ÎCCJ, decizie (scj.ro #86771)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86771) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Drept de autor. Excluderea de la

protecție a ideilor și informațiilor științifice.

Lipsa plagiatului.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Dreptul proprietății intelectuale. Drept de autor.

Index alfabetic :

drept de autor

-

protecția operei

-

plagiat

-

reproducere fără drept

Legea nr.

8/1996, art. 9 lit. b, art. 33

Preluarea de către pârâtă din lucrarea reclamantului a surselor

științifice vizând informații publice referitoare la denumirea

unor acte normative comunitare, datele de identificare ale acestora și

titlul lor, nu poate fi asimilată unei activități de reproducere

fără drept, deoarece s-ar extinde nejustificat sfera de protecție

a dreptului de autor.

Avându-se astfel în vedere diferențele de exprimare a

ideilor și caracterul tehnic al acestora, modul diferit de expunere a

actelor normative în cuprinsul celor două opere, forma diferită de

exprimare și lipsa protecției asupra denumirii, datelor de

identificare și titlului actelor normative respective și

inexistența caracterului ilicit al reproducerii în cazul preluării

datelor publice referitoare la acte normative, nu se poate considera că

există o încălcare a dreptului de autor în cazul operelor ce

aparțin lucrărilor cu caracter științific, ce conțin

un limbaj de specialitate, aproape standardizat.

ICCJ,

Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia

civilă nr. 1978 din

25 martie 2008

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, reclamantul M.O. a chemat în judecată pe D.C., solicitând

să se dispună recunoașterea dreptului său de autor izvorât

din publicarea în anul

1999 a

lucrării "Drept comunitar. Cele patru libertăți

fundamentale. Politici comunitare" la Ed. A.B.; constatarea

încălcării acestui drept de către pârâtă prin publicarea

articolului cu titlul "Unele probleme privind transportul maritim în

Uniunea Europeana cu referire la acordul de asociere cu România", publicat

în Revista Română de Drept Maritim nr. 1/2002; publicarea prin mijloacele

de comunicare în masă a hotărârii instanței de judecată, pe

cheltuiala pârâtei și obligarea acesteia la plata de daune morale în

valoare de 10.000  euro.

Prin

sentința civilă nr.1418/2006 Tribunalul București a  respins ca

nefondată acțiunea formulată de reclamant, reținând

următoarele:

Opera reclamantului, asupra căreia acesta deține

drepturile de autor prevăzute de lege, este lucrarea "Drept

comunitar. Cele patru libertăți fundamentale. Politici

comunitare", monografie publicată în 1999. În cadrul capitolului V

-"Politici sectoriale"- este cuprins subcapitolul

"Transporturile maritime", în care autorul tratează pe larg

reglementarea legală la nivel comunitar în domeniu și regimul juridic

al concurenței în transporturile comunitare maritime de mărfuri.

Articolul pârâtei, publicat în Revista română de drept

maritim nr. 1/2002, intitulat "Unele probleme privind transportul maritim

in Uniunea Europeană, cu referire

la

Acordul

de asociere" prezintă în prima

parte, pe scurt, legislația comunitară în materia transporturilor,

până in 1990, în ordine cronologică.

Tribunalul a apreciat că din examinarea comparativă a

celor două lucrări rezultă că abordarea reclamantului este

foarte amplă și detaliată, pe când articolul pârâtei constituie

o prezentare succintă a problemelor pe care le anunță titlul

acestuia, iar maniera de expunere de către pârâtă a actelor normative

este diversă, prin cuprinderea în text a celor mai importante și

enumerarea la notele de subsol a altora.

Din aceste motive, tribunalul a concluzionat că articolul

pârâtei nu încalcă dreptul de autor al reclamantului, deși problemele

pe care le abordează se regăsesc într-o manieră foarte

amplă în conținutul lucrării reclamantului.

Împrejurarea că pârâta prezintă aproximativ

aceleași acte normative comunitare a fost apreciată de tribunal ca

nefiind imputabilă acesteia, atâta timp cât este vorba de o operă

științifică, în care autorul poate relua în manieră proprie

aceeași problematică și chiar aceleași idei ale altor

autori, nefiind obligatoriu pentru ca opera respectivă să facă

obiectul protecției legale

ca ea

să conțină idei noi în legătură cu problemele sau

subiectele prezentate.

Tribunalul și-a însușit concluziile specialistului

desemnat în cauză, conform cărora nu există în articolul pârâtei

o reproducere fidelă din lucrarea reclamantului, acesta fiind citat în

cuprinsul articolului pârâtei, prin indicarea sursei și numelui autorului

citat.

Prin decizia civilă nr. 92A din 6 aprilie 2007, Curtea de

Apel București a respins ca nefondate ambele apeluri formulate de

reclamantul M.O. și pârâta D.C.

Instanța

de apel a reținut că, prin acțiunea formulată, reclamantul

a susținut că pârâta i-ar fi reprodus fără drept în

articolul pe care l-a publicat, părți din opera sa, pentru care

beneficiază de protecție legală.

Curtea a considerat că, în aceste circumstanțe, trebuie să se

pronunțe

mai

întâi și să stabilească sfera noțiunii de reproducere

fără drept sau, cum mai este definit în limbaj uzual, plagiatul.

Cu privire la acest aspect, s-a reținut că

reclamantul a făcut referiri la necesitatea interpretării

noțiunii de plagiat astfel cum această sintagmă a fost

definită de către Comitetul Editorial al revistei Europolis a

Facultății de Științe Politice și Administrative din

Universitatea Babeș-Bolyai, unde se arată că "plagiatul

este prezentarea ca fiind munca proprie a cuiva, a cuvintelor, ideilor,

argumentelor unei alte persoane, fără o corectă

recunoaștere a sursei prin citare, referire sau notă. Prin urmare,

este vorba de plagiat atât atunci când cuvintele unei alte persoane sunt

reproduse fără recunoașterea sursei, cât și atunci când

ideile sau argumentele altei persoane sunt parafrazate astfel încât cititorul

ar putea crede că ele aparțin autorului textului".

Instanța de apel a apreciat că un astfel de punct de

vedere nu poate fi însușit și aplicat în speță, deoarece

definirea unei sintagme de această natură nu se poate face decât pe

baza dispozițiilor legale relevante și printr-o operațiune

proprie de interpretare făcută de judecător, punctul de vedere

exprimat de o organizație sau altă instituție privată sau

publică, fără competențe de interpretare oficială a

legii, nefiind unul de care instanța trebuie să țină seama

în mod obligatoriu.

Pe de altă parte, s-a reținut  că  o  astfel  de

accepțiune  a  noțiunii  de

plagiat

nu poate fi reținută în aplicarea Legii nr. 206/2004 pentru simplul

motiv Legea nr. 8/1996 nu protejează ideile. O astfel de viziune asupra

noțiunii de plagiat poate fi împărtășită în materia

cercetării științifice, dar numai în condițiile

incidenței dispozițiilor Legii nr. 206/2004 privind buna

conduită în cercetarea științifica, dezvoltarea tehnologică

și inovare. În această lege plagiatul este definit ca fiind "însușirea

ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau textelor unei

persoane, indiferent de calea prin

care

acestea au fost obținute, prezentându-le drept creație

personală".

S-a concluzionat de instanța de apel că, în speța

de față, aplicabilitatea Legii nr. 206/2004 este exclusă pentru

simplul motiv că cercetarea caracterului ilicit al faptei pârâtei se

analizează în raport cu legea în vigoare la data săvârșirii

faptei. Or, la nivelul anului 2002, Legea nr. 206/2004 nu era în vigoare,

astfel încât este exclusă aplicarea acesteia pentru interpretarea

noțiunii de plagiat. Pentru aceste considerente, Curtea de Apel a apreciat

eventuala reproducere și caracterul licit sau ilicit al acesteia exclusiv

prin prisma Legii 8/1996 în vigoare la nivelul anului 2002, excluzând astfel de

la protecție ideile expuse în opera reclamantului.

Procedând

la analiza comparativă a celor două opere, instanța de apel a

constatat că, privit sub aspect unitar, articolul publicat de pârâtă

nu reprezintă o copie fidelă sau similară până aproape de

identitate cu o porțiune unitară, continuă din opera

reclamantului, chiar acesta indicând în cuprinsul acțiunii că numai

anumite pasaje din opera pârâtei se regăsesc în cuprinsul unor pagini

diferite în opera sa.

S-a apreciat că, în aceste condiții, chiar dacă,

ipotetic, toate frazele din

articolul

pârâtei ar constitui o reproducere a unor părți separate din opera

reclamantului, problema eventualei reproduceri nu se va pune cu privire la

modul de expunere a acestor fraze sau alineate, ci cu privire la fiecare

frază, propoziție sau alineat.

Din această perspectivă, instanța a procedat la

analiza fiecărei fraze, propoziții sau alineat din articolul pârâtei

pentru a verifica dacă reprezintă o reproducere a vreunei

părți din opera reclamantului și a stabili dacă

această eventuală reproducere ar fi ilicită.

La analizarea eventualului caracter ilicit, s-a avut în vedere

și natura juridică a celor două opere, determinată de

apartenența la categoria lucrărilor cu caracter științific

în materia dreptului comunitar, reținând că în astfel de lucrări

originalitatea este atenuată de forma de exprimare a ideilor sau de redare

a informațiilor în conținutul unor astfel de opere scrise, ce

conțin un limbaj de specialitate, aproape standardizat.

Originalitatea

reprezintă un criteriu ce trebuie luat în considerare atât la stabilirea

caracterului de operă protejabilă a unei lucrări scrise, cât

și la analizarea caracterului licit al reproducerii, ea fiind

determinată de forma de exprimare a ideilor. Cu cât ideea este mai

"tehnică", cu atât originalitatea este mai redusă și,

în mod corespunzător, și protecția juridică acordată.

Procedând la analiza comparativă a celor două opere,

Curtea de Apel a constatat următoarele:

Alineatul al doilea al articolului (pagina

1

a

articolului) este similar cu penultimul și ultimul

rând de la pagina

241 a

operei reclamantului și cu primele 3 rânduri de la pag. 242. Astfel,

pârâta a arătat că "începând cu anul 1977 au fost adoptate

regulamente, decizii, recomandări și rezoluții care au avut în

vedere stabilirea unei proceduri de consultare asupra relațiilor dintre

statele membre și țările terțe în probleme maritime"

iar reclamantul a expus următoarele: "Începând cu anul 1977, au fost

adoptate, în mai multe etape, o serie de regulamente, directive, decizii, recomandări

sau rezoluții. În prima etapă, ele au avut în vedere, spre exemplu,

stabilirea unei proceduri de consultare, asupra relațiilor dintre statele

membre și țări terțe în probleme maritime și asupra acțiunii

privind astfel de probleme în organizațiile internaționale."

Ideile ce se deduc din aceste texte sunt identice, respectiv

aducerea la cunoștință a actelor prin care începând cu anul 1977

s-a încercat stabilirea unei proceduri de consultare asupra relațiilor

dintre statele membre și țările terțe în probleme maritime.

Ideea reclamantului este expusă într-o formulă destul

de tehnică, în același mod fiind prezentată și ideea

pârâtei, dar în formă ușor diferită. Diferențele de

exprimare a ideilor și caracterul tehnic a acestora au format convingerea

instanței că nu se poate reține o reproducere ilicită a

formei de exprimare folosită de către reclamant, în modul de abordare

a pârâtei.

În aceeași primă pagină a articolului pârâtei

sunt expuse o serie de acte normative, prin indicarea în cuprinsul paginii sau

la subsol a denumirii acestora, numărului de identificare și a

titlului, reclamantul susținând că aceste rânduri constituie o

reproducere a scrierilor sale cuprinse la pagina

242

a

operei.

Instanța de apel a apreciat că modul de expunere a

respectivelor acte normative este diferit în cuprinsul celor două opere,

iar, pe de altă parte, conținutul actelor nu poate face obiectul

protecției dreptului de autor în favoarea reclamantului, conform art. 9

lit. b din Legea nr. 8/1996.

S-a considerat că, în aceste condiții, nu există

reproducere fără drept. Faptul că pârâta "s-a

inspirat" în conceperea operei sale din lucrarea reclamantului, preluând

din aceasta sursele științifice vizând informații publice

referitoare la denumirea unor acte normative comunitare, datele de identificare

ale acestora și titlul lor nu poate fi asimilat unei activități

de reproducere fără drept deoarece s-ar extinde nejustificat sfera de

protecție a dreptului de autor.

Cât privește ultimele 2 rânduri ale paginii a doua și

primul rând din pagina a treia a articolului pârâtei, considerate reproducere

fără drept a unei părți scrise din pagina

247

a

operei reclamantului, instanța a constatat că

pârâta a indicat prin notă de subsol faptul că a preluat ideea

și o parte a formei de exprimare din lucrarea reclamantului, reproducerea

fiind permisă prin prisma art. 33 lit. b din lege, în scop de

exemplificare.

Astfel, instanța de apel a considerat că nici forma de

expunere a informațiilor și ideilor din cuprinsul paginilor 3 și

4 a

articolului pârâtei nu reprezintă o

reproducere fără drept a formei de exprimare a ideilor și

informațiilor cuprinse în lucrarea reclamantului la paginile 265, 266,

268, 269 și 270, pagina a patra a articolului pârâtei cuprinzând aproape

în totalitate texte ale unor acte normative, asupra cărora reclamantul nu

are un drept de autor conform art. 9 lit. b din Legea nr. 8/1996.

Împotriva deciziei pronunțată de Curtea de Apel

București, a declarat recurs reclamantul, formulând critici de

nelegalitate, întemeiate pe prevederile  art. 304 pct. 7, pct.9 C.proc.civ.

Reclamantul a susținut că instanța de apel s-a

rezumat doar la a respinge definiția plagiatului dată de Comitetul

Editorial al revistei Europolis.

Se

mai susține ca instanța a preluat trunchiat motivarea sa, făcând

aprecieri pur subiective și nu a procedat la o analiză

obiectivă, prin care să combată toate argumentele invocate. Nu

se regăsește astfel în cuprinsul hotărârii nici o apreciere

referitoare la protecția operelor științifice, la cursurile

universitare,

la citarea altor autori și la citare ca un concept juridic.

Recurentul susține că, în analiza comparativă a celor doua opere

la care a procedat, instanța de apel, s-a rezumat la a face pure aprecieri

subiective omițând o serie de aspecte cum ar fi: asamblarea unor pasaje

din lucrarea reclamantului care dă impresia cititorului sau chiar îi

formează convingerea că textele preluate ar fi opera proprie a

pârâtei ; faptul că nu se poate pune problema unui drept de autor propriu

al pârâtei asupra modului de îmbinare a pasajelor preluate câtă vreme ele

sunt preluate întocmai din lucrarea recurentului.

Se mai susține, referitor la lipsa unei protecții

legale pentru textele oficiale și a traducerilor lor, că instanța

de apel nu a ținut cont de faptul că la momentul publicării

articolului în cauză, nu exista o traducere oficiala în limba română

a textelor invocate, astfel că există în această

privință o reproducere fără drept.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate

prin motivele de recurs, Înalta Curte a constatat că recursul nu este

fondat pentru următoarele considerente:

Recurentul susține nelegalitatea hotărârii

pronunțate de instanța de apel din perspectiva art. 304 pct. 7

C.proc.civ.

În analiza acestui motiv de recurs, Înalta Curte pornește

de la premisa că aceste dispoziții legale  trebuie interpretate prin

raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C.proc.civ.

Art. 261 pct. 5 C.proc.civ. prevede pentru instanță

obligația de a arăta în considerentele hotărârii motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și

motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. În

aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este obligată

să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui

capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor

invocate de parți în susținerea acestor capete de cerere.

Este  adevărat  că  în  cuprinsul  hotărârii

recurate   nu se regăsește o

definire

a noțiunii de plagiat, însă această împrejurare nu poate

constitui un motiv pentru admiterea recursului în baza art. 304 pct. 7

C.proc.civ.

Definirea unei noțiuni nu poate constitui o cerere în

sensul art. 112 C.proc.civ., care să învestească în mod legal

instanța cu obligația de a o soluționa.

Deși lipsește o definire expresă a noțiunii

în cuprinsul hotărârii, rezultă din considerentele acesteia care a

fost conținutul noțiunii pe care instanța l-a avut în vedere,

răspunzând argumentelor reclamantului care susțineau o

anumită

definiție a noțiunii de plagiat.

În ceea ce privește susținerea reclamantului că

motivarea instanței este contradictorie întrucât, pe de o parte arată

necesitatea definirii unei noțiuni, iar apoi omite să o

definească, Înalta Curte apreciază că aceasta nu reprezintă

o contradicție cuprinsă în considerentele deciziei deoarece,

rezultă din cuprinsul acesteia care este întinderea pe care instanța

a avut-o în vedere cu privire la respectiva noțiune.

Nu există o obligație a instanței de a

răspunde tuturor argumentelor formulate de părțile atrase în

litigiu, astfel încât critica enunțată în cadrul acestui motiv de

recurs vizând lipsa unei „analize obiective prin care să combată

toate argumentele invocate”, nu poate fi primită.

Referirile făcute în cuprinsul motivelor de apel la

protecția operelor științifice, cursurile universitare, citarea

altor autori și citarea ca un concept juridic cuprindeau argumente în

susținerea existentei plagiatului, reclamantul arătând motivele

pentru care, prin raportare la aceste concepte, „preluarea” cuprinsă în

textul pârâtei nu ar putea fi apreciată ca fiind una legală.

Or, prin aplicarea art. 33  și art. 9 din Legea nr.

8/1996, instanța de apel a considerat că reproducerile din textul

pârâtei sunt permise, rezultând din considerentele hotărârii care sunt

argumentele pentru care, în opoziție cu susținerile reclamantului, a

fost validată ca legală „preluarea” cuprinsă în textul pârâtei,

ceea ce înseamnă, implicit, combaterea acelor argumentelor contrare din

cuprinsul motivelor de apel.

În ceea ce privește criticile formulate din perspectiva

art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte a reținut următoarele:

Nu împrejurarea că textul pârâtei nu reprezintă o

preluare integrala a unui text aparținând reclamantului, ci doar o

„asamblare” a unor pasaje, o „preluare” a unor pasaje distincte dintr-o

operă mai întinsă aparținând reclamantului, nici existența

unui drept al pârâtei asupra modului de îmbinare a pasajelor preluate și

originalitatea redusă au constituit motivele pentru care instanța de

apel a apreciat că nu a existat o încălcare a dreptului de autor al

reclamantului, ci s-a avut în vedere natura juridică a celor două

opere, determinată de apartenența la categoria lucrărilor cu

caracter științific în materia dreptului comunitar, opere scrise, ce

conțin un limbaj de specialitate, aproape standardizat.

De asemenea s-au avut in vedere diferențele de exprimare a

ideilor și caracterul tehnic al acestora, modul diferit de expunere a

actelor normative în cuprinsul celor două opere, forma diferită de

exprimare și lipsa protecției asupra denumirii, datelor de

identificare și titlului actelor normative respective și

inexistența caracterului ilicit al reproducerii în cazul preluării

datelor publice referitoare la acte normative.

În ceea ce privește critica vizând greșita aplicare a

prevederilor art. 9 lit. b din Legea nr. 8/1996, Înalta Curte reține

că, potrivit acestor dispoziții, „nu pot beneficia de protecția

legală a dreptului de autor (...) textele oficiale de natură politică,

legislativă, administrativă, judiciară și traducerile

oficiale ale acestora.”

Recurentul susține că  la  momentul  publicării

articolului  în  cauză,  nu

există

o traducere oficială a textelor oficiale invocate, traducerea acestora

într-o anumită formă  aparținând recurentului. Prin urmare,

arată recurentul, la pagina 43 din textul pârâtei există o

reproducere nelegală a unui fragment aflat la pagina 244 din lucrarea

reclamantului, reprezentând prezentarea detaliata făcută de reclamant

cu privire la conținutul unui act comunitar, prezentare ce nu are valoarea

unei traduceri oficiale și exclude aplicarea art. 9 lit. b din Legea

8/1996.

Verificând conținutul textului la care se face referire,

Înalta Curte a

constatat

că acesta face trimitere la obiectul Directivei nr.96/98 din 20 decembrie1996

a Consiliului. În textul pârâtei, la pagina 47, nota de subsol nr. 10

indică actul comunitar și apariția sa în J.Of. L 46/25 din 20

decembrie 1996.

În cauză, s-a făcut o corectă aplicare a

prevederilor art. 9 lit. b din Legea nr. 8/1996, apreciindu-se că

preluarea din lucrarea reclamantului a surselor științifice vizând

informații publice referitoare la denumirea unor acte normative

comunitare, datele de identificare ale acestora și titlul lor nu poate fi

asimilată unei activități de reproducere fără drept,

deoarece s-ar extinde nejustificat sfera de protecție a dreptului de

autor.

Or, ceea ce s-a reprodus de către pârâtă în

conținutul textului a fost tocmai titlul actului comunitar, iar nu o

traducere a conținutului acestuia care să aparțină reclamantului,

în subsol indicându-se și datele de identificare a actului comunitar. Prin

urmare, așa cum a reținut și instanța de apel,

dispozițiile art. 9 lit. b din Legea nr. 8/1996 sunt pe deplin aplicabile,

așa încât nu se poate constata, din această  perspectivă,

caracterul  nelegal  al deciziei

recurate.

Înalta Curte apreciază ca fiind legală hotărârea

instanței de apel și sub aspectul aprecierilor legate de

consecințele preluării ideii și a unei anumite forme de

exprimare din lucrarea reclamantului, prin indicarea ca notă de subsol a

acestei preluări. Instanța de apel a făcut o corectă

aplicare a prevederilor art. 33 lit. b din Legea nr. 8/1996, apreciind că

reproducerea este permisă, fiind efectuata în scop de exemplificare.

Câtă vreme încălcarea dreptului de autor nu poate fi

cercetată decât din

perspectiva

titularului acestui drept, așa cum în mod corect a apreciat și

instanța de apel, dacă respectiva formă de exprimare a

informației ar aparține în realitate unui alt autor, singurul

prejudiciat în acest caz ar fi respectivul autor, critica din motivele de

recurs legată de acest aspect vizând dealtfel, nu atât aplicarea art. 33

lit. b din Legea nr. 8/1996, cât „tehnica de cercetare în întocmirea unei

lucrări științifice”.

În ceea ce privește conținutul paginilor 3-4 din

textul pârâtei, Înalta Curte apreciază că s-a făcut de asemenea

o aplicare corectă a criteriilor legale în raport de care se poate stabili

existența unui plagiat, respectiv art. 9 lit.b din Legea nr. 8/1996, câtă

vreme respectivele pagini cuprind aproape în totalitate texte ale unor acte

normative.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 316 raportat la art.

296 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.