ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 873/2010

Asupra recursului civil de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 274 din 17

februarie 2009, Tribunalul Suceava, secția civilă, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta C.B., în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului

Suceava, a dispus anularea dispoziției nr. 557 din 28 ianuarie 2005 emisă de

Primarul municipiului Suceava, precum și obligarea acestuia să restituie în

natură reclamantei terenul în suprafață de 341 mp, identic cu parcela nr. 466

din C.F. nr. 144 a comunei cadastrale Suceava.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că, în baza actelor de stare civilă și a certificatului de

calitate de moștenitor nr. 1/1998 eliberat de BNP M.E.B., reclamanta a făcut

dovada calității de moștenitoare, în calitate de fiică și, respectiv nepoată, a

celor doi proprietari tabulari, C.M. și T.M., înscriși în C.F. nr. 144 a comunei cadastrale Suceava cu parcela de clădire nr. 909 și parcela funciară nr. 466, deținute

în cote indivize egale de ½, trecute în proprietatea statului în mod

abuziv în anul 1978.

Conform planului de situație depus la

dosar, parcela nr. 909 s-a comasat la parcela nr. 466, rezultând parcela nr.

466, în suprafață de 341 mp și, întrucât aceasta este liberă și nu este

cuprinsă în inventarul domeniului public sau privat al Municipiului Suceava,

tribunalul a decis restituirea în natură a acesteia.

Prin decizia nr. 95 din 17 iunie 2009,

Curtea de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a

respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de

pârâta Primăria municipiului Suceava și a respins apelul declarat de pârâtă.

În motivarea acestei soluții, instanța de

apel a reținut, cu privire la respingerea excepției lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei Primăria municipiului Suceava că, față de dispozițiile art. 21

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.

247/2005, calitatea de entitate obligată la restituire o deține primăria.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor

art. 21 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale,

primarii acționează în reprezentarea persoanelor juridice de drept public care,

conform art. 20 din aceeași lege, sunt comunele, orașele, municipiile.

Ca atare, indiferent de titulatura

purtată de pârât, la instanța de fond Municipiul Suceava a stat în judecată

prin primar, făcându-și apărările astfel cum a considerat, interesele sale au

fost susținute de consilierul juridic din cadrul serviciului contencios

administrativ al Primăriei municipiului Suceava, iar apelul a fost declarat de

primar în numele municipiului.

Pe fond, s-a reținut că din dispozițiile

Legii nr. 10/2001 rezultă că accesul moștenitorilor la beneficiul acestei legi

de reparație nu impun condiția prezentării unui certificat de moștenitor, în

dovedirea calității de persoană îndreptățită, fiind suficiente actele de stare

civilă care dovedesc această calitate.

În ce privește critica vizând

neidentificarea unității deținătoare a imobilului, art. 26 din Legea nr.

10/2001 prevede procedura ce trebuie urmată în această situație.

Or, în speță, Primarul municipiului

Suceava a respins notificarea reclamantei, cu motivarea că nu au fost depuse

actele doveditoare ale dreptului de proprietate, ceea ce înseamnă că s-a

considerat unitate deținătoare a imobilului.

Împotriva deciziei curții de apel a

declarat recurs pârâta Primăria municipiului Suceava, prin reprezentantul său

legal care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. formulează următoarele critici:

În mod greșit instanța de apel a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive întrucât, față de

dispozițiile Legii nr. 215/2001, primăria nu poate fi subiect de drepturi și

obligații; doar municipiul Suceava, prin primar, respectiv primarul, în

calitate de emitent al dispoziției, pot sta în justiție.

Pe fond, prin decizia recurată au

fost interpretate greșit dispozițiile pct. 4.2 din Normele Metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001, în sensul că accesul moștenitorilor persoanei

îndreptățite la beneficiul legii nu impune condiția obligatorie a prezentării

unui certificat de moștenitor, fiind suficiente actele de stare civilă.

De asemenea, în mod greșit s-a

dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Verificând legalitatea deciziei

recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul

declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele

considerente:

În înțelesul

reglementările legale, „unitatea

de

ținătoare”

este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului,

dreptul

de

proprietate publică sau privată asupra

bunului care face obiectul Legii nr. 10/2001, fie entitatea care are înregistrat în

patrimoniul său un asemenea bun. Aceleași reglementări semnifică „entitatea

investită cu soluționarea notificării” ca fiind, după caz, unitatea

de

ținătoare sau persoana juridică abilitată

de

lege să soluționeze o notificare cu privire la un bun

care nu se află în patrimoniul său. Nu mai puțin, textele art. 3-5 din Legea nr. 10/2001 circumscriu sfera și

criteriile

de

identificare a „persoanelor

îndreptățite” la restituire potrivit procedurii prevăzute

de

această lege.

Rezultă că în concepția

acestor reglementări raportul

de

drept procesual

nu se poate lega valabil decât între „entitatea investită cu soluționarea

notificării” și „persoana îndreptățită”, adică numai între titularii dreptului

ce rezultă din raportul

de

drept material

reglementat de Legea nr. 10/2001 și dedus judecății.

Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Legea 10/2001,

în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ teritoriale, restituirea

în natură sau prin echivalent a imobilelor se face prin dispoziția motivată a

primarilor.

Pe de altă parte, art. 19 din Legea

nr. 215/2001 privind administrația publică locală prevede că sunt persoane

juridice de drept public comunele, orașele, municipiile, județele, adică

unitățile administrativ teritoriale.

Aceste persoane juridice pot sta în

justiție prin reprezentanții lor legali, primarii și prefecții, conform art. 67

alin. (1) din Legea nr. 215/2001 și art. 87 pct. 2 C. proc. civ.

În raport de aceste dispoziții,

Legea nr. 247/2005 a prevăzut expres care sunt persoanele juridice obligate la

restituirea imobilelor preluate în mod abuziv. Astfel, art. 21 alin. (3) al

legii stipulează că în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ

teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent către persoana

îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor.

În redactarea acestui text,

legiuitorul a înțeles să folosească denumirea de unitate administrativ

teritorială pentru a desemna persoana juridică de drept public, deținătoare a

imobilului, respectiv comuna, orașul sau municipiul, care, potrivit legii, are

personalitate juridică, capacitate de folosință și un patrimoniu în care se pot

afla bunuri ce cad sub incidența acestui act normativ.

De asemenea, din cuprinsul

întregului text al Legii nr. 247/2005 rezultă fără putință de tăgadă că în

procedura de restituire a imobilelor, primarul reprezintă unitatea

administrativ teritorială în exercitarea atribuțiilor ce îi revin în calitate

de reprezentant legal al persoanei juridice de drept public, primarul fiind

abilitat să emită dispoziția motivată.

Prin cel de-al doilea motiv de

recurs, se contestă calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, respectiv

cea de succesoare a proprietarilor imobilului, susținându-se că reclamanta nu a

prezentat un certificat de moștenitor din care să rezulte această calitate.

Și această critică este

nefondată.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată, actele doveditoare

ale dreptului de proprietate precum și cele care atestă calitatea de moștenitor

al proprietarului imobilului se depun până la data soluționării notificării.

Textul citat nu conține

dispoziții speciale în privința dovedirii calității de moștenitor al

adevăratului proprietar, însă H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001 prevede expres, la art. 23.1 pct. b, că

proba calității de moștenitor de poate face cu certificatul de moștenitor,

certificatul de

calitate

de moștenitor sau acte de

stare civilă care să ateste rudenia sau filiația față de adevăratul proprietar.

Cum, în speță reclamanta

și-a probat calitatea de descendentă a proprietarilor tabulari ai imobilului cu

actele de stare civilă și cu certificatul de

calitate

de moștenitor, iar recurenta nu a făcut

dovada

contrară a calității reclamantei, soluția instanțelor de fond apare ca fondată.

Nici critica vizând obligarea pârâtei la

plata cheltuielilor de judecată, doar enunțată, dar nemotivată, nu poate fi

primită.

Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., partea

care cade în pretenții va fi obligată să plătească cheltuieli de judecată.

Potrivit textului citat, la baza obligației de plată a cheltuielilor efectuate

în proces stă culpa procesuală, dedusă din sintagma „partea care cade în

pretențiuni”. Prin urmare, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie

să suporte cheltuielile făcute de cealaltă parte, iar rezolvarea corectă a

cererilor privind cheltuielile de judecată asigură repararea completă a pagubei

suferite de partea care câștigă procesul.

Sub aspectul cheltuielilor de judecată, poziția

juridică de parte câștigătoare este determinată de raportul dintre conținutul

obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea judecătorească de

soluționare a litigiului.

În speță, reclamanta este partea câștigătoare care

poate să pretindă cheltuielile făcute în proces, astfel că în mod corect a dispus

curtea de apel obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în

cuantumul dovedit cu chitanțele depuse la dosar.

Pentru considerentele ce preced, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.â

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta Primăria municipiului Suceava împotriva deciziei nr. 95 din

17 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 12 februarie 2010.