ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 221/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin dispoziția din 15 decembrie 2008, primarul

municipiului Brăila a propus, în favoarea notificatoarei B.Ș.M.,

acordarea de despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

pentru imobilul – teren în suprafață de 1.726 mp. - situat în

Brăila, preluat abuziv de stat, în baza Decretului nr. 111/1951.

La 13 ianuarie 2009, S.R., R.R.G.P.,

B.S.M. și S.P.G., în calitate de moștenitori ai persoanelor

îndreptățite, au contestat această dispoziție solicitând

instanței să oblige pârâtul a le oferi în compensare, un alt teren cu

aceeași suprafață, situat în zona A sau B a municipiului

echivalent ca valoare cu imobilul solicitat pe calea notificării.

Investit în primă

instanță, Tribunalul Brăila, secția civilă, prin

sentința nr. 945 din 27 noiembrie 2009, a admis contestația și în

consecință a dispus acordarea de despăgubiri în favoarea

reclamanților, în sumă de 1.380.800 lei, reprezentând valoarea

terenului în suprafață de 1.726 mp situat în Brăila, Piața

Traian.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut în esență că, în acord

cu dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, pârâtul era obligat să

facă persoanei îndreptățite o ofertă privind acordarea unor

bunuri sau servicii în compensare ori să propună despăgubiri, în

situația când măsura compensării nu este posibilă sau nu

este acceptată de persoana îndreptățită.

Astfel, s-a avut în vedere

solicitarea formulată, în subsidiar de reclamanți, vizând acordarea

despăgubirilor prin echivalent bănesc și  s-a dispus plata

acestora în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză efectuat în

cauză.

Apelul formulat împotriva acestei

hotărâri de contestatori a fost respins prin decizia nr. 89A din 15 martie

2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Totodată, s-a admis apelul

declarat de pârâtul Municipiul Brăila, prin primar, împotriva

aceleiași sentințe care a fost schimbată în tot, în rejudecare,

contestația fiind respinsă ca nefondată.

Pentru a decide astfel,

instanța de control judiciar a reținut că, prin cererea

introductivă s-a solicitat doar ca pârâtul să le facă reclamanților

o ofertă de compensare prin atribuirea unui imobil din proprietatea

acestuia.

Trecând peste cererea

petenților, se mai arată, instanța l-a obligat pe pârât să

le achite acestora contravaloarea terenului notificat, deși admiterea

expertizei de evaluare a imobilului avea alt scop, respectiv acela de a compara

valoarea nemișcătorului cu cea a terenului ce, eventual, urma să

fie propus pentru compensare.

Tot astfel, se reține,

obligarea pârâtei la plata contravalorii terenului este nelegală întrucât

potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, doar Comisia Centrală este

competentă să stabilească cuantumul despăgubirilor.

Cât privește apelul

contestatorilor, s-a reținut că acesta nu este fondat întrucât

restituirea în natură a terenului „revendicat” nu este posibilă, fapt

recunoscut chiar de către petenți iar pârâta a făcut dovada

că nu are posibilitatea compensării cu alte bunuri sau servicii.

În cauză, au declarat recurs în

termen legal contestatorii S.R., R.R.G.P., B.S.M. și S.P.G. care invocând

temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică

hotărârea dată în apel pe considerentul respingerii greșite a

contestației în condițiile în care, măsurile reparatorii prin

echivalent constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii, oferite de

entitatea învestită cu soluționarea notificării sau plata

despăgubirilor, vin să suplinească imposibilitatea restituirii

în natură.

Stabilirea unei obligații

alternative, susțin recurenții, nu încalcă dispozițiile

legale în materie și are drept scop tocmai pronunțarea unei

hotărâri a cărei executare să nu fie imposibil de realizat.

Cât privește, conchid

recurenții, măsurile reparatorii prin echivalent, respectiv titlurile

de participare la Fondul Proprietatea, după cotarea acestuia la

bursă, instanța europeană a apreciat în mod constant, că

acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcționează în

prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a

unei despăgubiri.

Ca atare, se solicită

modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului formulat în

cauză de persoanele îndreptățite și a obligării

pârâtului la restituirea în natură a terenului iar în subsidiar oferirea

de bunuri sau servicii în compensare.

Recursul se privește ca

nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Este adevărat că, potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în redactarea

ulterioară republicării, atunci când restituirea în natură a

imobilului în legătură cu care s-a formulat notificarea, nu este

posibilă, entitatea investită este obligată a stabili

măsuri reparatorii prin echivalent ce vor consta, fie în compensarea cu

alte bunuri sau servicii, fie în despăgubiri acordate în condițiile

prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Legiuitorul nu stabilește

însă o „ierarhie” a măsurilor reparatorii prin echivalent, în nici o

dispoziție a legii neregăsindu-se obligația entității

investită cu soluționarea notificării de a acorda în mod automat

– în situația particulară a imposibilității restituirii în

natură a suprafeței solicitate – un alt imobil în compensare,

această modalitate de soluționare a notificării fiind

lăsată, în mod firesc, la aprecierea unității

deținătoare, singura care poate face o evaluare corectă asupra

posibilității concrete de acordare a acestei măsuri reparatorii.

Or, în speță, pe parcursul

derulării litigiului contestatorii nu au prezentat vreo dovadă

concretă din care să rezulte că Primăria Municipiului

Brăila, ar deține terenuri libere (sau construcții) care să

poată fi acordate în compensare, situație în care celor în cauză

nu li se puteau acorda decât măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma

despăgubirilor.

În condițiile în care

însă, dispoziția atacată a fost emisă ulterior modificării

și completării Legii nr. 10/2001, cuantumul acestor despăgubiri

nu mai putea fi stabilit de tribunal ci, așa cum corect s-a reținut

de instanța de control judiciar, de către organismul abilitat în

acest sens prin Titlul nr. VII al Legii nr. 247/2005 respectiv Comisia

Centrală, din subordinea Cancelariei primului ministru.

Cât privește practica

instanței europene, vizând plata despăgubirilor, în majoritatea

deciziilor sale Curtea, nu a contestat „marja de apreciere” de care

beneficiază statele în a implementa proceduri administrative, prealabile

accesului concret și efectiv la o instanță.

În consecință, parcurgerea

procedurilor administrative, nu prezintă, prin ea însăși „o

problemă” din perspectiva Convenției, în condițiile în care

rezultatul final al acestora este cel al unei despăgubiri efective,

obligație ce revine Statului Român, care urmează a asigura conversia

titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală, în

despăgubire efectivă, după algoritmul de calcul stabilit prin

lege.

Așa fiind, în considerarea

celor ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții S.R., R.R.G.P., B.S.M. și S.P.G. împotriva

deciziei nr. 89/A din 25 martie 2010 a Curții de Apel Galați, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2011.