ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3871/2011

Asupra recursului, constată

următoarele:

Cu notificarea din 30 octombrie 2010 a B.E.J.

M.M.M. și T.M., numita F.O. a cerut acordarea de despăgubiri pentru imobilul în

suprafață de 739,42 m.p. teren și restituirea în natură a suprafeței de 1.125 m.p.

teren situat în Municipiul Suceava, strada V.M., invocând incidența dispozițiilor

Legii nr. 10/2001.

Prin dispoziția din

11 mai 2009, Primarul Municipiului Suceava a respins notificarea, motivat de faptul

că F.M.E., în calitate de fiică a notificatoarei, care a decedat la data de 12 noiembrie

2002, nu a depus în copie legalizată certificatul de moștenitor și o declarație

pe propria răspundere în sensul că nu s-au încasat despăgubiri pentru imobilul expropriat

de stat în baza Decretului nr. 149/1984 din patrimoniul autoarei sale.

Prin cererea înregistrată

la data de 17 iulie 2009, reclamanții F.M.E. și F.M.F. au cerut anularea dispoziției

și acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul expropriat de stat, constând în

compensare cu un alt teren din rezerva Primăriei Municipiului Suceava.

În motivarea cererii,

reclamanții au susținut că argumentele evidențiate în cuprinsul dispoziției nu justifică

soluția de respingere a contestației, cu mențiunea că au formulat sesizare pentru

deschiderea procedurii succesorale după decesul autoarei lor F.O. și că declarația

pe propria răspundere era un act personal ce incumba notificatoarei și nu moștenitorilor

săi.

La termenul de judecată

din 23 martie 2010, cu ocazia dezbaterilor în fond, reclamanta F.M.E. a precizat

că solicită restituirea în natură a terenului identificat prin expertiza întocmită

de expertul T.P., „deoarece pentru suprafața de 1.125 m.p. a obținut hotărâre judecătorească”.

Prin sentința civilă

nr. 689 din 30 martie 2010, Tribunalul Suceava, secția civilă, a admis cererea,

a anulat dispoziția și a constatat că reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii

prin echivalent pentru terenul în suprafață de 749,42 m.p., astfel cum acesta a

fost identificat în planul de situație efectuat de expertul T.P., teren situat în

Municipiul Suceava, strada V.M.

Prin aceeași sentință,

instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta

Primăria Municipiului Suceava.

În motivarea sentinței,

instanța a reținut că autoarea reclamanților are calitatea de persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii pentru imobilele situate în strada V.M., expropriate de stat

prin Decretul nr. 149 din 28 aprilie 1984, fără plata unei despăgubiri.

Instanța a reținut, totodată,

că suprafața de 739,42 m.p. se identifică sub nr. top. CC/3, DD/21, EE/22, FF/25

și GG/2 în CF nr. HH Suceava, conform concluziilor expertizei întocmită de ing.

T.P. și că este liberă de construcții, caz în care se impune a fi restituită în

natură reclamanților.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel pârâtul Municipiul Suceava.

În motivarea apelului,

pârâtul a criticat faptul analizării de către prima instanță a unor înscrisuri probatorii

care nu au fost depuse, cu respectarea prevederilor art. 21 și 22 din Legea nr.

10/2001, la dosarul administrativ constituit în urma notificării formulate de autoarea

reclamanților.

Totodată, pârâtul a criticat

concluzia reținută de prima instanță, potrivit căreia terenul în suprafață de 739,42

m.p. ar fi liber și ar putea face obiectul restituirii în natură, fundamentată pe

o unică probă – raportul de expertiză întocmit de ing. T.P. în anul 1991, fără a

proceda la verificarea situației juridice actuale a acestui teren.

Prin decizia civilă

nr. 46 din 07 iulie 2010, Curtea de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins apelul.

În motivarea deciziei,

instanța a reținut că regulile stabilite prin dispozițiile art. 23 din Legea

nr. 10/2001, relative la depunerea înscrisurilor aferente notificării, nu au nicio

influență cu privire la regulile de probațiune în faza jurisdicțională, părțile

fiind în drept să administreze probele pe care le găsesc a fi concludente în fața

instanței de judecată, întrucât, în caz contrar, procedura jurisdicțională ar fi

una formală, fapt ce contravine dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs pârâtul, invocând incidența motivului prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului,

pârâtul a reiterat criticile formulate prin apel, relative la primirea nejustificată

de către instanțele de fond a altor probe decât cele administrate de autoarea reclamanților

în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și, respectiv, relative

la omisiunea instanțelor de fond de a statua cu privire la situația juridică actuală

a terenului în litigiu, cu mențiunea că raportul de expertiză întocmit în anul 1991

nu este de natură a clarifica acest fapt.

Analizând recursul, Înalta

Curte constată următoarele:

În drept, potrivit prevederilor

art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului

pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării

corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

Constatarea faptelor,

așa cum rezultă ele din actele și dovezile administrate de părți, este atributul

instanțelor de fond, iar hotărârea trebuie să fie motivată cu suficientă claritate

cu privire la starea de fapt prin trimitere la probele administrate cu ocazia judecății

cauzei, obligația judecătorilor de a-și motiva hotărârile constituind una dintre

garanțiile dreptului la un proces echitabil.

Totodată, principiul nemijlocirii

care guvernează procesul civil impune ca administrarea probelor și cercetarea tuturor

elementelor care contribuie la soluționarea litigiului să se realizează, cu unele

excepții prevăzute de lege, în mod direct de instanța învestită cu judecata cauzei,

în fața părților, în ședință publică în cadrul unor dezbateri contradictorii.

Obligativitatea administrării

probelor în mod nemijlocit de către judecător este prevăzută de dispozițiile

art. 169 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „administrarea probelor se face

în fața instanței de judecată, dacă legea nu prevede altfel”.

În cauza dedusă judecății,

se constată că instanțele de fond nu au stabilit împrejurările de fapt ale cauzei

și, respectiv, nu au motivat, prin trimitere la probe administrate în mod nemijlocit,

considerentele care au fundamentat concluzia reținută în justificarea soluției pronunțate,

potrivit căreia suprafața de teren ce a făcut obiectul Decretului de expropriere

nr. 149/1984, pentru care s-a reținut calitatea de persoană îndreptățită a autoarea

reclamanților la măsuri reparatorii, măsoară 739,42 m.p. și era liberă de construcții

la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

O astfel de concluzie,

în mod evident, nu poate fi fundamentată doar pe mențiunile unui plan cadastral

anexă la un raport de expertiza tehnică a terenului deținut de autoarea reclamanților

în strada V.M., întocmit în anul 1992 de ing. T.P., adică anterior intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001, într-un alt dosar.

Mai mult, se constată

că suprafața de 739,42 m.p. ce se identifică sub nr. top. CC/3, DD/21, EE/22, FF/25

și GG/2 în CF nr. HH Suceava în planul cadastral întocmit de expert la data de 27

martie 1992, la care se face trimitere în considerentele hotărârii primei instanțe,

are ca proprietari tabulari „RAJUCL și proprietarii blocurilor SS, JJ, KK”.

Referitor la situația

juridică a terenului de 739,42 m.p., se observă, totodată, existența unei contradicții

între considerentele sentinței primei instanțe, potrivit cărora acest teren este

liber de construcții și urmează a fi restituit în natură reclamanților și dispozitivul

sentinței, potrivit căruia reclamanții au doar dreptul la „măsuri reparatorii prin

echivalent” cu privire la acest teren.

De asemenea, este de observat

că probatoriile analizate la judecata în fond se regăsesc în dosarul administrativ

întocmit de pârât în vederea soluționării notificării, caz în care critica privind

analizare de către prima instanță și a altor probatorii în cursul judecății, pe

lângă faptul că nu poate fi primită pentru argumentele reținute în hotărârile recurate,

se dovedește a fi străină de lucrările prezentului dosar.

Așa fiind, cum împrejurările

de fapt ale cauzei nu au fost fundamentate motivat pe probatoriile administrate

nemijlocit de prima instanță și cum instanța de apel a omis să analizeze critica

formulată în acest sens de pârât, analiză ce se impunea a fi efectuată date fiind

considerentele confuze ale hotărârii apelate, relative la fondul litigiului, Înalta

Curte constată că exercitarea controlului judiciar nu este posibilă.

În consecință, în raport

de dispozițiile art. 312 alin. (5) coroborat cu art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte

urmează a dispune casarea hotărârilor recurate, cu trimiterea cauzei spre reluarea

judecății la același Tribunal.

În rejudecare, instanțele

de fond vor stabili motivat, cu trimitere la probatorii relevante și administrate

nemijlocit, care este întinderea dreptului de proprietate ce a aparținut autoarei

reclamanților referitor la imobilul situat în strada V.M., dacă acest imobil a fost

expropriat în tot sau în parte prin Decretul nr. 149/1984, dacă scopul exproprierii

a fost atins și, respectiv, date fiind susținerile părții reclamante consemnate

în încheierea de ședință din 30 martie 2010, dacă suprafața de teren ce face obiectul

prezentului proces se identifică în tot sau în parte cu terenul în suprafața de

940 m.p. ce a făcut obiectul procesului finalizat cu pronunțarea sentinței civile

nr. 2313 din 27 martie 1992 a Judecătoriei Suceava sau cu alte terenuri retrocedate

în alte procese.

În raport de situația

de fapt stabilită, instanța de trimitere urmează a proceda la soluționarea cererii

deduse judecății în conformitate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Municipiul Suceava prin Primar împotriva deciziei nr. 46 din 7 iulie

2010 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia și sentința

nr. 689 din 30 martie 2009 a Tribunalului Suceava, secția civilă, și trimite cauza

spre rejudecare la Tribunalul Suceava.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 mai 2011.