ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 10.11.2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3811/2010

HOTĂRÂRE
10.11.2010
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3811/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Reclamanta SIF T. SA București, prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția

comercială, sub nr. 8873/118/2008, a chemat în judecata pe pârâta SC G. SA

solicitând instanței să se constate nulitatea pct. 5 al

hotărârii A.G.E.A. SC G. SA din 5 august 2008 referitor la aprobarea

închirierii complexului C. SC D.A. SA precum și la aprobarea formei

contractului de închiriere cu consecința comunicării hotărârii

la Oficiul Registrului Comerțului.

Sub aspect procedural, relevă

reclamanta că se legitimează procesual activ, fiind acționar la

societatea pârâtă, iar votul său a fost negativ la adoptarea

hotărârii contestate.

Sub un prim aspect se relevă

că nu a fost respectat dreptul la informare al acționarilor, fiind

încălcate dispozițiile art. 243 alin. (5) din Legea nr. 297/2004

constatând că au fost aduse în cadrul ședinței aceste

neregularități.

În al doilea rând hotărârea a

fost luată cu încălcarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 297/2004

care consacră principiul priorității interesului

societății, principiu prelevat și de către Legea nr. 31/1990

în art. 136.

Sub aspect pragmatic, reclamanta a

relevat că atât timp cât chiria nu acoperă nici o treime din

datoriile cu analizarea, este evident că se impune ca închirierea să

se facă prin licitație publică.

În drept au fost invocate

dispozițiile art. 132 din Legea nr. 31/1990.

Pârâta a invocat excepția

lipsei de interes, susținând în esență că prezența

reclamantei nu justifică interesul promovării unei astfel de

acțiuni, excepție ce a fost unită cu fondul cauzei prin

încheierea din 11 februarie 2009.

Prin sentința civilă nr. 109

din 3 iunie 2009 Tribunalul Constanța a respins ca nefondată

acțiunea în anulare a punctului 5 al hotărârii A.G.A din 5 august 2008

formulată de reclamanta SIF T. SA în contradictoriu cu pârâta SC G. SA.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că pârâta a fost

informată în calitate de acționar în legătură cu problemele

supuse dezbaterii A.G.A.

Consiliul de Administrație

și-a argumentat punctul de vedere prin note de fundamentare susținând

că se impune închirierea hotelului prin negociere directă

datorită faptului că activul nu este atractiv.

Măsura închirierii prin

negociere directă constituie o chestiune de oportunitate și nicidecum

de nelegalitate tocmai circumscris caracteristicilor zonale ale spațiului.

Raportul comisiei de cenzori care

opinează că într-adevăr soluția închirierii nu este

suficientă pentru acoperirea cheltuielilor nu justifică anularea

acordului de voință ci reprezintă o sancționare a activității

manageriale, cu alte implicații juridice.

Reclamanta nu a identificat ce norme

legale sau statutare au fost încălcate ci a susținut că a fost

încălcat principiul interesului societății.

Apelul declarat de reclamanta SIF T.

SA Brașov împotriva sentinței nr. 109/2009 a Tribunalului Constanta a

fost respins ca nefondat prin decizia nr. 162 din 9 decembrie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția

comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ

și fiscal.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele

considerente:

În legătură cu motivul

privind dreptul de informare a acționarilor, Președintele Consiliului

de Administrație al SC G. SA a convocat pentru data de 4 august 2008 ora

16:00 A.G.E.A. SC G. SA, ordinea de zi având la pct. 5 – aprobarea închirierii

Complexului C. (fost G.) prin negocierea directă și aprobarea formei

contractului de închiriere.”

Convocatorul pentru A.G.E.A. a fost

publicat în Monitorul Oficial nr. 166/3603 din 30 iunie 2008 și ziarul

„Ziua de Constanța” nr. 2308/1 din 1 iulie 2008.

În cuprinsul convocatorului s-a

menționat că începând cu 24 iulie 2008 sunt disponibile în vederea

consultării de către acționari materialele informative

referitoare la problemele incluse pe ordinea de zi a A.G.E.A. a acționarilor

la sediul societății, Mangalia sau în București, sector 2, de

luni până vineri, între orele 10:30 – 15:30.

Datorită neîntrunirii

cvorumului necesar de prezență, A.G.E.A. s-a întrunit la a doua

convocare, (ce a fost prevăzută în convocatorul publicat în Monitorul

Oficial) respectiv la 5 august 2008.

Potrivit art. 243 pct. 5 din Legea nr.

297/2004 „cu minim 5 zile înaintea adunării generale a acționarilor,

societatea va pune la dispoziția acționarilor, pe website-ul propriu

sau la sediul acesteia, documentele sau informații vizând problemele

înscrise pe ordinea de zi”.

În speță, așa cum s-a

menționat în convocator, documentele și informațiile vizând

problemele înscrise pe ordinea de zi au fost puse la dispoziția acționarilor

începând cu 24 iulie 2008 atât la sediul din Mangalia, cât și în

București, sector 2, respectându-se cerința prevăzută de

textul de lege sus menționat.

De altfel, intimata pârâtă a

urmărit informarea apelantei – reclamante prin expedierea directă la

adresa acesteia, însă corespondența i-a fost returnată.

Chiar apelanta reclamantă, prin

însăși motivele de apel, a recunoscut că nu neagă

existența notei consiliului de administrație (recunoscând implicit

că a avut cunoștință de aceasta) însă a susținut

că nota nu cuprinde toate informațiile.

În atare condiție nu s-a putut

reține că apelanta – reclamantă nu a avut acces la documentele

și informațiile ce urmau a fi avute în vedere de către

hotărârea contestată (pct. 5).

În nota de fundamentare, s-a

arătat, în legătură cu pct. 5 din ordinea de zi, de ce se impune

închirierea hotelului proprietatea pârâtei, prin negociere directă, astfel

că reclamanta a avut cunoștință de ce se impune o astfel de

măsură.

Mai mult decât atât, se arată

de ce a fost selectată o anumită firmă, care de altfel a oferit

cel mai bun preț al chiriei, 80.000 euro, în comparație cu celelalte

oferte.

Susținerea, apelantei

reclamante referitoare la faptul că suma percepută cu titlu de chirie

nu este fundamentată și nici oportună, este neîntemeiată

întrucât societatea pârâtă a ales oferta cea mai bună.

Faptul că prețul chiriei

nu acoperă nici măcar cheltuielile cu amortizarea (societatea

înregistrând la 31 decembrie 2007 suma de 933.312 lei) conduce la ideea că

în speță chiria este nejustificat de mică, întrucât suma de 933.312

lei reprezentând amortizarea cumulată aferentă întregii perioade de

existență a societății de la înființare și

până la 31 decembrie 2007.

În ceea ce privește faptul

că societatea pârâtă s-ar fi aflat în stare de insolvență,

nu are nici o relevanță asupra hotărârii adoptate și

contestate de reclamantă. Fiind o procedură publică, apelanta

reclamantă putea obține relații în legătură cu starea

societății pârâte.

În legătură cu încălcarea

principiului interesului societar – art. 210 din Legea nr. 297/2004 și art.

136.1 din Legea nr. 31/1990, instanța de apel a reținut că nici

acest motiv nu este întemeiat, astfel:

În urma studiilor efectuate de

Consiliului de Administrație al SC G. SA a rezultat că activul C.,

situat în stațiunea Mangalia, nu reprezintă un activ atractiv de pe

urma căreia se pot obține rezultate financiare. În această

situație s-a ajuns la concluzia că cea mai bună variantă de

exploatare a activului este închirierea sa prin negociere directă. S-a

ales prețul chiriei cel mai mare precum și celelalte avantaje,

respectiv angajarea personalului, efectuarea reparațiilor curente și

a cheltuielilor legate de conservarea hotelului în extrasezon, precum și

suportarea cheltuielilor legate de utilități.

Din probele administrate nu

rezultă că ceilalți acționari care au votat pentru

adoptarea pct. 5 din A.G.A. și-au exercitat dreptul cu rea

credință, în detrimentul dreptului celorlalți acționari sau

ai societății.

Invocarea în apărare de

către apelantă reclamantă a raportului comisiei de cenzori, nu

este de natură să dovedească încălcarea dispozițiilor art.

210 din Legea nr. 297/2004 și art. 136 pct. 1 din Legea nr. 31/1990,

întrucât, pe de o parte, comisia de cenzori recomandă exploatarea proprie

a hotelului și nu închirierea sa, iar de pe altă parte, acel raport

se referă la anul 2007 și nu la 2008, când s-a adoptat hotărârea

contestată și contractul de închiriere.

În ceea ce privește ultima

critică, chiar dacă s-a reținut de către instanța de

fond că nu s-au identificat normele legale sau statutare ce au fost

încălcate, s-a realizat de către aceasta o analiză corectă

a dispozițiilor art. 210 și art. 136 pct. 1.

Împotriva acestei decizii,

reclamanta SIF T. SA Brașov a declarat recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate cu consecința schimbării în

tot a sentinței instanței de fond, în sensul admiterii cererii de

chemare în judecată.

În dezvoltarea recursului său,

recurenta reluând cu punct și virgulă motivele din apel sub forma

criticilor în recurs, a reiterat faptul că instanța de apel în mod

netemeinic și nefondat a concluzionat că în speță a fost

respectată cerința prevăzută de art. 245 alin. (5) din

Legea nr. 297/2004, motiv pentru care solicită instanței de control

judiciar să constate că dreptul la informare al reclamantei a fost

încălcat, care reiese și din faptul că reprezentantul SIF T. SA

a adus la cunoștința A.G.A. această neregularitate chiar în

cadrul adunării generale, precum și din faptul că probatoriul

pârâtei este inexistent.

În opinia sa, simpla prevedere în

convocator că documentele și informațiile referitoare la

dezbateri se află la sediul societății începând cu o

anumită dată, nu înseamnă că obligația este îndeplinită.

În concluzie, recurenta

consideră că instanța de apel a aplicat greșit textele

legale referitoare la dreptul de informare al acționarilor, respectiv art.

243 alin. (5) din Legea nr. 297/2004, art. 134 alin. (2) și art. 136 alin.

(1) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006.

Recurenta mai susține că,

instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, fiind

nefondată reținerea conform căreia „intimata-pârâtă a

urmărit informarea reclamantei prin expediere directă la adresa

acesteia, însă corespondența i-a fost returnată”.

Astfel, se susține de către

recurentă că instanța nu a verificat ce fel de acte i-au fost

comunicate, solicitând să se constate că niciunul din aceste acte nu

răspunde problemelor de informare ridicate de către SIF T. SA.

De asemenea, recurenta

apreciază că nota de fundamentare a consiliului de administrație

la care face trimitere instanța nu reprezintă o informare

completă a acționarilor.

Se mai susține că

instanța de apel a reținut greșit faptul că raportul

comisiei de cenzori nu este de natură să dovedească

încălcarea dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 297/2004 și art.

136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, întrucât în opinia recurentei din acest

raport reiese clar că pe de o parte societatea a înregistrat pierderi din

cauza menținerii sistemului de închiriere a activului, iar pe de altă

parte că s-au decontat cheltuieli cu reparațiile și

întreținerea activului care se află sub regim de închiriere și

ar fi fost obligația chiriașului, acesta fiind sensul în care trebuia

înțeles raportul cenzorilor și nu cel reținut de

instanță.

În final, recurenta susține

că instanța de apel, fără a arăta de ce nu a analizat

aspectul legat de încălcarea principiului priorității

interesului societar, a preluat susținerile instanței de fond, astfel

că apreciază că ambele instanțe nu au lecturat acțiunea

din moment ce nu s-au observat textele de lege citate și explicitate.

Prin concluziile scrise, intimata

pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și

menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală.

Înalta Curte analizând decizia prin

prisma criticilor formulate, va respinge recursul pentru următoarele

considerente:

Curtea, găsește nefondat

motivul de recurs invocat de recurentă și prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ. în condițiile în care nu rezultă că, în cauza de

față, instanța de apel ar fi recurs la încălcarea unor

texte de lege aplicabile speței sau că ar fi aplicat greșit

dispozițiile legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu

totul eronat.

Critica recurentei vizând aplicarea

greșită a prevederilor legale referitoare la respectarea dreptului de

informare a acționarilor, respectiv art. 243 alin. (5) din Legea nr. 297/2004,

art. 134 alin. (2) și art. 136 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006

nu poate fi primită, întrucât dreptul de informare al acționarei SIF

Astfel, cum corect a reținut

și instanța de apel, potrivit convocatorului, documentele au fost

puse la dispoziția reclamantei cu 5 zile înaintea A.G.E.A., fiind

respectate prevederile art. 243 pct. 5 din Legea nr. 297/2004, specificându-se

în mod clar că începând cu data de 24 iulie 2008, de luni până

vineri, între orele 10.20-15.30, sunt disponibile, în vederea consultării

de către acționari, materialele informative referitoare la problemele

incluse pe ordinea de zi a A.G.E.A. a acționarilor, atât la sediul din

Constanța, cât și cel din București.

De altfel, toate documentele au fost

comunicate de către societatea pârâtă prin scrisoare recomandată

expediată direct la sediul recurentei reclamante.

Prin urmare, intimata-pârâtă

și-a îndeplinit obligația privind informarea acționarilor cu

privire la problemele înscrise pe ordinea de zi conform prevederilor art. 243 alin.

(5) din Legea nr. 297 /2004, art. 134 alin2 și art. 136 alin. (1) din Regulamentul

C.N.V.M. nr. 1/2006, așa cum rezultă din Convocatorul pentru A.G.E.A.

publicat în Monitorul Oficial nr. 166/3603 din 30 iunie 2008 și ziarul

„Ziua de Constanța” nr. 2308/1 din 1 iulie 2008.

Susținerea recurentei în sensul

că instanța a reținut că i-au fost comunicate anumite acte,

însă nu a verificat conținutul acestora va fi înlăturată,

având în vedere că aceasta este o critică de netemeinicie ce nu poate

fi analizată în recurs.

De altfel, cum corect a reținut

și instanța de apel, reclamanta a recunoscut pe parcursul litigiului

faptul că nu neagă existența notei consiliului de

administrație, astfel că nu se poate reține că reclamanta

nu a avut acces la documentele și informațiile ce urmau a fi avute în

vedere de către acționari prin hotărârea contestată (pct. 5).

Referitor la argumentele recurentei

privind nota de fundamentare a consiliului de administrație, se

observă că recurenta deși susține că instanța de

apel a aplicat greșit legea nu arată ce dispoziții legale au

fost încălcate pentru justificarea și întemeierea acestor critici,

evidențiind astfel nemulțumirea sa sub aspectul în care instanța

a interpretat materialul probator administrat în cauză, critici care exced

competența instanței de recurs. În consecință, se impune

respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigentele

impuse de art. 304 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac,

care instituie un control de legalitate a hotărârii

judecătorești recurate.

În ceea ce privește critica

recurentei vizând greșita apreciere a instanței în sensul că

„raportul de cenzori nu este de natură să dovedească

încălcarea dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 297/2004 și art.

136 alin. (1) din Legea nr. 39/1990” se constată de asemenea că este

nefondată, având în vedere că așa cum corect a reținut

și instanța de apel, raportul se referă la anul 2007 și nu

la anul 2008 când s-a adoptat hotărârea contestată și contractul

de închiriere, în cadrul căruia comisia de cenzori a recomandat

exploatarea proprie a hotelului și nu închirierea sa. Faptul că,

instanța de apel nu a împărtășit punctul de vedere al

recurentei în sensul că închirierea activului este păgubitoare pentru

pârâtă, prin invocarea unui raport de cenzori aferent unui alt an,

respectiv 2007, nu poate conduce la concluzia că decizia recurată a

fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii.

Curtea, va respinge și critica

recurentei referitoare la faptul că instanța de apel nu a analizat

încălcarea principiului priorității a interesului societar în

sensul că preluat susținerile instanței de fond. Astfel, se

observă că instanța de apel a analizat încălcarea

principiului societar reținând în mod corect netemeinicia acestuia, precum

și faptul că instanța de fond a făcut o analiză

corectă a dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 297/2004 și art. 136

alin. (1) din Legea nr. 39/1990 chiar dacă nu a identificat normele legale

sau statutare ce au fost încălcate, având în vedere și faptul că

din probele aflate la dosar nu a rezultat că ceilalți acționari

care au votat pentru adoptarea pct. 5 din A.G.A. și-au exercitat dreptul

cu rea-credință în detrimentul dreptului celorlalți

acționari sau ai societății.

Pentru aceste considerente, conform

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta SIF T. SA Brașov împotriva deciziei nr. 162/COM

din 9 decembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal.

Recurenta reclamantă, fiind în

culpă procesuală va fi obligată să plătească

intimatei pârâte SC G. SA Mangalia suma de 1.500 lei reprezentând cheltuieli de

judecată, cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta SIF T. SA Brașov împotriva deciziei nr. 162/COM din

9 decembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta

reclamantă SIF T. SA Brașov la plata cheltuielilor de judecată

în sumă de 1.500 lei către intimata pârâtă SC G. SA Mangalia.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2010.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2010-04-21
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1315/2010
. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990. Împotriva menționatei decizii a formulat recurs apelanta – reclamantă, invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului invocat, prevăzut de art. 304 pct.
ÎCCJ 2012-10-24
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4125/2012
incidența legislației privatizării raportat la art. 2, art. 15 alin. (4) Legea nr. 137/2002, art. 241 alin. (2) Legea nr. 297/2004 și art. 153 22 Legea nr. 31/1990, competența de aprobare a operațiunii de închiriere, vânzare a activelor uno
ÎCCJ 2010-05-13
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1710/2010
faptul că Legea nr. 133/1999 a fost abrogată nu are relevanță, deoarece Legea nr. 346/2004 menține aceleași dispoziții privind obligativitatea locatorului de a vinde locatarului activul disponibil la acea vreme, singura deosebire constând î
ÎCCJ 2010-09-15
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2742/2010
mpotriva sentinței pronunțate de instanța de fond a declarat apel reclamanta, apel respins, ca nefondat, prin decizia comerciala nr. 452 din 4 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Pentru a pronunța
ÎCCJ 2010-03-05
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 905/2010
re, în privința lucrului. În final a fost înlăturată și critica referitoare la determinarea cuantumului lipsei de folosință, instanța precizând că chiria luată în calcul este doar un mijloc de estimare a cuantumului care nu schimbă obiectul
Sursă