ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2228/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, formulată la data de 20 aprilie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul M.O., în contradictoriu cu pârâții D.C. și D.C. a solicitat instanței: constatarea încălcării dreptului de autor al reclamantului, izvorât din publicarea în anul 1999 a lucrării „Drept comunitar. Cele patru libertăți fundamentale. Politici comunitare" la Editura A.B. din București, publicarea, prin mijloacele de comunicare în masă, a hotărârii ce se va pronunța, pe cheltuiala pârâților și obligarea acestora la plata de daune morale, în cuantum de 20.000 euro precum și a cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, întemeiate în drept, pe dispozițiile art. 139 din Legea nr. 8/1996, art. 998 C. civ.

și art. 112 C. proc. civ., reclamantul a arătat următoarele: În anul 1999, la Editura A.B., București a publicat lucrarea „Drept comunitar. Cele patru libertăți fundamentale. Politici comunitare", iar în anul 2002 pârâții au publicat la Editura S. lucrarea „Distanțele care apropie - Integrarea României în Uniunea Europeană". Din analiza celor două lucrări, a reieșit faptul că pârâții au preluat fragmente din lucrarea sa fără însă a exista o notă de subsol, în care să se facă vreo citare din lucrarea reclamantului. Prin întâmpinare pârâta D.C. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a sa, motivat de faptul că, deși lucrarea este publicată în comun cu pârâtul D.C. și deși nu s-au menționat distinct capitolele care aparțin fiecăruia dintre pârâți, aceasta nu este autor al capitolelor cu privire la care s-a formulat prezenta acțiune.

Pârâtul D.C. a formulat și el întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepția lipsei de interes și prescripția dreptului material la acțiune. Reclamantul și-a precizat primul capăt de cerere în sensul că acesta este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 139 alin. (2) teza a II-a a Legii nr. 8/1996, în sensul că, solicită să se constate încălcarea dreptului de autor de către pârâți prin publicarea lucrării „Distanțele care apropie - Integrarea României în Uniunea Europeană" Editura S., București 2002. Prin sentința civilă nr. 1620 din 18 decembrie 2007 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes invocate cu privire la reclamant, a admis prescripția dreptului material la acțiune al reclamantului și a respins ca fiind prescrisă cererea formulată de reclamantul M.O.

în contradictoriu cu pârâții D.C. și D.C. Pentru a hotârî astfel, instanța de fond a reținut cu privire la excepțiile invocate următoarele considerente: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, s-a susținut că reclamantul a cesionat drepturile exclusive patrimoniale de autor editurii, astfel că nu se mai poate solicita recunoașterea și constatarea încălcării acestora prin acțiune, reclamantul fiind lipsit de calitate procesuală activă. S-a constatat că acțiunea reclamantului prin care se pretinde că pârâții au copiat fragmente din lucrarea al cărui autor este, reprezintă o acțiune în plagiat, întemeiată de dispozițiile art. 10 lit. b) care prevăd dreptul moral al autorului de a pretinde constatarea încălcării dreptului său rezultând din calitatea de autor al operei, astfel că singura persoană care poate formula acțiunea în plagiat este numai autorul operei, singurul titular al drepturilor morale de autor.

Excepția lipsei de interes a reclamantului a fost respinsă pentru aceleași considerente. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune s-a apreciat a fi întemeiată. Lucrarea pârâților la care se referă toate criticile reclamantului a fost publicată în anul 2002, iar acțiunea în răspundere pentru încălcarea drepturilor de autor fiind formulată la data de 20 aprilie 2007 este în afara termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Termenul de prescripție pentru acțiunea în răspundere ca urmare a încălcării drepturilor de autor a început să curgă, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958 de la data la care s-a născut dreptul la acțiune - data publicării lucrării de către pârâți.

Cum reclamantul nu a făcut dovada că a luat cunoștință de lucrarea publicată abia în anul 2007, s-a reținut ca dată de începere a curgerii termenului de prescripție data publicării lucrării, respectiv 2002. Prin Decizia civilă nr. 238/ A din 30 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul incident declarat de apelanții-pârâți D.C.A. și D.C. împotriva sentinței civile nr. 1620 din 18 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 13946/3/2007. Prin aceiași decizie s-a admis apelul principal declarat de apelantul - reclamant M.O. împotriva sentinței civile nr. 1620 din 18 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 13946/3/2007.

S-a desființat în parte sentința și s-a trimis cauza spre rejudecarea primelor două capete de cerere, aceluiași tribunal. A fost menținută sentința în ce privește respingerea ca prescrisă a cererii de obligare a pârâților la plata daunelor morale. Cu privire la apelurile formulate, Curtea a apreciat că se impune a se pronunța cu precădere asupra apelului incident, dat fiind faptul că prin acesta sunt aduse critici sentinței, în privința modului de rezolvare a excepțiilor lipsei calității procesuale active și a lipsei interesului reclamantului în cererea de chemare în judecată, a căror admitere ar face inutilă analiza apelului declarat de reclamant, în privința modului de soluționare pe fond a cauzei.

Astfel, criticile aduse de pârâți sentinței, prin apelul incident s-a reținut ca fiind nefondate pentru următoarele considerente: Prima instanță a soluționat corect excepțiile cu care a fost sesizată, apreciind că dispozițiile cuprinse în contractul de editură încheiat între reclamant și Editura A.B. nu au nici o relevanță în privința drepturilor morale de autor asupra operei, cesiunea exclusivă vizând numai drepturile patrimoniale. Potrivit art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996, autorul unei opere are dreptul moral de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei iar art. 11 alin. (1), făcând referire la aceleași drepturi morale, stipulează expres că acestea nu pot face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări.

Apelanții pârâți fac o confuzie evidentă între dreptul moral, astfel cum este acesta protejat prin reglementarea citată anterior și drepturile patrimoniale de autor, distincte în conținut, exclusive și care vizează utilizarea operei, termen al cărui înțeles este explicitat prin dispozițiile art. 13 și următoarele din lege.

Din conținutul normelor enunțate rezultă că dreptul moral de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei, care stă la baza acțiunilor prin care se reclamă săvârșirea unui plagiat este distinct în conținut și semnificație de dreptul patrimonial dedus în legătură cu utilizarea operei, fie prin reproducere, fie prin distribuire, închiriere, comunicare publică, realizare de opere derivate etc. Chiar dacă reclamantul nu a indicat în mod expres, ca temei juridic al cererii, dispozițiile art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996, prima instanță, luând în considerare argumentele de fapt expuse de acesta, a făcut o corectă aplicare în cauză a acestora, chiar dacă soluția pronunțată nu este una legală.

Astfel s-a reținut ca fundamental greșită concluzia extrasă de apelanții pârâți din dispozițiile contractului de editare perfectat de autorul reclamant cu Editura A.B. Cesiunea exclusivă a privit, raportat la dispozițiile art. 11 alin. (1) din lege și corespunzător conținutului clauzei înscrise în art. 3 din contract „dreptul exclusiv de reproducere și difuzare a lucrării . împreună cu alte drepturi de aceeași natură care există sau pot fi cedate relative la lucrare". Dreptul de reproducere și difuzare a lucrării, ca drept personal patrimonial de autor, în legătură cu care apelanții pârâți au susținut că ar reprezenta cauza încălcării reclamate prin acțiune, nu se confundă cu dreptul moral ținând de recunoașterea calității însăși de autor, drept a cărui încălcare nu presupune o simplă reproducere a operei fără acordul autorului ci prezentarea unei lucrări sau a unui fragment dintr-o lucrare, ca fiind una proprie, negându-i adevăratului autor calitatea acestuia.

Reclamantul este singurul în drept să solicite, în temeiul art. 139 din Legea nr. 8/1996, recunoașterea și respectarea drepturilor sale morale, drepturi în privința cărora nu a intervenit și nici nu putea interveni vreo cesiune, justificând calitatea sa procesuală activă și, deopotrivă, interesul în promovarea cererii de chemare în judecată, excepții corect soluționate de prima instanță. Cu privire la apelul principal, s-a constatat că numai o parte din criticile aduse sentinței sunt întemeiate, după cum urmează: Obiectul cererii de chemare în judecată a cuprins, în petitul principal, constatarea încălcării dreptului de autor în legătură cu lucrarea „Drept comunitar. Cele patru libertăți fundamentale.

Politici comunitare", apărută sub Editura A.B. în anul 1999. Prima instanță, soluționând cauza pe temeiul excepției de prescripție a dreptului la despăgubiri, a omis a se pronunța asupra acestui capăt de cerere, calificând acțiunea ca având, în întregul ei, caracter personal patrimonial și considerând ca fiind aplicabile dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958. Această analiză este una nelegală, făcând abstracție de caracterul imprescriptibil al drepturilor morale de natură personal nepatrimonială și al căror exercițiu se transmite, potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, fie moștenitorilor, fie organismului de gestiune colectivă, pe durată nelimitată.

Fiind strâns legate de persoana autorului, drepturile morale nu sunt prescriptibile din punct de vedere al dreptului material la acțiunea vizând încălcarea acestora, nefiindu-le aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958 care stipulează în art. 1, astfel cum corect a susținut și apelantul, caracterul prescriptibil al dreptului la acțiune având un obiect patrimonial. In ce privește cel de-al doilea motiv de apel, criticile formulate de apelantul reclamant nu sunt întemeiate. Dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, care stabilesc un criteriu subiectiv în raport de care se socotește momentul începerii curgerii termenului de prescripție, în directă legătură cu prejudiciul creat prin fapta ilicită (element obiectiv) reprezintă o excepție de la regula generală, potrivit căreia prescripția începe să curgă din momentul nașterii raportului de drept.

În absența altor elemente de ordin obiectiv care să poată fi avute în vedere pentru ipoteza de speță, cel care pretinde săvârșirea faptei ilicite și păgubirea sa trebuie să facă și dovada momentului în raport de care legea leagă începerea curgerii termenului de prescripție, în absența acestora prezumându-se că prejudiciul de ordin moral s-a produs în chiar momentul săvârșirii faptei ilicite, respectiv odată cu publicarea lucrării considerată ca reprezentând un plagiat. Ca urmare, nu este vorba, astfel cum a susținut apelantul reclamant, de o inversare a sarcinii probațiunii, ca urmare a susținerii de către pârâți a unei excepții, ci de dovedirea, în calitate de reclamant, odată cu formularea cererii de chemare în judecată, a elementelor în raport de care se apreciază inclusiv momentul nașterii raportului juridic delictual, esențial în analiza cauzei.

Din această perspectivă, concluzia primei instanțe, potrivit cu care reclamantul nu a probat în nici un fel împrejurarea de ordin subiectiv, a luării la cunoștință de lucrarea publicată a pârâților, numai în anul 2007, deși această probă îi revenea, în calitate de reclamant, este una corectă, astfel că soluția bazată pe excepția de prescripție este corectă pentru acel capăt de cerere accesoriu constatării încălcării dreptului de autor, prin care s-a solicitat obligarea pârâților la plata daunelor morale. În ce privește cel de al treilea motiv de apel, contradicțiile aparente în motivarea hotărârii de către prima instanță, reclamate de către apelant, își au drept cauză neconcordanța existentă între caracterul imprescriptibil al drepturilor morale de autor și caracterul prescriptibil al pretențiilor născute din încălcarea dreptului de autor, ca drepturi de creanță, supuse prescripției generale de 3 ani, în absența unor norme speciale, derogatorii de la această regulă.

Izvorul obligației atât în ce privește constatarea încălcării dreptului de autor, cât și al plății daunelor morale este unul și același, corect încadrat de către prima instanță în categoria mai largă a faptelor ilicite, cauzatoare de prejudicii. Astfel s-a dispus menținerea sentinței în ce privește respingerea ca prescrisă a cererii de obligare a pârâților la plata daunelor morale, odată cu rejudecarea cauzei, prima instanță urmând a se pronunța și asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D.C., excepție ce nu poate fi analizată decât odată cu fondul. Prin Decizia nr. 1919 din 19 martie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantul M.O.

împotriva Deciziei nr. 238/ A din 30 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală; a modificat în parte decizia curții de apel, în sensul că a trimis cauza pentru rejudecarea tuturor capetelor de cerere la același tribunal. S-au păstrat celelalte dispoziții ale deciziei de apel, precum și ale sentinței primei instanțe referitoare la modul de soluționare a excepțiilor lipsei calității procesuale active și de interes privindu-l pe reclamant. A fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâții D.C. și D.C.A. împotriva aceleiași decizii. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut următoarele: 1. Recursul declarat de reclamant este fondat, instanța de apel făcând o aplicare greșită a dispozițiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Potrivit art. 1169 C. civ., sarcina probei aparține reclamantului, însă sarcina probei se deplasează de la o parte la alta în timpul procesului, în măsura în care partea face propuneri înaintea instanței, pe care trebuie astfel să le dovedească. Prin urmare, sarcina probei aparține pârâtului, în condițiile în care invocă o excepție de natură să paralizeze acțiunea reclamantului, cum ar fi prescripția dreptului la acțiune iar reclamantul nu poate fi obligat să facă dovada unui fapt negativ, în timp ce pentru faptul pozitiv conex susținut de către pârâții-recurenți sarcina probei le revenea acestora. Pentru a admite excepția prescripției dreptului la acțiune instanța ar fi trebuit să stabilească pe bază de probe că reclamantul a luat cunoștință de fapta pretins ilicită cu mai mult de 3 ani anterior introducerii acțiunii.

În lipsa unei atare constatări, instanța nu putea prezuma că acțiunea a fost introducă cu depășirea termenului legal, pe baza simplei contestări de către pârâți a datei indicate de reclamant ca fiind cea la care a luat cunoștință de faptul cauzator de prejudiciu. În aceste condiții, având în vedere poziția reclamantului în sensul că a luat cunoștință de lucrarea publicată de pârâți în anul 2007 și lipsa oricăror probe contrare, s-a constatat că în mod greșit s-a reținut de către instanța de apel intervenirea prescripției cu privire la capătul de cerere privind daunele morale. Motivul de recurs de ordine publică invocat de reclamant, referitor la inadmisibilitatea recursului declarat de pârâți este nefondat.

S-a reținut că, în mod corect a fost primit și analizat apelul declarat de pârâți în temeiul art. 293 C. proc. civ., întrucât prin motivele invocate se tindea la schimbarea hotărârii primei instanțe, pe aspecte prioritare analizării excepției prescripției dreptului material la acțiune, care puneau în discuție existența dreptului și cadrul procesual al litigiului. 2.Recursul declarat de pârâți, care se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., este nefondat.

a. Prin primul capăt de cerere formulat la data sesizării inițiale a instanței, reclamantul a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate încălcarea dreptului său de autor prin publicarea lucrării în cauză de către pârâți în anul 2002. În motivarea cererii s-a arătat că în lucrarea incriminată unele pagini constituie reproduceri din lucrarea sa, publicată anterior, fără a exista vreun acord sub acest aspect și fără ca în nicio notă de subsol să se facă vreo referire la lucrarea sa; s-a susținut că, procedând în acest fel, pârâții i-au încălcat dreptul de autor. Au fost indicate, în drept, dispozițiile art. 139 din Legea nr. 8/1996, art. 998 C. civ. și art. 112 C. proc. civ.

Prin precizarea formulată ulterior, reclamantul a arătat că primul capăt de cerere, respectiv solicitarea instanței să constate încălcarea dreptului său de autor de către pârâți prin publicarea lucrării în anul 2002, este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 139 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 8/1996. Norma legală, în varianta invocată prevedea că titularii ale căror drepturi au fost încălcate pot solicita instanțelor de judecată recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde repararea prejudiciului calculat potrivit normelor legale, iar în cazul în care prejudiciul nu poate fi determinat în acest fel, aceștia pot pretinde acordarea de despăgubiri reprezentând triplul remunerațiilor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.

Art. 139 din Legea nr. 8/1996, și în varianta actuală, garantează protecția autorilor împotriva încălcării drepturilor recunoscute și garantate prin această lege și arată, în aceiași termeni, calea de urmat, precum și criteriile de cuantificare a despăgubirilor. Prin trimiterea instanței de apel la dispozițiile art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996 nu se schimbă cauza acțiunii formulate de reclamant ci numai se identifică dreptul reclamat a fi încălcat, dintre drepturile recunoscute și protejate de lege, astfel cum se reglementează în art. 139 din această lege-condiție prealabilă acordării și cuantificării despăgubirilor. În aceste condiții nu se poate reține că instanța a încălcat principiul disponibilității, iar identificarea dreptului imputat a fi încălcat s-a făcut tocmai în temeiul rolului său activ, consacrat de dispozițiile art. 129 C. proc.

civ. La termenul de judecată la care s-a făcut precizarea prin care s-a subliniat temeiul juridic al primului capăt de cerere s-a arătat și faptul că acțiunea este în realizare și nu în constatare. Calificarea făcută privește întreaga acțiune, iar solicitarea făcută prin primul capăt nu afectează natura acesteia. Finalitatea și scopul de reglementare al legiuitorului, prin dispozițiile art. 139 din Legea nr. 8/1996, sunt de sancționare a persoanei responsabile de încălcarea dreptului titularului recunoscut de lege, iar pentru realizarea acestora trebuie verificată (oricum, în prealabil) calitatea titularului și dacă a intervenit o încălcare care trebuie sancționată, primul capăt de cerere constituind astfel o premisă a capătului de cerere în pretenții, prin care se solicită obligarea la plata de daune și față de actele dosarului, nu se poate reține în cauză formularea unei acțiuni de genul indicat.

b. Potrivit art. 1 din Legea nr. 8/1996, dreptul de autor comportă atribute de ordin moral și patrimonial, iar din acțiunea formulată rezultă că, în contextul criticii analizate, sunt vizate primele. Prin primul capăt de cerere, menținut și după precizare, s-a solicitat instanței constatarea încălcării dreptului de autor al reclamantului de către pârâți, prin publicarea lucrării incriminate în anul 2002. În justificarea acțiunii s-a susținut că s-au făcut reproduceri fidele din lucrarea sa, fără a exista un acord în acest sens și fără ca în nicio notă de subsol să se facă vreo citare, trimitere la lucrarea anterioară. În cauză s-a făcut o calificare corectă a dreptului imputat a fi încălcat prin primul capăt de cerere, iar acesta este dreptul moral/nepatrimonial al autorului de a pretinde recunoașterea calității de autor, consacrat de art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996.

Tocmai o reproducere totală sau parțială, fără acord și fără menționarea sursei – respectiv plagiatul, fundamentează sancționarea nerespectării calității de autor, ca drept moral ce-i aparține acestuia. Justificarea în fapt a cererii nu conturează imputarea încălcării dreptului patrimonial al autorului de a autoriza sau de a interzice reproducerea operei, în temeiul art. 13 lit. a) din Legea nr. 8/1996, ci susține încălcarea dreptului moral reținut, respectiv arogarea de către pârâți a calității de autori cu privire la pasaje dintr-o lucrare a sa – se invocă nerecunoașterea calității de autor a reclamantului prin citarea sa în această calitate, neexistând totodată acordul său în acest sens. Dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei, numit și dreptul la paternitatea operei are, pe lângă aspectul pozitiv-dreptul autorului de a revendica oricând calitatea de autor și un aspect negativ – dreptul de a se opune oricărui act de uzurpare.

În aceste limite se încadrează și pretenția reclamantului, care a solicitat de altfel despăgubiri morale, ceea ce face să nu fie fondată critica de recurs formulată. c. În condițiile în care nu se poate reține că dreptul reclamat a fi încălcat este un drept patrimonial, nu se poate pune problema unei cesiuni a acestuia prin contractul de editare. După cum în mod corect a reținut instanța de apel, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 prevede că drepturile morale de autor nu pot face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări. Art. 23 din contractul de editare (și nr. 15 indicat de pârâți) acordă libertatea editurii de a lua toate măsurile necesare pentru a-și apăra drepturile, în cazul în care consideră că oricare dintre drepturile sale asupra lucrării au fost încălcate.

În condițiile în care dreptul moral de autor reclamat în prezentul litigiu nu a fost cedat editurii (art. 3 din contractul de editare și, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996) nu se justifică excepțiile invocate de pârâții-recurenți. Împotriva acestei decizii au formulat contestație în anulare, contestatorii D.C. și D.C.A. În motivarea contestație în anulare întemeiată în drept pe dispozițiile art. 318 prima teză C. proc. civ. s-a susținut că instanța de recurs a soluționat recursul săvârșind greșeli materiale asupra dezlegării cauzei.

Contestatorii au enumerat mai multe definiții ale greșelii materiale în sensul textului menționat și au susținut că pentru ca o greșeală materială să justifice o contestație în anulare, este necesar ca eroarea să fie substanțială, adică să constea în confundarea sau ignorarea unor împrejurări esențiale, determinante pentru soluția dată prin decizie, în sensul că dacă nu se săvârșea această eroare, instanța nu ar fi pronunțat hotărârea dată.

Invocând doctrina au subliniat că pentru a verifica dacă este întemeiat motivul contestației în anulare speciale prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I, „instanța care soluționează contestația în anulare trebuie să se raporteze, în principiu, la situația existentă în dosar la data pronunțării hotărârii ce se atacă, deoarece față de ceea ce judecătorii aveau la dispoziție în cel moment se poate aprecia dacă soluția este sau nu rezultatul unei greșeli materiale." Raportat la cauza dedusă judecății, contestatorii au arătat că, instanța a înlăturat raționamentul instanței de fond și pe cel al instanței de apel cu privire a excepția prescripției dreptului material la acțiune pornind de la o greșeală materială și anume neobservarea tuturor înscrisurilor și argumentelor aduse de către părți pe parcursul soluționării cauzei Astfel, s-a arătat că în mod eronat s-a reținut că la dosarul cauzei nu au fost depuse de către subscrisa probe cu privire la momentul de la care a început să curgă termenului de prescripție și că soluțiile primelor două instanțe s-au bazat pe simple afirmații ale subsemnaților.

Instanța nu a reținut că pârâții au făcut proba faptului vecin și conex (momentul producerii presupusului fapt ilicit) pentru momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție. Adică faptul că momentul publicării lucrării „Distanțele care apropie - Integrarea României în Uniunea Europeană" în anul 2002 este și momentul de la care a început să curgă prescripția extinctivă care poate fi caracterizat ca moment al producerii faptei (potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958) sau ca moment de la care reclamantul trebuia să cunoască producerea faptei (art. 8 din Decretul nr. 167/1958).

S-a mai susținut că, în cazul în care reclamantul încearcă să combată argumentele și probele aduse de către pârâți în susținerea excepției prescripției, potrivit art. 1169 C. civ., acestuia îi revenea sarcina de a proba momentul subiectiv diferit de la care a luat cunoștință de publicarea lucrării subsemnaților, moment care nu poate fi probat decât de către reclamant care este singurul ce are la dispoziție asemenea informații de ordin subiectiv. În susținerea acestei concluzii vine și faptul că excepția prescripției acțiunii este o excepție de ordine publică ce poate fi invocată chiar de către instanță din oficiu, situație în care nu se mai pune în discuție sarcina probei.

Reclamantul nu a adus în fața instanței nici o dovadă conform căreia să justifice că a luat cunoștință de publicarea lucrării ai cărei autori sunt contestatorii iar față de situația de fapt din speță se impune a se avea în vedere prezumția simplă în sensul că reclamantul a luat cunoștință de operă la momentul apariției sale. O altă eroare săvârșită de instanța de recurs este aceea cu privire la calificarea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamant. Astfel, contestatorii au suținut că în mod greșit, instanța de recurs a menținut o soluție prin care s-a depășit rolul activ al instanței și s-a încalcat principiul disponibilității prin schimbarea cauzei acțiunii formulate de către reclamant.

Prin recursul formulat, pârâții au arătat că instanța de apel a reținut în mod eronat drept cauză juridică a acțiunii dispozițiile art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996 ce dispun că autorul unei opere are printre drepturile morale, dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei, ignorând temeiul juridic invocat de reclamant și modificând în mod nelegal cauza juridică a acțiunii. Prin cererea introductivă, reclamantul nu a invocat încălcarea unui drept nepatrimonial de autor recunoscut de dispozițiile art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996 și nici în cursul judecății, astfel că, în mod greșit s-a reținut în mod expres acest temei juridic ceea ce reprezintă o depășire a cadrului procesual.

Contestația în anulare formulată de contestatorii D.C. și D.C.A. va fi respinsă ca nefondată pentru următoarele considerente: Conform dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare(teza a doua). Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, prin care nu se pot remedia greșeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

În speță, contestatorii nu invocă o greșeală materială, adică o eroare evidentă, legată de aspectele formale ale judecății în recurs, ci se plâng de neobservarea tuturor înscrisurilor aflate la dosarul cauzei și a argumentelor aduse de părți. Acest lucru nu ar fi fost permis nici instanței sesizate cu soluționarea recursului, față de configurația art. 304 C. proc. civ., fiind cu atât mai puțin permis instanței care soluționează contestația în anulare. Contestatorii mai susțin că instanța de recurs a dat o calificare greșită cererii reclamantului depășind astfel cadrul procesual cu care a fost investită. O astfel de critică prin care se urmărește practic a se remedia o greșeală de judecată, o interpretare a unor dispoziții legale nu se poate formula în cadrul contestației în anulare, care se exercită numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.

Pentru motivele arătate contestația în anulare se privește ca nefondată urmând a fi respinsă ca atare. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorii D.C. și D.C.A. împotriva Deciziei civile nr. 1919 din 19 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 martie 2011.