136/1995

privitor la asigurările și reasigurările în România, care prevede: "În

asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat și asigurator, precum și

drepturile și obligațiile fiecărei părți se stabilesc prin contractul de

asigurare”, iar art. 8 din aceeași Lege nr. 136/1995, prevede:

"Constatarea producerii riscurilor asigurate, evaluarea pagubelor,

stabilirea și plata despăgubirilor și a sumelor asigurate se efectuează în

condițiile legii, pentru asigurările obligatorii sau ale contractului de

asigurare, în cazul asigurărilor facultative” precum și al art. 969 C. civ.,

contractul de asigurare reprezintă legea părților, lege ale cărei norme nu au

fost respectate de către asigurat.

Recurentul a ales între un câștig

(înjumătățirea taxelor de înmatriculare) și o eventuală pierdere în cazul unei

posibile daune, și din acest motiv nu și-a îndeplinit obligația prevăzută

exclusiv în sarcina lui prin

contractul de asigurare (de a înmatricula autovehiculul în

România). În consecință, nu există temei nici legal și nici contractual pentru

ca intimata să fie obligată să răspundă și pe cale de consecință să plătească

despăgubirea.

Condițiile contractuale nu pot fi

schimbate în mod unilateral pentru considerente de ordin strict personal

(respectiv evitarea unor pierderi patrimoniale prin plata unor taxe legale).

Prin faptul că prima instanță a

respins pretențiile reclamantului reținând faptul că acesta nu și-a îndeplinit

obligația stipulată în mod expres, clar și fără echivoc în contractul de

asigurare, și anume de a înmatricula valabil autovehiculul în România, nu se

adaugă la lege după cum, în mod greșit susține recurentul. Legea nr. 136/1995

privitor la asigurările și reasigurările în România nu exclude stabilirea

convențională a unor clauze de excludere a răspunderii asiguratorului în cazul

asigurărilor facultative (CASCO). În asigurările facultative (CASCO)

raporturile dintre asigurat și asigurator, precum și drepturile și obligațiile

fiecărei părți se stabilesc prin contractul de asigurare.

(art. 2 din Legea nr. 136/1995

privitor la asigurările și reasigurările în România)

Raporturile juridice dintre părți au

fost guvernate de un contract de asigurare. Contractul de asigurare este un

contract sinalagmatic, acest caracter deriva din reciprocitatea și

interdependenta obligațiilor contractuale. Asiguratul se obligă să formuleze

declarații exacte la încheierea contractului și la survenirea riscului, să îndeplinească

întocmai obligațiile și condițiile stipulate în sarcina lui, precum și să

achite primele cu o periodicitate prevăzută în contract.

Sub condiția îndeplinirii întocmai a

obligațiilor asiguratulul, asiguratorul se angajează să plătească indemnizația în

cuantumul prevăzut în contract (asigurări de persoane) sau într-un cuantum care

să acopere prejudiciul (asigurări generale).

Ca particularitate, în raporturile

de asigurare, reciprocitatea prestațiilor este afectată de principiul lipsei

simultaneității conform căruia asiguratul este cel care trebuie să își îndeplinească

mai întâi obligațiile, prestația asiguratorului fiind condiționată de executarea

prealabila și integrală a îndatoririlor contractuale ale asiguratului.

Pentru toate aceste considerente,

decizia atacată este la adăpost de criticile subsumate motivelor prevăzute de

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., așa încât, conform art. 312 C. proc. civ.,

se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul N.I.M. împotriva

deciziei nr. 12/A din 19 februarie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul N.I.M. împotriva

deciziei nr. 12/A din 19 februarie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 4

noiembrie 2009.