ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2228/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2228/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată, formulată la data de 20 aprilie 2007 pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul M.O.,

în contradictoriu cu pârâții D.C. și D.C. a solicitat instanței:

constatarea încălcării dreptului de autor al reclamantului, izvorât

din publicarea în anul 1999 a lucrării „Drept comunitar. Cele patru

libertăți fundamentale. Politici comunitare" la Editura A.B. din

București, publicarea, prin mijloacele de comunicare în masă, a

hotărârii ce se va pronunța, pe cheltuiala pârâților și

obligarea acestora la plata de daune morale, în cuantum de 20.000 euro precum

și a cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

întemeiate în drept, pe dispozițiile art. 139 din Legea nr. 8/1996, art. 998

C. civ. și art. 112 C. proc. civ., reclamantul a arătat următoarele:

În anul 1999, la

Editura A.B., București a publicat lucrarea „Drept comunitar. Cele patru

libertăți fundamentale. Politici comunitare", iar în anul 2002

pârâții au publicat la Editura S. lucrarea „Distanțele care apropie -

Integrarea României în Uniunea Europeană".

Din analiza celor

două lucrări, a reieșit faptul că pârâții au preluat

fragmente din lucrarea sa fără însă a exista o notă de

subsol, în care să se facă vreo citare din lucrarea reclamantului.

Prin întâmpinare

pârâta D.C. a invocat excepția lipsei calității procesuale

pasive a sa, motivat de faptul că, deși lucrarea este publicată

în comun cu pârâtul D.C. și deși nu s-au menționat distinct

capitolele care aparțin fiecăruia dintre pârâți, aceasta nu este

autor al capitolelor cu privire la care s-a formulat prezenta acțiune.

Pârâtul D.C. a

formulat și el întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului, excepția lipsei de

interes și prescripția dreptului material la acțiune.

Reclamantul și-a

precizat primul capăt de cerere în sensul că acesta este întemeiat în

drept pe dispozițiile art. 139 alin. (2) teza a II-a a Legii nr. 8/1996,

în sensul că, solicită să se constate încălcarea dreptului

de autor de către pârâți prin publicarea lucrării

„Distanțele care apropie - Integrarea României în Uniunea

Europeană" Editura S., București 2002.

Prin sentința

civilă nr. 1620 din 18 decembrie 2007 Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității

procesuale active și excepția lipsei de interes invocate cu privire

la reclamant, a admis prescripția dreptului material la acțiune al

reclamantului și a respins ca fiind prescrisă cererea formulată

de reclamantul M.O. în contradictoriu cu pârâții D.C. și D.C.

Pentru a hotârî

astfel, instanța de fond a reținut cu privire la excepțiile

invocate următoarele considerente:

În ceea ce

privește excepția lipsei calității procesuale active, s-a

susținut că reclamantul a cesionat drepturile exclusive patrimoniale

de autor editurii, astfel că nu se mai poate solicita recunoașterea

și constatarea încălcării acestora prin acțiune,

reclamantul fiind lipsit de calitate procesuală activă.

S-a constatat că

acțiunea reclamantului prin care se pretinde că pârâții au

copiat fragmente din lucrarea al cărui autor este, reprezintă o

acțiune în plagiat, întemeiată de dispozițiile art. 10 lit. b)

care prevăd dreptul moral al autorului de a pretinde constatarea

încălcării dreptului său rezultând din calitatea de autor al

operei, astfel că singura persoană care poate formula acțiunea

în plagiat este numai autorul operei, singurul titular al drepturilor morale de

autor.

Excepția lipsei

de interes a reclamantului a fost respinsă pentru aceleași

considerente.

În ceea ce

privește excepția prescripției dreptului material la acțiune

s-a apreciat a fi întemeiată.

Lucrarea

pârâților la care se referă toate criticile reclamantului a fost

publicată în anul 2002, iar acțiunea în răspundere pentru

încălcarea drepturilor de autor fiind formulată la data de 20 aprilie

2007 este în afara termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de

Decretul nr. 167/1958.

Termenul de

prescripție pentru acțiunea în răspundere ca urmare a

încălcării drepturilor de autor a început să curgă,

potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958 de la data la care s-a născut

dreptul la acțiune - data publicării lucrării de către

pârâți.

Cum reclamantul nu a

făcut dovada că a luat cunoștință de lucrarea

publicată abia în anul 2007, s-a reținut ca dată de începere a

curgerii termenului de prescripție data publicării lucrării, respectiv

2002.

Prin Decizia

civilă nr. 238/ A din 30 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

a respins ca nefondat apelul incident declarat de apelanții-pârâți D.C.A.

și D.C. împotriva sentinței civile nr. 1620 din 18 decembrie 2007,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

în Dosarul nr. 13946/3/2007.

Prin aceiași

decizie s-a admis apelul principal declarat de apelantul - reclamant M.O. împotriva

sentinței civile nr. 1620 din 18 decembrie 2007, pronunțată de

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 13946/3/2007.

S-a desființat

în parte sentința și s-a trimis cauza spre rejudecarea primelor

două capete de cerere, aceluiași tribunal.

A fost

menținută sentința în ce privește respingerea ca

prescrisă a cererii de obligare a pârâților la plata daunelor morale.

Cu privire la

apelurile formulate, Curtea a apreciat că se impune a se pronunța cu

precădere asupra apelului incident, dat fiind faptul că prin acesta

sunt aduse critici sentinței, în privința modului de rezolvare a

excepțiilor lipsei calității procesuale active și a lipsei

interesului reclamantului în cererea de chemare în judecată, a căror

admitere ar face inutilă analiza apelului declarat de reclamant, în

privința modului de soluționare pe fond a cauzei.

Astfel, criticile

aduse de pârâți sentinței, prin apelul incident s-a reținut ca

fiind nefondate pentru următoarele considerente:

Prima

instanță a soluționat corect excepțiile cu care a fost

sesizată, apreciind că dispozițiile cuprinse în contractul de editură

încheiat între reclamant și Editura A.B. nu au nici o relevanță

în privința drepturilor morale de autor asupra operei, cesiunea

exclusivă vizând numai drepturile patrimoniale.

Potrivit art. 10 lit.

b) din Legea nr. 8/1996, autorul unei opere are dreptul moral de a pretinde

recunoașterea calității de autor al operei iar art. 11 alin. (1),

făcând referire la aceleași drepturi morale, stipulează expres

că acestea nu pot face obiectul vreunei renunțări sau

înstrăinări.

Apelanții

pârâți fac o confuzie evidentă între dreptul moral, astfel cum este

acesta protejat prin reglementarea citată anterior și drepturile

patrimoniale de autor, distincte în conținut, exclusive și care

vizează utilizarea operei, termen al cărui înțeles este

explicitat prin dispozițiile art. 13 și următoarele din lege.

Din conținutul

normelor enunțate rezultă că dreptul moral de a pretinde

recunoașterea calității de autor al operei, care stă la

baza acțiunilor prin care se reclamă săvârșirea unui

plagiat este distinct în conținut și semnificație de dreptul

patrimonial dedus în legătură cu utilizarea operei, fie prin

reproducere, fie prin distribuire, închiriere, comunicare publică,

realizare de opere derivate etc.

Chiar dacă

reclamantul nu a indicat în mod expres, ca temei juridic al cererii,

dispozițiile art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996, prima

instanță, luând în considerare argumentele de fapt expuse de acesta,

a făcut o corectă aplicare în cauză a acestora, chiar dacă

soluția pronunțată nu este una legală.

Astfel s-a

reținut ca fundamental greșită concluzia extrasă de

apelanții pârâți din dispozițiile contractului de editare

perfectat de autorul reclamant cu Editura A.B.

Cesiunea

exclusivă a privit, raportat la dispozițiile art. 11 alin. (1) din

lege și corespunzător conținutului clauzei înscrise în art. 3

din contract „dreptul exclusiv de reproducere și difuzare a lucrării .

împreună cu alte drepturi de aceeași natură care există sau

pot fi cedate relative la lucrare".

Dreptul de

reproducere și difuzare a lucrării, ca drept personal patrimonial de

autor, în legătură cu care apelanții pârâți au

susținut că ar reprezenta cauza încălcării reclamate prin

acțiune, nu se confundă cu dreptul moral ținând de

recunoașterea calității însăși de autor, drept a

cărui încălcare nu presupune o simplă reproducere a operei

fără acordul autorului ci prezentarea unei lucrări sau a unui

fragment dintr-o lucrare, ca fiind una proprie, negându-i adevăratului

autor calitatea acestuia.

Reclamantul este singurul

în drept să solicite, în temeiul art. 139 din Legea nr. 8/1996,

recunoașterea și respectarea drepturilor sale morale, drepturi în

privința cărora nu a intervenit și nici nu putea interveni vreo

cesiune, justificând calitatea sa procesuală activă și,

deopotrivă, interesul în promovarea cererii de chemare în judecată,

excepții corect soluționate de prima instanță.

Cu privire la apelul

principal, s-a constatat că numai o parte din criticile aduse

sentinței sunt întemeiate, după cum urmează:

Obiectul cererii de

chemare în judecată a cuprins, în petitul principal, constatarea

încălcării dreptului de autor în legătură cu lucrarea

„Drept comunitar. Cele patru libertăți fundamentale. Politici

comunitare", apărută sub Editura A.B. în anul 1999.

Prima

instanță, soluționând cauza pe temeiul excepției de

prescripție a dreptului la despăgubiri, a omis a se pronunța

asupra acestui capăt de cerere, calificând acțiunea ca având, în

întregul ei, caracter personal patrimonial și considerând ca fiind

aplicabile dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

Această

analiză este una nelegală, făcând abstracție de caracterul

imprescriptibil al drepturilor morale de natură personal

nepatrimonială și al căror exercițiu se transmite, potrivit

dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, fie

moștenitorilor, fie organismului de gestiune colectivă, pe

durată nelimitată.

Fiind strâns legate

de persoana autorului, drepturile morale nu sunt prescriptibile din punct de

vedere al dreptului material la acțiunea vizând încălcarea acestora,

nefiindu-le aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958 care

stipulează în art. 1, astfel cum corect a susținut și apelantul,

caracterul prescriptibil al dreptului la acțiune având un obiect

patrimonial.

In ce privește

cel de-al doilea motiv de apel, criticile formulate de apelantul reclamant nu

sunt întemeiate.

Dispozițiile art.

8 din Decretul nr. 167/1958, care stabilesc un criteriu subiectiv în raport de

care se socotește momentul începerii curgerii termenului de

prescripție, în directă legătură cu prejudiciul creat prin

fapta ilicită (element obiectiv) reprezintă o excepție de la

regula generală, potrivit căreia prescripția începe să

curgă din momentul nașterii raportului de drept.

În absența

altor elemente de ordin obiectiv care să poată fi avute în vedere

pentru ipoteza de speță, cel care pretinde săvârșirea

faptei ilicite și păgubirea sa trebuie să facă și

dovada momentului în raport de care legea leagă începerea curgerii

termenului de prescripție, în absența acestora prezumându-se că

prejudiciul de ordin moral s-a produs în chiar momentul săvârșirii

faptei ilicite, respectiv odată cu publicarea lucrării

considerată ca reprezentând un plagiat.

Ca urmare, nu este

vorba, astfel cum a susținut apelantul reclamant, de o inversare a sarcinii

probațiunii, ca urmare a susținerii de către pârâți a unei

excepții, ci de dovedirea, în calitate de reclamant, odată cu

formularea cererii de chemare în judecată, a elementelor în raport de care

se apreciază inclusiv momentul nașterii raportului juridic delictual,

esențial în analiza cauzei.

Din această

perspectivă, concluzia primei instanțe, potrivit cu care reclamantul

nu a probat în nici un fel împrejurarea de ordin subiectiv, a luării la

cunoștință de lucrarea publicată a pârâților, numai în

anul 2007, deși această probă îi revenea, în calitate de

reclamant, este una corectă, astfel că soluția bazată pe

excepția de prescripție este corectă pentru acel capăt de

cerere accesoriu constatării încălcării dreptului de autor, prin

care s-a solicitat obligarea pârâților la plata daunelor morale.

În ce privește

cel de al treilea motiv de apel, contradicțiile aparente în motivarea

hotărârii de către prima instanță, reclamate de către

apelant, își au drept cauză neconcordanța existentă între

caracterul imprescriptibil al drepturilor morale de autor și caracterul

prescriptibil al pretențiilor născute din încălcarea dreptului

de autor, ca drepturi de creanță, supuse prescripției generale

de 3 ani, în absența unor norme speciale, derogatorii de la această

regulă.

Izvorul

obligației atât în ce privește constatarea încălcării

dreptului de autor, cât și al plății daunelor morale este unul

și același, corect încadrat de către prima instanță în

categoria mai largă a faptelor ilicite, cauzatoare de prejudicii.

Astfel s-a dispus

menținerea sentinței în ce privește respingerea ca

prescrisă a cererii de obligare a pârâților la plata daunelor morale,

odată cu rejudecarea cauzei, prima instanță urmând a se

pronunța și asupra excepției lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei D.C., excepție ce nu poate fi analizată

decât odată cu fondul.

Prin Decizia nr. 1919

din 19 martie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat

de reclamantul M.O. împotriva Deciziei nr. 238/ A din 30 octombrie 2008 a

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală; a modificat în parte

decizia curții de apel, în sensul că a trimis cauza pentru

rejudecarea tuturor capetelor de cerere la același tribunal.

S-au păstrat

celelalte dispoziții ale deciziei de apel, precum și ale

sentinței primei instanțe referitoare la modul de soluționare a

excepțiilor lipsei calității procesuale active și de

interes privindu-l pe reclamant.

A fost respins ca

nefondat recursul declarat de pârâții D.C. și D.C.A. împotriva

aceleiași decizii.

Pentru a hotărî

astfel, Înalta Curte a reținut următoarele:

de reclamant este fondat, instanța de apel făcând o aplicare

greșită a dispozițiilor legale incidente, din perspectiva art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Potrivit art. 1169 C.

civ., sarcina probei aparține reclamantului, însă sarcina probei se

deplasează de la o parte la alta în timpul procesului, în măsura în

care partea face propuneri înaintea instanței, pe care trebuie astfel

să le dovedească.

Prin urmare, sarcina

probei aparține pârâtului, în condițiile în care invocă o

excepție de natură să paralizeze acțiunea reclamantului,

cum ar fi prescripția dreptului la acțiune iar reclamantul nu poate

fi obligat să facă dovada unui fapt negativ, în timp ce pentru faptul

pozitiv conex susținut de către pârâții-recurenți sarcina

probei le revenea acestora.

Pentru a admite

excepția prescripției dreptului la acțiune instanța ar fi

trebuit să stabilească pe bază de probe că reclamantul a

luat cunoștință de fapta pretins ilicită cu mai mult de 3

ani anterior introducerii acțiunii. În lipsa unei atare constatări,

instanța nu putea prezuma că acțiunea a fost introducă cu

depășirea termenului legal, pe baza simplei contestări de

către pârâți a datei indicate de reclamant ca fiind cea la care a

luat cunoștință de faptul cauzator de prejudiciu.

În aceste

condiții, având în vedere poziția reclamantului în sensul că a

luat cunoștință de lucrarea publicată de pârâți în

anul 2007 și lipsa oricăror probe contrare, s-a constatat că în

mod greșit s-a reținut de către instanța de apel

intervenirea prescripției cu privire la capătul de cerere privind

daunele morale.

Motivul de recurs de

ordine publică invocat de reclamant, referitor la inadmisibilitatea

recursului declarat de pârâți este nefondat.

S-a reținut

că, în mod corect a fost primit și analizat apelul declarat de

pârâți în temeiul art. 293 C. proc. civ., întrucât prin motivele invocate

se tindea la schimbarea hotărârii primei instanțe, pe aspecte

prioritare analizării excepției prescripției dreptului material

la acțiune, care puneau în discuție existența dreptului și

cadrul procesual al litigiului.

2.Recursul declarat

de pârâți, care se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 5 și

9 C. proc. civ., este nefondat.

a. Prin primul

capăt de cerere formulat la data sesizării inițiale a

instanței, reclamantul a solicitat pronunțarea unei hotărâri

prin care să se constate încălcarea dreptului său de autor prin

publicarea lucrării în cauză de către pârâți în anul 2002.

În motivarea cererii

s-a arătat că în lucrarea incriminată unele pagini constituie

reproduceri din lucrarea sa, publicată anterior, fără a exista

vreun acord sub acest aspect și fără ca în nicio notă de

subsol să se facă vreo referire la lucrarea sa; s-a susținut

că, procedând în acest fel, pârâții i-au încălcat dreptul de

autor. Au fost indicate, în drept, dispozițiile art. 139 din Legea nr. 8/1996,

art. 998 C. civ. și art. 112 C. proc. civ.

Prin precizarea

formulată ulterior, reclamantul a arătat că primul capăt de

cerere, respectiv solicitarea instanței să constate încălcarea

dreptului său de autor de către pârâți prin publicarea

lucrării în anul 2002, este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 139

alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 8/1996.

Norma legală, în

varianta invocată prevedea că titularii ale căror drepturi au

fost încălcate pot solicita instanțelor de judecată

recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării

acestora și pot pretinde repararea prejudiciului calculat potrivit

normelor legale, iar în cazul în care prejudiciul nu poate fi determinat în

acest fel, aceștia pot pretinde acordarea de despăgubiri reprezentând

triplul remunerațiilor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de

utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.

Art. 139 din Legea nr.

8/1996, și în varianta actuală, garantează protecția

autorilor împotriva încălcării drepturilor recunoscute și

garantate prin această lege și arată, în aceiași termeni,

calea de urmat, precum și criteriile de cuantificare a

despăgubirilor.

Prin trimiterea

instanței de apel la dispozițiile art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996

nu se schimbă cauza acțiunii formulate de reclamant ci numai se

identifică dreptul reclamat a fi încălcat, dintre drepturile

recunoscute și protejate de lege, astfel cum se reglementează în art.

139 din această lege-condiție prealabilă acordării și

cuantificării despăgubirilor.

În aceste

condiții nu se poate reține că instanța a încălcat

principiul disponibilității, iar identificarea dreptului imputat a fi

încălcat s-a făcut tocmai în temeiul rolului său activ,

consacrat de dispozițiile art. 129 C. proc. civ.

La termenul de

judecată la care s-a făcut precizarea prin care s-a subliniat temeiul

juridic al primului capăt de cerere s-a arătat și faptul că

acțiunea este în realizare și nu în constatare.

Calificarea

făcută privește întreaga acțiune, iar solicitarea

făcută prin primul capăt nu afectează natura acesteia.

Finalitatea și

scopul de reglementare al legiuitorului, prin dispozițiile art. 139 din

Legea nr. 8/1996, sunt de sancționare a persoanei responsabile de

încălcarea dreptului titularului recunoscut de lege, iar pentru realizarea

acestora trebuie verificată (oricum, în prealabil) calitatea titularului

și dacă a intervenit o încălcare care trebuie

sancționată, primul capăt de cerere constituind astfel o

premisă a capătului de cerere în pretenții, prin care se

solicită obligarea la plata de daune și față de actele

dosarului, nu se poate reține în cauză formularea unei acțiuni

de genul indicat.

b. Potrivit art. 1

din Legea nr. 8/1996, dreptul de autor comportă atribute de ordin moral

și patrimonial, iar din acțiunea formulată rezultă că,

în contextul criticii analizate, sunt vizate primele.

Prin primul

capăt de cerere, menținut și după precizare, s-a solicitat

instanței constatarea încălcării dreptului de autor al

reclamantului de către pârâți, prin publicarea lucrării

incriminate în anul 2002. În justificarea acțiunii s-a susținut

că s-au făcut reproduceri fidele din lucrarea sa, fără a

exista un acord în acest sens și fără ca în nicio notă de

subsol să se facă vreo citare, trimitere la lucrarea anterioară.

În cauză s-a

făcut o calificare corectă a dreptului imputat a fi încălcat

prin primul capăt de cerere, iar acesta este dreptul moral/nepatrimonial

al autorului de a pretinde recunoașterea calității de autor,

consacrat de art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996.

Tocmai o reproducere

totală sau parțială, fără acord și fără

menționarea sursei – respectiv plagiatul, fundamentează

sancționarea nerespectării calității de autor, ca drept

moral ce-i aparține acestuia.

Justificarea în fapt

a cererii nu conturează imputarea încălcării dreptului

patrimonial al autorului de a autoriza sau de a interzice reproducerea operei,

în temeiul art. 13 lit. a) din Legea nr. 8/1996, ci susține

încălcarea dreptului moral reținut, respectiv arogarea de către

pârâți a calității de autori cu privire la pasaje dintr-o

lucrare a sa – se invocă nerecunoașterea calității de autor

a reclamantului prin citarea sa în această calitate, neexistând

totodată acordul său în acest sens.

Dreptul de a pretinde

recunoașterea calității de autor al operei, numit și

dreptul la paternitatea operei are, pe lângă aspectul pozitiv-dreptul

autorului de a revendica oricând calitatea de autor și un aspect negativ –

dreptul de a se opune oricărui act de uzurpare.

În aceste limite se

încadrează și pretenția reclamantului, care a solicitat de

altfel despăgubiri morale, ceea ce face să nu fie fondată

critica de recurs formulată.

c. În condițiile

în care nu se poate reține că dreptul reclamat a fi încălcat

este un drept patrimonial, nu se poate pune problema unei cesiuni a acestuia

prin contractul de editare.

După cum în mod

corect a reținut instanța de apel, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996

prevede că drepturile morale de autor nu pot face obiectul vreunei

renunțări sau înstrăinări.

Art. 23 din

contractul de editare (și nr. 15 indicat de pârâți) acordă

libertatea editurii de a lua toate măsurile necesare pentru a-și

apăra drepturile, în cazul în care consideră că oricare dintre

drepturile sale asupra lucrării au fost încălcate.

În condițiile în

care dreptul moral de autor reclamat în prezentul litigiu nu a fost cedat

editurii (art. 3 din contractul de editare și, art. 11 alin. (1) din Legea

nr. 8/1996) nu se justifică excepțiile invocate de

pârâții-recurenți.

Împotriva acestei

decizii au formulat contestație în anulare, contestatorii D.C. și D.C.A.

În motivarea

contestație în anulare întemeiată în drept pe dispozițiile art. 318

prima teză C. proc. civ. s-a susținut că instanța de recurs

a soluționat recursul săvârșind greșeli materiale asupra

dezlegării cauzei.

Contestatorii au

enumerat mai multe definiții ale greșelii materiale în sensul

textului menționat și au susținut că pentru ca o

greșeală materială să justifice o contestație în

anulare, este necesar ca eroarea să fie substanțială, adică

să constea în confundarea sau ignorarea unor împrejurări

esențiale, determinante pentru soluția dată prin decizie, în

sensul că dacă nu se săvârșea această eroare,

instanța nu ar fi pronunțat hotărârea dată.

Invocând doctrina au

subliniat că pentru a verifica dacă este întemeiat motivul

contestației în anulare speciale prevăzut de art. 318 alin. (1) teza

I, „instanța care soluționează contestația în anulare

trebuie să se raporteze, în principiu, la situația existentă în

dosar la data pronunțării hotărârii ce se atacă, deoarece

față de ceea ce judecătorii aveau la dispoziție în cel

moment se poate aprecia dacă soluția este sau nu rezultatul unei

greșeli materiale."

Raportat la cauza

dedusă judecății, contestatorii au arătat că,

instanța a înlăturat raționamentul instanței de fond

și pe cel al instanței de apel cu privire a excepția

prescripției dreptului material la acțiune pornind de la o

greșeală materială și anume neobservarea tuturor

înscrisurilor și argumentelor aduse de către părți pe

parcursul soluționării cauzei

Astfel, s-a

arătat că în mod eronat s-a reținut că la dosarul cauzei nu

au fost depuse de către subscrisa probe cu privire la momentul de la care

a început să curgă termenului de prescripție și că

soluțiile primelor două instanțe s-au bazat pe simple afirmații

ale subsemnaților.

Instanța nu a

reținut că pârâții au făcut proba faptului vecin și

conex (momentul producerii presupusului fapt ilicit) pentru momentul de la care

a început să curgă termenul de prescripție. Adică faptul

că momentul publicării lucrării „Distanțele care apropie -

Integrarea României în Uniunea Europeană" în anul 2002 este și

momentul de la care a început să curgă prescripția

extinctivă care poate fi caracterizat ca moment al producerii faptei

(potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958) sau ca moment de la care

reclamantul trebuia să cunoască producerea faptei (art. 8 din

Decretul nr. 167/1958).

S-a mai

susținut că, în cazul în care reclamantul încearcă să

combată argumentele și probele aduse de către pârâți în

susținerea excepției prescripției, potrivit art. 1169 C. civ.,

acestuia îi revenea sarcina de a proba momentul subiectiv diferit de la care a

luat cunoștință de publicarea lucrării subsemnaților,

moment care nu poate fi probat decât de către reclamant care este singurul

ce are la dispoziție asemenea informații de ordin subiectiv.

În susținerea

acestei concluzii vine și faptul că excepția prescripției

acțiunii este o excepție de ordine publică ce poate fi

invocată chiar de către instanță din oficiu, situație

în care nu se mai pune în discuție sarcina probei.

Reclamantul nu a

adus în fața instanței nici o dovadă conform căreia să

justifice că a luat cunoștință de publicarea lucrării

ai cărei autori sunt contestatorii iar față de situația de

fapt din speță se impune a se avea în vedere prezumția

simplă în sensul că reclamantul a luat cunoștință de

operă la momentul apariției sale.

O altă eroare

săvârșită de instanța de recurs este aceea cu privire la

calificarea cererii de chemare în judecată formulată de către

reclamant. Astfel, contestatorii au suținut că în mod greșit,

instanța de recurs a menținut o soluție prin care s-a

depășit rolul activ al instanței și s-a încalcat principiul

disponibilității prin schimbarea cauzei acțiunii formulate de

către reclamant.

Prin recursul

formulat, pârâții au arătat că instanța de apel a

reținut în mod eronat drept cauză juridică a acțiunii

dispozițiile art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996 ce dispun că

autorul unei opere are printre drepturile morale, dreptul de a pretinde

recunoașterea calității de autor al operei, ignorând temeiul

juridic invocat de reclamant și modificând în mod nelegal cauza juridică

a acțiunii.

Prin cererea

introductivă, reclamantul nu a invocat încălcarea unui drept

nepatrimonial de autor recunoscut de dispozițiile art. 10 lit. b) din

Legea nr. 8/1996 și nici în cursul judecății, astfel că, în

mod greșit s-a reținut în mod expres acest temei juridic ceea ce

reprezintă o depășire a cadrului procesual.

Contestația în

anulare formulată de contestatorii D.C. și D.C.A. va fi respinsă

ca nefondată pentru următoarele considerente:

Conform

dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs

mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este

rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând

recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală

să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare(teza a

doua).

Contestația în

anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce

se poate exercita numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de

lege, prin care nu se pot remedia greșeli de judecată, respectiv, de

apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții

legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

În speță,

contestatorii nu invocă o greșeală materială, adică o

eroare evidentă, legată de aspectele formale ale judecății

în recurs, ci se plâng de neobservarea tuturor înscrisurilor aflate la dosarul

cauzei și a argumentelor aduse de părți.

Acest lucru nu ar fi

fost permis nici instanței sesizate cu soluționarea recursului,

față de configurația art. 304 C. proc. civ., fiind cu atât mai

puțin permis instanței care soluționează contestația

în anulare.

Contestatorii mai

susțin că instanța de recurs a dat o calificare

greșită cererii reclamantului depășind astfel cadrul

procesual cu care a fost investită.

O astfel de

critică prin care se urmărește practic a se remedia o

greșeală de judecată, o interpretare a unor dispoziții

legale nu se poate formula în cadrul contestației în anulare, care se

exercită numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de

lege.

Pentru motivele

arătate contestația în anulare se privește ca nefondată

urmând a fi respinsă ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge ca

nefondată contestația în anulare formulată de contestatorii D.C.

și D.C.A. împotriva Deciziei civile nr. 1919 din 19 martie 2010 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 10 martie 2011.