ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1315/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată Tribunalului Iași, la data de 17 mai 2007, reclamanta C.A. a chemat în judecată pe pârâtele I.C. și SC A. SRL solicitând instanței să dispună excluderea pârâtei I.C. din societatea pârâtă, în temeiul art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, stabilirea structurii participării la capitalul social a celorlalți asociați și continuarea existenței societății sub forma societății cu răspundere limitată cu asociat unic în persoana reclamantei, sens în care aceasta își manifestă expres voința, potrivit art. 229 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, cu cheltuieli de judecată.

Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Iași, prin sentința comercială nr. 367, pronunțată la data de 6 februarie 2009 a respins excepția tardivității introducerii acțiunii, invocată de pârâte; a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, pe care a obligat-o să plătească pârâtei SC A. SRL suma de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Spre a hotărî astfel, prima instanță a reținut, cu referire la excepția tardivității, că art. 222 și art. 223 din Legea nr. 31/1990 nu impune un termen pentru formularea acțiunii în excluderea asociatului administrator, iar, în ce privește fondul cauzei, a reținut, în principal, că neglijența și inabilitatea în afaceri nu pot fi considerate fraudă, atât timp cât acestor fapte le lipsește elementul volițional care să permită calificarea lor ca fiind acte de înșelăciune, or reclamanta nu a demonstrat existența fraudei sau a celorlalte fapte incriminate de art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 în sarcina pârâtei I.C., nefiind dovedit nici prejudiciul adus societății.

Apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului a fost respins, ca nefondat, de Secția comercială a Curții de Apel Iași, prin decizia nr. 96, pronunțată la data de 2 noiembrie 2009. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel, răspunzând criticilor apelantei, a reținut că, în mod corect, tribunalul a considerat că prin semnarea proiectului de divizare de către ambele asociate acestea au achiesat la cele cuprinse în acest înscris, asumându-și riscul ca valoarea mijloacelor circulante să fie mai mare, iar acceptarea unui pasiv mai mare decât cel precizat în proiectul de divizare nu reflectă intenția pârâtei de a prejudicia societatea; că nu există nicio legătură între retragerea plângerii penale de către pârâta I.C.

și recuperarea arhivei societății; că instanța de fond a reținut corect – raportându-se la faptul că SC A. SRL nu a constituit consiliul de administrație conform art. 15 din statutul societății din cauza divergențelor dintre cele două administratoare - că hotărârile au fost luate de asociatul care a reprezentat majoritatea absolută a capitalului social, respectiv de I.C., în concordanță cu dispozițiile art. 76 alin. (1), raportat la art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990; că refuzul administratoarei I.C.

de a convoca adunarea generală a asociaților, la cererea reclamantei C.A., putea fi sancționat prin sesizarea instanței cu o cerere introdusă în temeiul art. 73 lit. e) din Legea nr. 31/1990, republicată; că, în lipsa actelor contabile aferente perioadei 1 septembrie 2000 – 31 decembrie 2002, în special a contractelor de închiriere, chiar dacă încasarea chiriei s-a făcut diferențiat, nu se poate reține o fraudă în dauna societății din moment ce aceasta a obținut anual profit și nu s-a făcut dovada negocierii unor chirii lunare sub prețul pieței; că, nici neplata dividendelor, nu poate constitui motiv de excludere, iar obligarea societății la plata cheltuielilor de executare a sentinței civile nr. 313 din 14 ianuarie 2008 nu presupune că pârâta a urmărit obținerea unui profit; că, în ceea ce privește fondul de rezervă, chiar dacă s-a probat că societatea nu a înregistrat corect constituirea acestuia în perioada 2003 – 2006, reclamanta nu a făcut dovada intenției pârâtei și nici a provocării unui prejudiciu în dauna societății; că nederularea operațiunilor bancare și închiderea unui cont bancar SC B. SA nu pot constitui fraudă în înțelesul lit. d) a art. 222 din Legea nr. 31/1990; că plata drepturilor salariale ale salariatei H.T.

s-a făcut urmare a executării sentinței civile nr. 104 din 13 februarie 2004 a Tribunalului Iași, neexistând intenția de fraudare a intereselor societății și a apreciat, nefondat, motivul de apel referitor la plângerile și acțiunile formulate de pârâtă împotriva reclamantei, finalizate cu obligarea societății la plata cheltuielilor de judecată, în raport cu art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990. Împotriva menționatei decizii a formulat recurs apelanta – reclamantă, invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului invocat, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., s-a arătat, în esență, că instanța nu a analizat toate motivele de apel, cu referire la motivul de apel privind prelungirea contractelor de închiriere încheiate cu o serie de chiriași care aveau datorii față de societate, situație de fapt pe care nici prima instanță nu a avut-o în vedere, nemotivând soluția de respingere a apelului prin prisma acestui motiv, iar, în dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, neanalizând a doua ipoteză a acestui text de lege, referitoare la excluderea administratorului asociat, în situația în care acesta se servește de semnătura socială sau de capitalul social în folosul său sau al altora.

Intimata I.C. a solicitat, prin întâmpinarea formulată în cauză, respingerea recursului și menținerea deciziei atacate, apreciind neîntemeiate criticile aduse acestei hotărâri prin motivele invocate. Recursul este nefondat. Astfel, examinarea considerentelor deciziei atacate relevă că instanța de control judiciar a răspuns fiecărui motiv, invocat de apelantă prin cererea de apel, inclusiv celui referitor la încheierea unor contracte de închiriere defavorabile societății și neîncasarea chiriei datorate, indicat de recurentă, conform celor expuse la pct. 5 al considerentelor – motivând, cu respectarea cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., soluția respingerii apelului din perspectiva motivelor invocate în susținerea acestei cereri, așa încât nu se justifică invocarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Potrivit art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, republicată, poate fi exclus din societate asociatul administrator care comite daună în frauda societății sau se servește de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altuia, deci, pentru a fi incident acest caz de excludere, legea prevede săvârșirea unei fraude în dauna societății, ceea ce presupune producerea cu vinovăție sub forma intenției a unui prejudiciu în patrimoniul acesteia. Este de observat că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a precitatului text legal raportând, toate ipotezele și exigențele acestuia situației de fapt expusă de apelantă prin motivele de apel, având în vedere că, în speță, nu a fost dovedită intenția intimatei administrator I.C.

în săvârșirea unor fapte de natură frauduloasă și nici existența unui prejudiciu adus societății prin folosirea semnăturii sociale sau a capitalului social în interes propriu sau al altora, aspect ce înlătură incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta C.A. împotriva deciziei nr. 96 din 2 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2010.