ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9462/2009

Asupra

cauzei de față constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată sub nr. 169/91 din 23 ianuarie 2009 pe rolul Tribunalului

Vrancea, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat ca, prin

hotărârea ce se va pronunța, să se dispună restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație al pârâtului L.D., pentru o perioadă de cel mult trei ani,

în Italia.

În

motivarea acțiunii, reclamanta a susținut următoarele:

Pârâtul

a fost returnat din Italia la data de 30 decembrie 2008, în baza Decretului

emis de Prefectul Provinciei Roma.

Prin

sentința civilă nr. 96 din 5 februarie 2009, Tribunalul Vrancea a respins ca

neîntemeiată cererea formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte,

în considerentele hotărârii pronunțate reținându-se următoarele:

Reclamanta

a indicat în cererea de chemare în judecată împrejurări legate de

comportamentul necorespunzător al pârâtului pe durata șederii sale în Italia,

iar pârâtul a arătat, în declarația din data de 30 decembrie 2008, dată la care

a și fost expulzat, că ar fi fost depistat de autoritățile italiene în timp ce

încerca să comită o faptă de furt.

Este

evident că în aceste condiții nu a fost vorba de un proces penal în urma căruia

pârâtul să fi fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni și cu atât mai

puțin, despre o condamnare definitivă.

Conform

dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea

Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura

compatibilitatea dintre acest tratat și convențiile încheiate înainte de data

aderării, care au generat drepturi și obligații. Față de această prevedere,

legislația comunitară este de imediată aplicare, iar legea română trebuie

interpretată în raport cu norma comunitară.

Deși

calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a

restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate

dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu

care România are încheiat acord de readmisie.

Amenințarea

pe care o persoană o reprezintă față de ordinea de drept trebuie să fie reală

și suficient de gravă, astfel încât să se justifice restrângerea dreptului.

În

cauză, o astfel de dovadă nu a fost făcută, simpla afirmație cu privire la

săvârșirea unei infracțiuni neputând să fie considerată ca suficientă pentru

luarea măsurii solicitate de reclamantă.

Reclamanta

nu a făcut dovada că ar fi vorba efectiv de o condamnare de natură penală,

dovedită printr-o hotărâre judecătorească, singurul temei pentru care se

solicită restrângerea dreptului fiind decretul de expulzare a pârâtului, pe

care reclamanta l-a atașat la dosar.

Prin

decizia civilă nr. 123/A a Curții de Apel Galați, s-a respins apelul declarat

de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva sentinței civile nr. 96

din 5 februarie 2009 a Tribunalului Vrancea.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Norma

comunitară prevede în mod limitativ doar trei situații în care statul ar putea

restrânge libertatea de circulație a persoanelor: afectarea ordinii publice,

siguranței publice sau sănătății.

Cum

reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul L.D. s-ar afla într-una din acele

situații ce ar impune restricționarea dreptului la liberă circulație în spațiul

Uniunii Europene, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a principiilor de

interpretare stabilite în jurisprudența Curții Europene de Justiție.

Împotriva

deciziei civile nr. 123A din 14 aprilie 2009 a Curții de Apel Galați a declarat

recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, formulând următoarele

critici:

În

temeiul art. 25 din Constituție, dreptul la liberă circulație, în țară și

străinătate, este garantat; legea stabilește condițiile exercitării acestui

drept. Libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, ea trebuind să se

desfășoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea și respectarea unor condiții

stabilite de lege.

Returnarea

unui cetățean român dintr-un stat membru al Uniunii Europene, în baza unui

acord de readmisie, se aplică atunci când s-a încălcat ordinea juridică

interioară a respectivului stat membru din Uniunea Europeană de către

cetățeanul român cu privire la care se solicită returnarea, ceea ce conduce la

concluzia că doar acel stat membru al Uniunii Europene poate cenzura

legalitatea măsurii de returnare.

Obligația

statului român ca, ulterior readmisiei cetățeanului român returnat, să

restrângă dreptul la liberă circulație al respectivului cetățean român este

expres stipulată prin art. 38 din Legea nr. 248/2005.

Față

de situația concretă a intimatului-pârât, care a încălcat deja pe teritoriul

unui stat membru al Uniunii Europene dispozițiile legale privind regimul

juridic al străinilor, se impune concluzia că măsura restrângerii dreptului la

liberă circulație pe teritoriul Italiei are un scop legitim, respectiv,

prevenirea unor fapte de natură să aducă atingere ordinii publice din acele

state.

Recursul

este nefondat.

Reclamanta

a solicitat restrângerea exercitării dreptului pârâtului la libera circulație

în Italia, în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul

liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Libertatea

circulației cetățenilor români nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare

cu respectarea cerințelor legii materiale speciale, la care trimite art. 25

alin. (1) teza a II-a din Constituție. Or, Legea nr. 248/2005 privind regimul

liberei circulații a cetățenilor români în străinătate nu stabilește că, prin

simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună

restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulație.

Dacă

legiuitorul ar fi dorit ca simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod

direct restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație, ar fi stipulat

că o asemenea restrângere operează de drept.

În

legislația primară, art. 18.1. TCE prevede că orice cetățean al Uniunii are

dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub

rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate

pentru aplicarea sa.

În

legislația secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului

European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și

rezidență a cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe

teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68

și de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE,

75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește

că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate

fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau

sănătate publică.

Prin

O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a

cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic

European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, și care a intrat în vigoare la data

aderării României la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă Directiva

Consiliului nr. 38/2004/CE.

Drept

urmare, normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în

raport cu normele de drept intern.

Potrivit

dispozițiilor art. 27 alin. (1) din această Directivă, statele membre pot

restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a

membrilor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică,

siguranță publică sau sănătate publică, în paragraful al doilea precizându-se,

în acest sens, că, măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță

publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe

conduita persoanei în cauză, iar condamnările penale anterioare nu pot

justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.

Întrucât

reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia

dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, atât instanța de fond, cât

și cea de apel au pronunțat hotărâri legale, date cu aplicarea și interpretarea

corectă a prevederilor legii materiale incidente.

Astfel

fiind, Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., respingând recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

R

espinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte

împotriva deciziei nr. 123A din 14 aprilie 2009 a Curții de Apel Galați, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 19 noiembrie 2009.