ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1919/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: 1. Prin sentința civilă nr. 1620 din 18 decembrie 2007 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes invocate cu privire la reclamant. S-a admis prescripția dreptului material la acțiune al reclamantului și s-a respins ca fiind prescrisă cererea formulată de reclamantul M.O. în contradictoriu cu pârâții D.C. și C.D. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a avut în vedere următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 20 aprilie 2007, sub nr. 13946/3/2007, reclamantul M.O. a chemat în judecată pe pârâții C.D.

și D.C., solicitând: constatarea încălcării dreptului de autor al reclamantului, izvorât din publicarea în anul 1999 a lucrării „Drept comunitar. Cele patru libertăți fundamentale. Politici comunitare" la Editura ALL BECK din București, ca urmare a publicării de către cei doi pârâți a lucrării lor intitulate „Distanțele care apropie - Integrarea României în Uniunea Europeană" la Editura Scripta din București, în anul 2002; să se dispună publicarea, prin mijloacele de comunicare în masă, a hotărârii ce se va pronunța, pe cheltuiala pârâților și obligarea acestora la plata de daune morale, în cuantum de 20.000 EURO precum și a cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii reclamantul a arătat următoarele: În anul 1999, la Editura AII Beck, București a publicat lucrarea „Drept comunitar.

Cele patru libertăți fundamentale. Politici comunitare", iar în anul 2002 pârâții au publicat la Editura Scripta lucrarea „Distanțele care apropie - Integrarea României în Uniunea Europeană". Analizând cele două lucrări, nu există în lucrarea pârâților nicio notă de subsol în care să se facă vreo citare din lucrarea reclamantului, deși fragmentele respective sunt preluate ca atare. Asemănările dintre fragmentele astfel extrase și grupate în lucrarea pârâților pot fi identificate cu ușurință în cuprinsul acesteia în capitolele respective, astfel că, în lipsa oricăror citări în subsolul paginilor, ele fac sau lasă să se creadă că fragmentele sau pasajele respective care cuprind formulările, exprimările, comentariile, interpretările, deducțiile, expunerile făcute într-o manieră ce îi aparține reclamantului, cu o anumită amprentă ori stil ce îi este propriu, ar aparține pârâților.

În drept, au fost invocate disp. art. 139 din Legea nr. 8/1996, art. 998 C. civ., art. 112 C. proc. civ. Prin întâmpinarea formulată, pârâta D.C. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a sa, motivat de faptul că, deși lucrarea este publicată în comun cu pârâtul C.D. și deși nu s-au menționat distinct capitolele care aparțin fiecăruia dintre pârâți, aceasta nu este autor al capitolelor cu privire la care s-a formulat prezenta acțiune. Pârâtul C.D. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepția lipsei de interes și prescripția dreptului material la acțiune. Reclamantul și-a precizat primul capăt de cerere în sensul că acesta este întemeiat în drept pe disp.

art. 139 alin. (2) teza a II-a a Legii nr. 8/1996, în sensul că solicită să se constate încălcarea dreptului de autor de către pârâți prin publicarea lucrării „Distanțele care apropie - Integrarea României în Uniunea Europeană" Editura Scripta, București 2002. Analizând excepțiile invocate în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale incidente în cauză, de susținerile părților formulate prin acțiune și prin întâmpinări, Tribunalul le-a constatat în parte întemeiate, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, s-a susținut că acesta a cesionat drepturile exclusive patrimoniale de autor editurii, astfel că nu se mai poate solicita recunoașterea și constatarea încălcării acestora prin acțiune, reclamantul fiind lipsit de calitate procesuală activă.

Tribunalul a constatat că prin cerere reclamantul a solicitat recunoașterea calității de autor al lucrării „ Drept Comunitar. Cele 4 libertăți fundamentale, politici comunitare", publicată de editura ALL Beck și constatarea încălcării dreptului de către pârâți prin publicarea lucrării intitulate „ Distanțele care aproprie - integrarea României în Uniunea Europeană". Din redactarea cererii și din conținutul motivelor în fapt expuse de reclamant rezultă că prezenta acțiune prin care acesta pretinde că s-au copiat fragmente din lucrarea al cărei autor este, de către pârâți, reprezintă o acțiune în plagiat întemeiată de dispozițiile art. 10 lit. b) care prevăd dreptul moral al autorului de a pretinde constatarea încălcării dreptului său rezultând din calitatea de autor al operei astfel cum susține și reclamantul; prin urmare singura persoană care poate formula acțiunea în plagiat este numai autorul operei, singurul titular al drepturilor morale de autor.

Excepția lipsei de interes a reclamantului a fost respinsă pentru aceleași considerente. Excepția prescripției dreptului material la acțiune s-a apreciat a fi întemeiată. Lucrarea pârâților la care se referă toate criticile reclamantului a fost publicată în anul 2002, acțiunea în răspundere pentru încălcarea drepturilor de autor fiind formulată la data de 20 aprilie 2007, în afara termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Termenul de prescripție pentru acțiunea în răspundere ca urmare a încălcării drepturilor de autor a început să curgă, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958 de la data la care s-a născut dreptul la acțiune - data publicării lucrării de către pârâți.

Cum reclamantul nu a făcut dovada că a luat cunoștință de lucrarea publicată abia în anul 2007, se reține ca dată de începere a curgerii termenului de prescripție data publicării lucrării, respectiv 2002. 2. Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia civilă nr. 238A din 30 octombrie 2008 a respins ca nefondat apelul incident declarat de apelanții-pârâți D.C.A. și D.C. împotriva sentinței civile nr. 1620 din 18 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 13946/3/2007. S-a admis apelul principal declarat de apelantul - reclamant M.O. împotriva sentinței civile nr. 1620 din 18 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 13946/3/2007.

S-a desființat în parte sentința și s-a trimis cauza spre rejudecarea primelor două capete de cerere, aceluiași tribunal. A fost menținută sentința în ce privește respingerea ca fiind prescrisă a cererii de obligare a pârâților la plata daunelor morale. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul-reclamant a susținut că prima instanță s-a pronunțat asupra întregii acțiuni, fără a distinge între capetele de cerere, calificând-o greșit ca fiind o acțiune în răspundere pentru încălcarea drepturilor de autor. Cererea de chemare în judecată a avut trei capete distincte, cel dintâi fiind întemeiat pe dispozițiile art. 139 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 8/1996, celelalte două fiind subsidiare și în directă dependență de primul.

Instanța s-a pronunțat apreciind că întreaga acțiune este în răspundere pentru încălcarea drepturilor de autor, calificare nelegală și care contravine dispozițiilor Legii nr. 8/1996, întrucât acțiunea autorului în constatarea încălcării dreptului de autor este imprescriptibilă, având caracter personal nepatrimonial, astfel că nu-i sunt aplicabile dispozițiile din Decretul nr. 167/1958. Apelantul a mai susținut că prima instanță a reținut în mod nelegal aplicabilitatea dispozițiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, apreciind că termenul de prescripție începe să curgă din momentul la care s-a născut dreptul la acțiune, respectiv data publicării lucrării de către pârâți. În realitate, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Ori, a susținut apelantul, el a luat cunoștință de conținutul lucrării pârâților cu puțin timp înainte de momentul introducerii acțiunii, proba contrară aparținându-le pârâților care au invocat excepția, probă pe care aceștia nu au făcut-o. Sub un al treilea motiv de apel, apelantul-reclamant a susținut existența unor contradicții în motivarea hotărârii, cu privire la natura juridică a acțiunii. Intimații au formulat întâmpinare în cauză și, odată cu aceasta, apel incident, în cadrul căruia au reiterat susținerile formulate în fața primei instanțe, invocând pe această cale excepțiile privind lipsa calității procesuale active a reclamantului, lipsa interesului acestuia în promovarea cererii și excepția lipsei calități procesuale pasive a pârâtei D.C.

In ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, pârâții, invocând prevederile art. 4 din contractual de editare nr. 166 din 19 martie 1999 încheiat de reclamant cu Editura ALL Beck în privința operei analizate, au susținut că acesta a avut ca efect o cesiune totală și exclusivă a drepturilor patrimoniale de autor în favoarea Editurii, astfel încât legitimarea procesuala activă pentru apărarea drepturilor de autor aparține exclusiv Editurii, potrivit contractului, sumele sau pierderile recuperate urmând a fi împărțite, în cote egale, între Editură și autor. Pe coperta lucrării reclamantului se găsește de asemenea o mențiune, care ar întări această concluzie, în sensul că „Toate drepturile sunt rezervate Editurii ALL Beck.

Nici o parte a acestui volum nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a Editurii ALL Beck". Potrivit susținerilor pârâților din apelul incident, nici unul din drepturile patrimoniale enumerate în art. 13 din Legea nr. 8/1996 nu a rămas, urmare cesiunii în favoarea Editurii, în patrimonial autorului, situație în raport de care, invocarea de către reclamant a dispozițiilor art. 139 din Legea nr. 8/1996 nu are nici un efect juridic sau relevanță, cât timp ceea ce se contestă este însăși pierderea drepturilor de autor, ca urmare a transmiterii lor către editură. Câtă vreme plagiatul reprezintă o reproducere parțiala, neautorizată a operei, o formă de contrafacere a operei originale, rezultă că legitimarea procesuala activă pentru formularea unei acțiuni împotriva plagiatului aparține titularului dreptului de reproducere și difuzare a lucrării, care conform art. 4 din Contractul de editare, este Editura, aspect care a fost greșit soluționat de prima instanță.

În directă legătură cu aceste susțineri, apelantul reclamant nu are nici un interes direct și personal, dispozițiile art. 15 din contractul de editare prevăzând că toate drepturile rezultând din crearea operei au fost cedate Editurii. Dacă autorul a transmis către editură dreptul de a utiliza toate mijloacele procesuale pentru apărarea drepturilor născute din crearea acesteia, a transmis pe această cale și posibilitatea de a obține orice fel de despăgubiri prin hotărâre judecătorească, contra unei remunerații. Încercând să eludeze dispozițiile din contract, reclamantul încearcă să obțină doar pentru sine eventuale despăgubiri pentru încălcarea drepturilor de autor, aspect ce lipsește de legitimitate interesul acestuia.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a apreciat că se impune a se pronunța cu precădere asupra apelului incident, dat fiind faptul că prin acesta sunt aduse critici sentinței, în privința modului de rezolvare a excepțiilor lipsei calității procesuale active și a lipsei interesului reclamantului în cererea de chemare în judecată, a căror admitere ar face inutilă analiza apelului declarat de reclamant, în privința modului de soluționare pe fond a cauzei. Criticile aduse de pârâți sentințe, prin apelul incident sunt nefondate. Prima instanță a soluționat corect excepțiile cu care a fost sesizată, apreciind că dispozițiile cuprinse în contractul de editură încheiat între reclamant și Editura ALL Beck nu au nici o relevanță în privința drepturilor morale de autor asupra operei, cesiunea exclusivă vizând numai drepturile patrimoniale.

Potrivit art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996, autorul unei opere are dreptul moral de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei. Art. 11 alin. (1), făcând referire la aceleași drepturi morale, stipulează expres că acestea nu pot face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări. Apelanții pârâți fac o confuzie evidentă între dreptul moral, astfel cum este acesta protejat prin reglementarea citată anterior și drepturile patrimoniale de autor, distincte în conținut, exclusive și care vizează utilizarea operei, termen al cărui înțeles este explicitat prin dispozițiile art. 13 și urm. din lege.

Din conținutul normelor enunțate rezultă că dreptul moral de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei, care stă la baza acțiunilor prin care se reclamă săvârșirea unui plagiat este distinct în conținut și semnificație de dreptul patrimonial dedus în legătură cu utilizarea operei, fie prin reproducere, fie prin distribuire, închiriere, comunicare publică, realizare de opere derivate etc. Chiar dacă reclamantul nu a indicat în mod expres, ca temei juridic al cererii, dispozițiile art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996, prima instanță, luând în considerare argumentele de fapt expuse de acesta, a făcut o corectă aplicare în cauză a acestora, chiar dacă soluția pronunțată nu este una legală, astfel cum se va arăta în continuare.

Ca urmare, este fundamental greșită concluzia extrasă de apelanții pârâți din dispozițiile contractului de editare perfectat de autorul reclamant cu Editura ALL Beck. Cesiunea exclusivă a privit, raportat la dispozițiile art. 11 alin. (1) din lege și corespunzător conținutului clauzei înscrise în art. 3 din contract „dreptul exclusiv de reproducere și difuzare a lucrării … împreună cu alte drepturi de aceeași natură care există sau pot fi cedate relative la lucrare". Dreptul de reproducere și difuzare a lucrării, ca drept personal patrimonial de autor, în legătură cu care apelanții pârâți au susținut că ar reprezenta cauza încălcării reclamate prin acțiune, nu se confundă cu dreptul moral ținând de recunoașterea calității însăși de autor, drept a cărui încălcare nu presupune o simplă reproducere a operei fără acordul autorului ci prezentarea unei lucrări sau a unui fragment dintr-o lucrare, ca fiind una proprie, negându-i adevăratului autor calitatea acestuia.

Așa fiind, reclamantul este singurul în drept să solicite, pe temeiul art. 139 din Legea nr. 8/1996, recunoașterea și respectarea drepturilor sale morale, drepturi în privința cărora nu a intervenit și nici nu putea interveni vreo cesiune, justificând calitatea sa procesuală activă și, deopotrivă, interesul în promovarea cererii de chemare în judecată, excepții corect soluționate de prima instanță. În ce privește apelul principal, Curtea a constatat că numai parte din criticile aduse sentinței sunt întemeiate, după cum urmează: Într-adevăr, obiectul cererii de chemare în judecată a cuprins, în petitul principal, constatarea încălcării dreptului de autor în legătură cu lucrarea „Drept comunitar.

Cele patru libertăți fundamentale. Politici comunitare", apărută sub Editura ALL BECK în anul 1999. Prima instanță, soluționând cauza pe temeiul excepției de prescripție a dreptului la despăgubiri, a omis a se pronunța asupra acestui capăt de cerere, calificând acțiunea ca având, în întregul ei, caracter personal patrimonial și considerând ca fiind aplicabile dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958. Această analiză este una nelegală, făcând abstracție de caracterul imprescriptibil al drepturilor morale - de natură personal nepatrimonială și al căror exercițiu se transmite, potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, fie moștenitorilor, fie organismului de gestiune colectivă, pe durată nelimitată.

Fiind strâns legate de persoana autorului, drepturile morale nu sunt prescriptibile din punct de vedere al dreptului material la acțiunea vizând încălcarea acestora, nefiindu-le aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958 care stipulează în art. 1, astfel cum corect a susținut și apelantul, caracterul prescriptibil al dreptului la acțiune având un obiect patrimonial. In ce privește cel de-al doilea motiv de apel, criticile formulate de apelantul reclamant nu sunt întemeiate.

Potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea ". Aceste dispoziții, care stabilesc un criteriu subiectiv în raport de care se socotește momentul începerii curgerii termenului de prescripție, în directă legătură cu prejudiciul creat prin fapta ilicită (element obiectiv) reprezintă o excepție de la regula generală, potrivit căreia prescripția începe să curgă din momentul nașterii raportului de drept. În discuție nu se află însă aplicarea dispozițiilor art. 7 din Decret, astfel cum a considerat prima instanță, deoarece dispozițiile acestui articol sunt aplicabile exclusiv raporturilor juridice contractuale și nu celor delictuale.

În absența altor elemente de ordin obiectiv care să poată fi avute în vedere pentru ipoteza de speță, a ocrotirii unor drepturi personal nepatrimoniale a căror încălcare nu au avut ca efect producerea unui prejudiciu efectiv, real, material în patrimonial reclamantului, în sensul diminuării acestuia cu o valoare ce poate fi apreciată din punct de vedere bănesc și dovedită ca atare, cel care pretinde săvârșirea faptei ilicite și păgubirea sa trebuie să facă și dovada momentului în raport de care legea leagă începerea curgerii termenului de prescripție, în virtutea regulii potrivit căreia „onus probandi incumbit actori" - în absența acestora prezumându-se că prejudiciul de ordin moral s-a produs în chiar momentul săvârșirii faptei ilicite, respectiv odată cu publicarea lucrării considerată ca reprezentând un plagiat.

Ca urmare, nu este vorba, astfel cum a susținut apelantul reclamant, de o inversare a sarcinii probațiunii, ca urmare a susținerii de către pârâți a unei excepții, potrivit regulii „in exceptio reus fit actori" ci de dovedirea, în calitate de reclamant, „actori", odată cu formularea cererii de chemare în judecată, a elementelor în raport de care se apreciază inclusiv momentul nașterii raportului juridic delictual, esențial în analiza cauzei. Din această perspectivă, concluzia primei instanțe, potrivit cu care reclamantul nu a probat în nici un fel împrejurarea de ordin subiectiv, a luării la cunoștință de lucrarea publicată a pârâților, numai în anul 2007, deși această probă îi revenea, în calitate de reclamant, este una corectă, astfel că soluția bazată pe excepția de prescripție este corectă pentru acel capăt de cerere accesoriu constatării încălcării dreptului de autor, prin care s-a solicitat obligarea pârâților la plata daunelor morale.

În ce privește cel de al treilea motiv de apel, contradicțiile aparente în motivarea hotărârii de către prima instanță, reclamate de către apelant, își au drept cauză neconcordanța existentă între caracterul imprescriptibil al drepturilor morale de autor și caracterul prescriptibil al pretențiilor născute din încălcarea dreptului de autor, ca drepturi de creanță, supuse prescripției generale de 3 ani, în absența unor norme speciale, derogatorii de la această regulă. Izvorul obligației atât în ce privește constatarea încălcării dreptului de autor, cât și al plății daunelor morale este unul și același, corect încadrat de către prima instanță în categoria mai largă a faptelor ilicite, cauzatoare de prejudicii.

Curtea a dispus astfel menținerea sentinței în ce privește respingerea ca fiind prescrisă a cererii de obligare a pârâților la plata daunelor morale, odată cu rejudecarea cauzei, prima instanță urmând a se pronunța și asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D.C., excepție ce nu poate fi analizată decât odată cu fondul. Împotriva deciziei de apel au formulat cereri de recurs ambele părți. 1. Reclamantul a formulat următoarele critici ce vizează modul de soluționare a motivului de apel referitor la prescripția cererii de daune morale - ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Potrivit art. 8 coroborat cu art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție de 3 ani curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Față de afirmația sa, în sensul luării la cunoștință a publicării lucrării pârâților cu foarte puțin timp înaintea introducerii acțiunii, prescripția trebuia dovedită de partea adversă; trebuia să se dovedească faptul că de la momentul luării la cunoștință și până la intentarea acțiunii în justiție, au trecut mai mult de 3 ani, fapt nedovedit. I se cere astfel să facă dovada unui fapt negativ, lucru nepermis de lege, respectiv că nu a luat cunoștință mai devreme despre fapta ilicită. 2. Pârâții au criticat decizia pentru următoarele motive: 2.a. Hotărârea de respingere a apelului incident a fost dată cu încălcarea legii, depășirea rolului activ al instanței și încălcarea principiului disponibilității - critici ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. - Instanța de apel a reținut în mod eronat drept cauză juridică a acțiunii dispozițiile art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996 ce dispune că autorul unei opere are, printre drepturile morale, dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al lucrării. S-a ignorat astfel temeiul juridic invocat de reclamant, modificându-se în mod nelegal cauza juridică a acțiunii. - Reclamantul a depus o precizare cu privire la capătul 1 de cerere, arătând că temeiul este reprezentat de dispozițiile art. 139 alin. (2) teza a II-a al Legii nr. 8/1996 [actualul art. 139 alin. (1)], iar primul capăt de cerere are natura juridică a unei acțiuni în realizare. În raport de principiul disponibilității procesului civil, instanța era ținută de calificarea cererii făcută de reclamant.

De natura acțiunii în realizare este solicitarea obligării pârâtului la respectarea dreptului, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit. În condițiile în care prin primul capăt de cerere reclamantul nu solicită instanței să impună vreo obligație în sarcina pârâților, ci doar o constatare a încălcării dreptului, cererea calificată ca fiind o acțiune în realizare nu îndeplinește caracteristicile unei astfel de acțiuni și nu este susceptibilă de executare. Având în vedere aceste considerente, rezultă că cererea privind constatarea încălcării dreptului de autor nu constituie un capăt de cerere independent de pretențiile materiale reprezentând daune morale, ci reprezintă condiția premisă pentru admiterea unei acțiuni în realizare prin acordarea de despăgubiri.

- Chiar dacă ar fi fost în discuție încălcarea unui drept nepatrimonial, o acțiune în realizare sub forma obligării pârâtului la respectarea dreptului moral nu mai era posibilă în condițiile în care încălcarea era produsă, singura opțiune fiind cea de despăgubire. 2.b. Instanța a calificat greșit dreptul dedus judecății ca fiind un drept nepatrimonial, întrucât dreptul a cărui încălcare o pretinde reclamantul este unul patrimonial - critici ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Interpretarea instanței referitoare la primul capăt de cerere vine în contradicție cu susținerile reclamantului, în sensul că forma de încălcare a dreptului de autor constă în reproducerea unor pasaje din lucrarea sa, fără autorizare, utilizând noțiunea de plagiat; nu se solicită recunoașterea dreptului de autor, neexistând de altfel nicio dispută cu privire la calitatea sa de autor al lucrării publicate în anul 1999. Dreptul de a autoriza sau de a interzice reproducerea operei este inclus în mod expres printre drepturile patrimoniale de autor, de art. 14 din Legea nr. 8/1996. Ipoteza invocată de reclamant sub denumirea de plagiat reia întocmai definiția legală a dreptului de reproducere a operei.

2.c. Excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei interesului reclamantului au fost soluționate în mod greșit. Față de clauzele contractului de editare, reținute și de instanța de apel, a avut loc o cesiune exclusivă a drepturilor patrimoniale de autor, inclusiv a dreptului patrimonial a cărui reparare se solicită prin prezenta acțiune. Acest lucru justifică o legitimare procesuală activă pentru apărarea drepturilor de autor exclusiv editurii. Lipsa unui interes legitim al reclamantului rezultă și din dispozițiile art. 15 din contractul de editare în care se arată că orice sume sau pierderi care pot fi recuperate în urma încălcării dreptului de autor vor fi împărțite între cele două părți în proporții stabilite de comun acord, după deducerea cheltuielilor și costurilor.

Prin urmare, părțile au stabilit că editura are calitatea de a solicita repararea prejudiciilor cauzate din încălcarea dreptului de autor. Pârâții recurenți au formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant, prin care s-a susținut că, în temeiul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție începe să curgă de la momentul publicării lucrării, iar din dosar nu rezultă că recurentul-reclamant a luat cunoștință de existența operei în anul 2007. La termenul de judecată, reclamantul-recurent a invocat inadmisibilitatea recursului, susținând că acesta este exercitat omisso medio , motivată pe faptul că pârâții au formulat un apel incident, care însă nu respectă dispozițiile art. 293 C. proc.

civ. și nu putea fi calificat drept apel incident, deoarece a fost îndreptat împotriva reclamantului. În condițiile în care pârâții au formulat apel incident, cererea formulată de către reclamantul-recurent reprezintă o critică a deciziei în ceea ce privește soluționarea acestuia, ca motiv de ordine publică, respectiv inadmisibilitatea. Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele: 1. Recursul declarat de reclamant este fondat, instanța de apel făcând o aplicare greșită a dispozițiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - Potrivit art. 1169 C. civ., sarcina probei aparține reclamantului întrucât el este cel care face o propunere înaintea instanței, prin formularea cererii de chemare în judecată.

Sarcina probei se deplasează însă de la o parte la alta în timpul procesului, în măsura în care partea face propuneri înaintea instanței, pe care trebuie astfel să le dovedească. Prin urmare, sarcina probei aparține pârâtului, în condițiile în care invocă o excepție de natură să paralizeze acțiunea reclamantului, cum ar fi prescripția dreptului la acțiune. Reclamantul nu poate fi obligat să facă dovada unui fapt negativ, iar pentru faptul pozitiv conex susținut de către pârâții-recurenți sarcina probei le revenea acestora. Se constată astfel că instanța de apel a inversat sarcina probei. Pentru a admite excepția prescripției dreptului la acțiune instanța ar fi trebuit să stabilească pe bază de probe că reclamantul a luat cunoștință de fapta pretins ilicită cu mai mult de 3 ani anterior introducerii acțiunii.

În lipsa unei atare constatări, instanța nu putea prezuma că acțiunea a fost introducă cu depășirea termenului legal, pe baza simplei contestări de către pârâți a datei indicate de reclamant ca fiind cea la care a luat cunoștință de faptul cauzator de prejudiciu. În aceste condiții, având în vedere poziția reclamantului în sensul că a luat cunoștință de lucrarea publicată de pârâți în anul 2007 și lipsa oricăror probe contrare, se constată că în mod greșit s-a reținut de instanța de apel intervenirea prescripției cu privire la capătul de cerere privind daunele morale. - Motivul de recurs de ordine publică invocat de reclamant la ultimul termen de judecată este nefondat. În mod corect a fost primit și analizat apelul declarat de pârâți în temeiul art. 293 C. proc.

civ., întrucât prin motivele invocate se tindea la schimbarea hotărârii primei instanțe, pe aspecte prioritare analizării excepției prescripției dreptului material la acțiune, care puneau în discuție existența dreptului și cadrul procesual al litigiului. 2. Recursul declarat de pârâți, care se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., este nefondat. 2.a. Prin primul capăt de cerere formulat la data sesizării inițiale a instanței, reclamantul a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate încălcarea dreptului său de autor prin publicarea lucrării în cauză de către pârâți în anul 2002. În motivarea cererii s-a arătat că în lucrarea incriminată unele pagini constituie reproduceri din lucrarea sa, publicată anterior, fără a exista vreun acord sub acest aspect și fără ca în nicio notă de subsol să se facă vreo referire la lucrarea sa; s-a susținut că, procedând în acest fel, pârâții i-au încălcat dreptul de autor.

Au fost indicate, în drept, dispozițiile art. 139 din Legea nr. 8/1996, art. 998 C. civ. și art. 112 C. proc. civ. Prin precizarea formulată ulterior, reclamantul a arătat că primul capăt de cerere, respectiv solicitarea instanței să constate încălcarea dreptului său de autor de către pârâți prin publicarea lucrării în anul 2002, este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 139 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 8/1996. Norma legală, în varianta invocată prevedea că titularii ale căror drepturi au fost încălcate pot solicita instanțelor de judecată recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde repararea prejudiciului calculat potrivit normelor legale, iar în cazul în care prejudiciul nu poate fi determinat în acest fel, aceștia pot pretinde acordarea de despăgubiri reprezentând triplul remunerațiilor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.

Art. 139 din Legea nr. 8/1996, și în varianta actuală, garantează protecția autorilor împotriva încălcării drepturilor recunoscute și garantate prin această lege și arată , în aceiași termeni, calea de urmat, precum și criteriile de cuantificare a despăgubirilor. Prin trimiterea instanței de apel la dispozițiile art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996 nu se schimbă cauza acțiunii formulate de reclamant ci numai se identifică dreptul reclamat a fi încălcat, dintre drepturile recunoscute și protejate de lege, astfel cum se reglementează în art. 139 din această lege-condiție prealabilă acordării și cuantificării despăgubirilor. În aceste condiții nu se poate reține că instanța a încălcat principiul disponibilității, iar identificarea dreptului imputat a fi încălcat s-a făcut tocmai în temeiul rolului său activ, consacrat de dispozițiile art. 129 C. proc.

civ. - La termenul de judecată la care s-a făcut precizarea prin care s-a subliniat temeiul juridic al primului capăt de cerere s-a arătat și faptul că acțiunea este în realizare și nu în constatare. Calificarea făcută privește întreaga acțiune, iar solicitarea făcută prin primul capăt nu afectează natura acesteia. Finalitatea și scopul de reglementare al legiuitorului, prin dispozițiile art. 139 din Legea nr. 8/1996, sunt de sancționare a persoanei responsabile de încălcarea dreptului titularului recunoscut de lege, iar pentru realizarea acestora trebuie verificată (oricum, în prealabil) calitatea titularului și dacă a intervenit o încălcare care trebuie sancționată, primul capăt de cerere constituind astfel o premisă a capătului de cerere în pretenții, prin care se solicită obligarea la plata de daune.

- Față de actele dosarului, nu se poate reține în cauză formularea unei acțiuni de genul indicat. 2.b. Potrivit art. 1 din Legea nr. 8/1996, dreptul de autor comportă atribute de ordin moral și patrimonial, iar din acțiunea formulată rezultă că, în contextul criticii analizate, sunt vizate primele. Prin primul capăt de cerere, menținut și după precizare, s-a solicitat instanței constatarea încălcării dreptului de autor al reclamantului de către pârâți, prin publicarea lucrării incriminate în anul 2002. În justificarea acțiunii s-a susținut că s-au făcut reproduceri fidele din lucrarea sa, fără a exista un acord în acest sens și fără ca în nicio notă de subsol să se facă vreo citare, trimitere la lucrarea anterioară.

În cauză s-a făcut o calificare corectă a dreptului imputat a fi încălcat prin primul capăt de cerere, iar acesta este dreptul moral/nepatrimonial al autorului de a pretinde recunoașterea calității de autor, consacrat de art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996. Tocmai o reproducere totală sau parțială, fără acord și fără menționarea sursei – respectiv plagiatul, fundamentează sancționarea nerespectării calității de autor, ca drept moral ce-i aparține acestuia. Justificarea în fapt a cererii nu conturează imputarea încălcării dreptului patrimonial al autorului de a autoriza sau de a interzice reproducerea operei, în temeiul art. 13 lit. a) din Legea nr. 8/1996, ci susține încălcarea dreptului moral reținut, respectiv arogarea de către pârâți a calității de autori cu privire la pasaje dintr-o lucrare a sa – se invocă nerecunoașterea calității de autor a reclamantului prin citarea sa în această calitate, neexistând totodată acordul său în acest sens.

Dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei, numit și dreptul la paternitatea operei are, pe lângă aspectul pozitiv-dreptul autorului de a revendica oricând calitatea de autor și un aspect negativ – dreptul de a se opune oricărui act de uzurpare. În aceste limite se încadrează și pretenția reclamantului, care a solicitat de altfel despăgubiri morale, ceea ce face să nu fie fondată critica de recurs formulată. 2.c. În condițiile în care nu se poate reține că dreptul reclamat a fi încălcat este un drept patrimonial, nu se poate pune problema unei cesiuni a acestuia prin contractul de editare. După cum în mod corect a reținut instanța de apel, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 prevede că drepturile morale de autor nu pot face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări.

Articolul 23 din contractul de editare (și nr. 15 indicat de pârâți) acordă libertatea editurii de a lua toate măsurile necesare pentru a-și apăra drepturile, în cazul în care consideră că oricare dintre drepturile sale asupra lucrării au fost încălcate. În condițiile în care dreptul moral de autor reclamat în prezentul litigiu nu a fost cedat editurii-a se vedea în acest sens art. 3 din contractul de editare și, în special, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 – nu se justifică excepțiile invocate de pârâții-recurenți. În considerarea celor reținute mai sus, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecință: Admiterea recursului declarat de reclamant și, cu aplicarea și a art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., modificarea în parte a deciziei de apel, în sensul trimiterii cauzei pentru rejudecarea tuturor capetelor de cerere la același tribunal – cu păstrarea celorlalte dispoziții ale deciziei de apel, precum și ale sentinței primei instanțe, referitoare la modul de soluționare a excepțiilor lipsei calității procesuale active și de interes privindu-l pe reclamant. Se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâți împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul M.O. împotriva deciziei nr. 238/A din 30 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Modifică în parte decizia curții de apel, în sensul că: Se trimite cauza pentru rejudecarea tuturor capetelor de cerere la același tribunal. Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei de apel, precum și ale sentinței primei instanțe referitoare la modul de soluționare a excepțiilor lipsei calității procesuale active și de interes privindu-l pe reclamant. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții C.D. și D.C.A. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2010.