ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 221/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin dispoziția din 15 decembrie 2008, primarul municipiului Brăila a propus, în favoarea notificatoarei B.Ș.M., acordarea de despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul – teren în suprafață de 1.726 mp. - situat în Brăila, preluat abuziv de stat, în baza Decretului nr. 111/1951. La 13 ianuarie 2009, S.R., R.R.G.P., B.S.M. și S.P.G., în calitate de moștenitori ai persoanelor îndreptățite, au contestat această dispoziție solicitând instanței să oblige pârâtul a le oferi în compensare, un alt teren cu aceeași suprafață, situat în zona A sau B a municipiului echivalent ca valoare cu imobilul solicitat pe calea notificării.

Investit în primă instanță, Tribunalul Brăila, secția civilă, prin sentința nr. 945 din 27 noiembrie 2009, a admis contestația și în consecință a dispus acordarea de despăgubiri în favoarea reclamanților, în sumă de 1.380.800 lei, reprezentând valoarea terenului în suprafață de 1.726 mp situat în Brăila, Piața Traian. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că, în acord cu dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, pârâtul era obligat să facă persoanei îndreptățite o ofertă privind acordarea unor bunuri sau servicii în compensare ori să propună despăgubiri, în situația când măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită. Astfel, s-a avut în vedere solicitarea formulată, în subsidiar de reclamanți, vizând acordarea despăgubirilor prin echivalent bănesc și s-a dispus plata acestora în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

Apelul formulat împotriva acestei hotărâri de contestatori a fost respins prin decizia nr. 89A din 15 martie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Totodată, s-a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Brăila, prin primar, împotriva aceleiași sentințe care a fost schimbată în tot, în rejudecare, contestația fiind respinsă ca nefondată. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut că, prin cererea introductivă s-a solicitat doar ca pârâtul să le facă reclamanților o ofertă de compensare prin atribuirea unui imobil din proprietatea acestuia. Trecând peste cererea petenților, se mai arată, instanța l-a obligat pe pârât să le achite acestora contravaloarea terenului notificat, deși admiterea expertizei de evaluare a imobilului avea alt scop, respectiv acela de a compara valoarea nemișcătorului cu cea a terenului ce, eventual, urma să fie propus pentru compensare.

Tot astfel, se reține, obligarea pârâtei la plata contravalorii terenului este nelegală întrucât potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, doar Comisia Centrală este competentă să stabilească cuantumul despăgubirilor. Cât privește apelul contestatorilor, s-a reținut că acesta nu este fondat întrucât restituirea în natură a terenului „revendicat” nu este posibilă, fapt recunoscut chiar de către petenți iar pârâta a făcut dovada că nu are posibilitatea compensării cu alte bunuri sau servicii. În cauză, au declarat recurs în termen legal contestatorii S.R., R.R.G.P., B.S.M. și S.P.G. care invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., critică hotărârea dată în apel pe considerentul respingerii greșite a contestației în condițiile în care, măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii, oferite de entitatea învestită cu soluționarea notificării sau plata despăgubirilor, vin să suplinească imposibilitatea restituirii în natură. Stabilirea unei obligații alternative, susțin recurenții, nu încalcă dispozițiile legale în materie și are drept scop tocmai pronunțarea unei hotărâri a cărei executare să nu fie imposibil de realizat. Cât privește, conchid recurenții, măsurile reparatorii prin echivalent, respectiv titlurile de participare la Fondul Proprietatea, după cotarea acestuia la bursă, instanța europeană a apreciat în mod constant, că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri.

Ca atare, se solicită modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului formulat în cauză de persoanele îndreptățite și a obligării pârâtului la restituirea în natură a terenului iar în subsidiar oferirea de bunuri sau servicii în compensare. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în redactarea ulterioară republicării, atunci când restituirea în natură a imobilului în legătură cu care s-a formulat notificarea, nu este posibilă, entitatea investită este obligată a stabili măsuri reparatorii prin echivalent ce vor consta, fie în compensarea cu alte bunuri sau servicii, fie în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Legiuitorul nu stabilește însă o „ierarhie” a măsurilor reparatorii prin echivalent, în nici o dispoziție a legii neregăsindu-se obligația entității investită cu soluționarea notificării de a acorda în mod automat – în situația particulară a imposibilității restituirii în natură a suprafeței solicitate – un alt imobil în compensare, această modalitate de soluționare a notificării fiind lăsată, în mod firesc, la aprecierea unității deținătoare, singura care poate face o evaluare corectă asupra posibilității concrete de acordare a acestei măsuri reparatorii. Or, în speță, pe parcursul derulării litigiului contestatorii nu au prezentat vreo dovadă concretă din care să rezulte că Primăria Municipiului Brăila, ar deține terenuri libere (sau construcții) care să poată fi acordate în compensare, situație în care celor în cauză nu li se puteau acorda decât măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor.

În condițiile în care însă, dispoziția atacată a fost emisă ulterior modificării și completării Legii nr. 10/2001, cuantumul acestor despăgubiri nu mai putea fi stabilit de tribunal ci, așa cum corect s-a reținut de instanța de control judiciar, de către organismul abilitat în acest sens prin Titlul nr. VII al Legii nr. 247/2005 respectiv Comisia Centrală, din subordinea Cancelariei primului ministru. Cât privește practica instanței europene, vizând plata despăgubirilor, în majoritatea deciziilor sale Curtea, nu a contestat „marja de apreciere” de care beneficiază statele în a implementa proceduri administrative, prealabile accesului concret și efectiv la o instanță.

În consecință, parcurgerea procedurilor administrative, nu prezintă, prin ea însăși „o problemă” din perspectiva Convenției, în condițiile în care rezultatul final al acestora este cel al unei despăgubiri efective, obligație ce revine Statului Român, care urmează a asigura conversia titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală, în despăgubire efectivă, după algoritmul de calcul stabilit prin lege. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții S.R., R.R.G.P., B.S.M. și S.P.G. împotriva deciziei nr. 89/A din 25 martie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2011.