SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL DÖLENEKEN c. TURCIA Cererea nr. 31132/96) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 decembrie 2005 DEFINITIVF 06/03/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Döleneken c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J-P. Costa președinte A.B.
Baka Cabral Barreto Türmen Butkevych Jočienė, Popović, judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune graffière de secțiune După ce ați deliberat în camera consiliului la 15 noiembrie 2005, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se găsește o cerere (n 31132/96) îndreptat împotriva Republicii Turcia, dintre care doi resortisanți ai acestui stat, Mahinur Döleneken și Turgut Döleneken, ( Reclamanții, care au fost admiși în beneficiul asistenței judiciare, sunt reprezentați de domnul Sami Alptekin, avocat la La 14 martie 2000, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice cauza întemeiată pe durata procedurii guvernului. În temeiul articolului 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că aceasta se va pronunța în același timp asupra admisibilității și a fondului.
La 12 aprilie 1988, fiul familiei Döleneken, Alper, în vârstă de șapte ani, a găsit moartea, înecându-se pe fundul unei fântâni aparținând TCDD (Türkiye Cumhuriyeti Devlet Demir Yollar. La 21 aprilie 1988, procurorul general al Republicii, însoțit de un expert, a mers la locul incidentului și a întocmit un proces-verbal privind, printre altele, absența oricărei măsuri de securitate în jurul fântânii în cauză. Prin urmare, s-a deschis o instrucțiune penală cu privire la circumstanțele în care copilul a decedat. Nu s-a intentat nicio acțiune penală în acest caz, din cauza unor circumstanțe care să permită încheierea răspunderii TCDD și/sau a personalului acesteia în raport cu dreptul penal turc.
La 6 mai 1988, reclamanții au introdus în fața Camerei Civile a Tribunalului de Mare Instanță în D.A. o acțiune în despăgubire împotriva administrației publice TCDD, precum și municipalitatea Buca, din cauza lipsei de serviciu și a neglijenței grave. Ei au solicitat 8 100 000 de lire turce (TRL) pentru despăgubiri pentru daune morale și materiale. Printr-o decizie din 14 iulie 1988, Tribunalul respectiv s-a declarat incompetent din punct de vedere material și a dispus trimiterea dosarului cauzei în fața instanței administrative competente, sub rezerva unei cereri exprese din partea reclamanților. La 9 martie 1989, în scopul acțiunii administrative pe care intenționau să o exercite, reclamanții au adresat o cerere scrisă Direcției Generale TCDD, precum și reprezentanților din diazmir și Konak, care solicitau repararea prejudiciilor morale și materiale cauzate de moartea fiului lor.
10. Printr-o scrisoare din 23 martie 1989, TCDD a răspuns că responsabilitatea n Într-o hotărâre din 13 februarie 1992, tribunalul i-a pus sub semnul întrebării pe reclamanți, pe motiv că cauza lor apărea din instanțele civile ca fiind TCDD și era vădit nefondată ca fiind cea care punea sub semnul întrebării cele două municipalități 13. La 14 septembrie 1992, reclamanții s-au opus acestei hotărâri în fața Consiliului de Stat, care s-a pronunțat la 30 noiembrie 1993. În hotărârea sa, după ce a ajuns la concluzia că litigiul se afla într-adevăr sub incidența procedurii administrative, Consiliul de Stat a reformat hotărârea atacată, dar într-un sens nefavorabil apelanților. Potrivit instanței superioare, instanța ar fi trebuit, în speță, să se abțină de la a lua în considerare pe fond cererea de despăgubire, întrucât aceasta era tardivă, deci inadmisibilă.
Astfel dosarul cauzei a fost trimis în primă instanță. 14. După revizuirea dosarului, instanța a refuzat totuși, în conformitate cu art. 49. 4 din Codul de procedură administrativă, să se conformeze hotărârii Consiliului de Stat. În hotărârea sa din 9 februarie 1995, acesta își menține poziția, și anume că recursul reclamanților era purtat în termenul legal prevăzut în acest scop. 15. La rândul său, TCDD s-a asigurat în fața Camerei Plenare a Consiliului de Stat. Având în vedere dosarul în fața acesteia, aceasta a ajuns la concluzia că recursul în fața tribunalului, competent în această privință, era fără întârziere și că acesta era responsabil pentru soluționarea cauzei. 16. Astfel, dosarul cauzei a fost, pentru ultima dată, trimis Tribunalului de Primă Instanță care, la 17 aprilie 1997, a dat câștig de cauză reclamanților.
În temeiul articolului 125 din Constituție, el a condamnat TCDD să plătească 9 000 000 de TRL pentru daune morale și 1 000 000 TRL pentru daune materiale. 17. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, așa cum se prevede la art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Cu privire la admisibilitatea 18. Curtea constată că respondența nu este în mod vădit greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de neconformare.
Pe fond 19. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 6 mai 1988 și a fost încheiată la 17 aprilie 1997 și, prin urmare, a durat aproape nouă ani, în cazul în care a făcut obiectul a șase hotărâri în fața a trei grade de instanță. 20. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale cazului în speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea, de exemplu, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, CEDO 2000 VII 21. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Convenție.
În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamanții evocă diverse cheltuieli suportate după moartea fiului lor și suferința cauzată de prelungirea excesivă a procedurii legate de decesul acestuia și se referă la înțelepciunea Curții pentru coaserea de daune materiale și morale pretinse. 24. Guvernul contestă aceste pretenții. 25. Curtea consideră că reclamanții au suferit o eroare morală certă. Statuând în echitate, aceasta le acordă 3 000 de euro (EUR) împreună în acest sens.
Cheltuieli și cheltuieli de judecată 26. Instanțele nu au formulat o cerere privind cheltuielile și cheltuielile de judecată. Prin urmare, nu este necesar să se acorde o sumă în acest sens. Interese moratoriu 27. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în comun, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 3 000 EUR (trei mii EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit; această sumă trebuie convertită în noi cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului.
de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 6 decembrie 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. S. Dolle J.-P. Costa Module Președinte
AFFAIRE DÖLENEKEN c. TURQUIE ( Requête n o 31132/96) ARRÊT STRASBOURG 6 décembre 2005 DÉFINITIF 06/03/2006 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Döleneken c. Turquie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , A.B. Baka , I. Cabral Barreto , R. Türmen , V. Butkevych , M me D. Jočienė, M. D. Popović, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 novembre 2005, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 31132/96) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet Etat, M me Mahinur Döleneken et M. Turgut Döleneken, (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 28 mars 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Les requérants, qui ont été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, sont représentés par M e Sami Alptekin, avocat à İzmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent dans la procédure devant la Cour.
3.Le 14 mars 2000, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT
4. Les requérants sont nés respectivement en 1953 et 1957 et résident à Denizli.
5.Le 12 avril 1988, le fils des Döleneken, Alper, alors âgé de sept ans, trouva la mort, noyé au fond d’un puits appartenant à la TCDD ( Türkiye Cumhuriyeti Devlet Demir Yolları ), société ferroviaire nationale.
6.Le 21 avril 1988, le substitut du procureur de la République, accompagné d’un expert, se rendit sur les lieux de l’incident et établit un procès-verbal constatant notamment l’absence d’une quelconque mesure de sécurité autour du puits en question. Par conséquent, une instruction pénale fut ouverte sur les circonstances dans lesquelles l’enfant est décédé. Aucune action pénale n’a été intentée en l’espèce, faute de circonstances permettant de conclure à la responsabilité de la TCDD et/ou de son personnel au regard du droit pénal turc.
7.Le 6 mai 1988, les requérants introduisirent devant la chambre civile du tribunal de grande instance d’İzmir une action en dommages et intérêts contre l’administration dont relève la TCDD ainsi que la municipalité de Buca, pour faute de service et négligence grave. Ils demandèrent 8 100 000 livres turques (TRL) au titre d’indemnités pour dommages moraux et matériaux.
8.Par une décision du 14 juillet 1988, ledit tribunal se déclara incompétent ratione materiæ et ordonna le renvoi du dossier de l’affaire devant la juridiction administrative compétente, sous réserve d’une demande expresse des requérants.
9.Le 9 mars 1989, aux fins du recours administratif qu’ils entendaient exercer, les requérants adressèrent une demande écrite à la direction générale de la TCDD ainsi qu’aux municipalités d’İzmir et de Konak, réclamant réparation du tort moral et matériel du fait de la mort de leur fils.
10.Par une lettre du 23 mars 1989, la TCDD répondit que la responsabilité n’appartenait qu’aux municipalités. Quant à ces dernières, elles ne répondirent pas.
11.Le 24 mai 1989, les requérants intentèrent un recours de pleine juridiction devant le tribunal administratif d’İzmir (« le tribunal ») contre les trois autorités susmentionnées, réclamant 10 000 000 TRL au titre de préjudice moral et matériel.
12.Par un jugement du 13 février 1992, le tribunal débouta les requérants, au motif que leur affaire ressortait des juridictions civiles en tant qu’elle concernait la TCDD et était manifestement mal fondée en tant qu’elle mettait en cause les deux municipalités.
13.Le 14 septembre 1992, les requérants se pourvurent contre ce jugement devant le Conseil d’État, lequel se prononça le 30 novembre 1993. Dans son arrêt, après avoir conclu que le litige relevait bien du contentieux administratif, le Conseil d’État réforma le jugement attaqué, mais dans un sens défavorable aux appelants. D’après la haute juridiction, le tribunal aurait dû en l’espèce s’abstenir d’examiner au fond la demande d’indemnisation puisque celle-ci était tardive, donc irrecevable. Le dossier de l’affaire fut ainsi renvoyé en première instance.
14.Après avoir réexaminé le dossier, le tribunal refusa toutefois, en vertu de l’article 49 § 4 du code de la procédure administrative, de se conformer à l’arrêt du Conseil d’État. Dans son jugement du 9 février 1995, il maintînt sa position, à savoir que le recours des requérants était porté dans le délai légal prévu à cette fin.
15.La TCDD se pourvut, à son tour, devant la chambre plénière du Conseil d’État. Au vu du dossier devant elle, cette dernière parvint à la conclusion que le recours des requérants n’était aucunement tardif et qu’il incombait au tribunal, compétent en la matière, de trancher.
16.Ainsi, le dossier de l’affaire fut, une dernière fois, renvoyé devant le tribunal de première instance qui, le 17 avril 1997, donna gain de cause aux requérants. En application de l’article 125 de la Constitution, il condamna la TCDD à verser 9 000 000 TRL au titre de dommage moral et 1 000 000 TRL au titre de dommage matériel. EN DROIT I.
17. Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » A. Sur la recevabilité
18.La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond
19.La période à considérer a débuté le 6 mai 1988 et s’est terminée le 17 avril 1997. Elle a donc duré près de neuf ans, l’affaire ayant fait l’objet de six décisions devant trois degrés de juridiction.
20.La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, par exemple, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, CEDH 2000 ‑ VII).
21.Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
22. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
23.Les requérants évoquent divers frais encourus après le décès de leur fils et la détresse causée par le prolongement excessif de la procédure liée à ce décès, et s’en remettent à la sagesse de la Cour pour le chiffrage de dommages matériaux et moraux allégués.
24.Le Gouvernement conteste ces prétentions.
25.La Cour estime que les requérants ont subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle leur accorde 3 000 euros (EUR) conjointement à ce titre. B. Frais et dépens
26.Les requérants n’ont pas formulé de demande relative au frais et dépens. Il n’y a pas lieu donc d’accorder de montant à ce titre. C. Intérêts moratoires
27.La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare le restant de la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser aux requérants, conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; cette somme est à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement : b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président