ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 326/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 326/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr.

6751 din 17 mai 2007 pronunțată în dosarul nr. 29417/3/2005 al

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-au respins

excepțiile prematurității acțiunii, a lipsei

calității de reprezentant al administratorului reclamantei, s-a admis

în parte acțiunea principală formulată de reclamanta SC D.I. SRL

București în contradictoriu cu pârâta C.A. și intervenientul O.R.P.,

cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 237.181 lei

reprezentând contravaloare lucrări de construcții către reclamantă,

fiind respinse celelalte cereri. Totodată, a fost admisă și

acțiunea și cererea de intervenție din dosarul conexat și

s-a dispus excluderea pârâtei C.A. din societate care urmează

să-și desfășoare activitatea ca societate cu

răspundere limitată cu asociat unic O.R.P. și să achite

pârâtei suma de 10.273 lei cu titlu de contravaloare părți sociale.

S-a admis cererea reconvențională formulată de pârâta C.A.

împotriva reclamantei SC D.I. SRL, care a fost obligată la plata sumei de

31.846 lei reprezentând dividende, a fost respinsă ca neîntemeiată

cererea privind obligarea reclamantei la plata sumei de 7.000 Euro și s-a

dispus compensarea în parte a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut, în esență,

că prin acțiunea înregistrată în dosarul nr. 29417/3/2005

reclamanta SC D.I. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta C.A. să se

constate nulitatea absolută ori anularea contractului de construcții

și amenajări interioare și exterioare nr. 138 din 12 septembrie

2002 încheiat între părți, să se constate nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 399

din 12 mai 2009, precum și să se constate nulitatea absolută ori

să se dispună anularea procesului-verbal de recepție la

terminarea lucrărilor înregistrate sub nr. 460 din 16 ianuarie 2003.

Invocând dispozițiile art. 948,

953, 960, 966 C. civ., reclamanta a susținut că în realitate, pârâta

care deținea la data încheierii actelor contestate, funcția de

administrator al societății nu a avut intenția de a

recunoaște sau executa contraprestația la care s-a obligat ceea ce

echivalează cu lipsa cauzei, sancționată cu nulitatea

absolută în cazul contractelor sinalagmatice, cum sunt cele din

speță.

Ulterior, reclamanta și-a

modificat acțiunea solicitând, rezoluțiunea contractului nr. 132 din 12

septembrie 2002 pentru neplata prețului, iar prin ultima precizare,

formulată în temeiul art. 132 alin. (4) C. civ., a solicitat obligarea

pârâtei la plata sumei de 211.292,69 lei cu titlu de contravaloare lucrări

de construcții conform facturii scadente la 20 decembrie 2005 și

dobândă legală.

Apreciind că sunt îndeplinite

condițiile art. 164 C. proc. civ., la acest dosar a fost conexat dosarul nr.

33078/3/2005 având ca obiect cererea formulată de reclamantă pentru

excluderea pârâtei din SC D.I. SRL și continuarea activității

societății cu asociat unic, precum și cererea de

intervenție în interes propriu formulată de O.R.P. cu același

obiect. Totodată, pârâta a formulat cerere reconvențională prin

care a solicitat obligarea reclamantei la plata dividendelor aferente exercițiului

financiar 2003 - 2009, estimate provizoriu la suma de 31.845,77 lei și

dobânzi până la plata efectivă, precum și plata sumei de 7.000

Euro, cu care a creditat societatea.

În privința acțiunii

principale, tribunalul a arătat că în temeiul contractului nr. 138

din 12 septembrie 2002 societatea reclamantă, la care pârâta a

deținut funcția de administrator, a edificat pentru aceasta, dar cu

materialele și manopera societății o construcție, a

cărei contravaloare pârâta nu a înțeles să o achite, deși

și-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate.

Faptul că imobilul a fost

construit în condițiile anterior menționate, a rezultat din

expertizele efectuate în cauză, înscrisurile depuse și martorii

audiați, care au confirmat și susținerile reclamantei.

Totodată, a fost înlăturată apărarea pârâtei, în sensul

că lucrarea a fost efectuată în regie proprie și nu de

reclamantă, în a cărei contabilitate, de altfel, nu figurează în

calitate de client, tribunalul apreciind că o atare împrejurare nu este de

natură a o exonera pe pârâtă de la plată, pentru că

acesteia, în calitate de administrator îi revenea obligația întocmirii

acestor evidențe, potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990.

Coroborând toate aceste probe, cu

expertiza extrajudiciară depusă de pârâtă, prima

instanță a apreciat ca fiind dovedite în parte pretențiile

reclamantei, admițându-le în această măsură.

Referitor la acțiunea din

dosarul conexat, s-a constatat, în baza probelor, că pârâta deși a

manifestat dezinteres față de activitatea societății, s-a

folosit de semnătura socială în interes propriu, ceea ce a determinat

relațiile încordate dintre asociați, care nu mai pot conlucra pentru

buna desfășurare a activității societății constituind

totodată, motive temeinice, în sensul art. 222 din Legea nr. 31/1990

pentru excluderea acesteia. Într-o atare situație, aplicând și

dispozițiile art. 223 din lege, ca urmare a modificării structurii

capitalului social, societatea reclamantă a fost obligată la plata

contravalorii părților sociale către pârâtă, sens în care

s-a admis și cererea de intervenție.

De asemenea, apreciind că

pârâtei, în calitate de asociat i se cuvine, conform art. 67 din Legea nr. 31/1990

cota-parte din profitul societății, respectiv dividendele aferente

exercițiului financiar al căror cuantum a fost determinat prin

expertiza efectuată fiind însă respinsă, ca nedovedită,

cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata sumei cu care a creditat

societatea.

Apelurile formulate de

reclamantă și pârâtă au fost respinse, ca nefondate, prin

decizia comercială nr. 217 din 22 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Instanța de apel a respins

criticile reclamantei referitoare la cuantumul sumei acordate de tribunal, cu

motivarea că expertizele efectuate în cauză și devizul acceptat

parțial de pârâtă, atestă faptul că pretențiile

reclamantei sunt dovedite doar până la concurența sumei stabilită

prin factura emisă la data de 7 decembrie 2005, pentru diferența de

sumă neexistând devize de lucrări din care să rezulte costurile

acestora.

Pentru capătul de cerere

privind constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 399/1999, pentru neplata

prețului s-a constatat că părțile au stabilit că

această obligație a pârâtei să fie considerată stinsă

prin compensare cu obligația pe care o avea societatea față de

pârâtă. Acest contract fiind încheiat în formă autentică face dovada

deplină a conținutului său, până la înscrierea în fals, motiv

pentru care, arată instanța de apel, această critică este

nefondată. Concluzia fiind identică și în privința

procesului-verbal nr. 460 din 16 ianuarie 2003, emis de Primăria Snagov,

în considerarea faptului că acesta emană de la o autoritate a statului,

și face dovada deplină a celor constatate.

De asemenea, s-a reținut

că și dispozițiile art. 224 alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990

au fost corect aplicate, deoarece în urma excluderii asociatul este

îndreptățit să primească o sumă de bani care să reprezinte

valoarea patrimoniului social având totodată și dreptul

încasării dividendelor potrivit art. 67 din lege, fără ca în

acest mod să fie înlăturată răspunderea asociatului exclus

de la pierderi.

Referitor la apelul pârâtei, în

argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a

reținut că susținerile acesteia în sensul că a edificat

construcția din litigiu sunt fără suport probator, în

condițiile în care procesul-verbal nr. 956 din 31 octombrie 2005

atestă că lucrările s-au efectuat în baza contractului nr. 138

din 12 septembrie 2002, împrejurare confirmată de expertizele efectuate și

devizele de lucrări acceptate de pârâtă.

Totodată, s-a înlăturat

și critica referitoare la aplicarea greșită de către prima

instanță a dispozițiilor art. 132 alin. (4) C. proc. civ., cu

motivarea că reclamanta a înlocuit la data de 11 mai 2006 capătul de

cerere privind constatarea nulității contractului nr. 138/2002 cu o

cerere în realizare, care poate fi primită și după prima zi de

înfățișare.

Prin urmare, a fost respinsă

și excepția prescripției, cu motivarea că pretențiile

deduse judecății s-au întemeiat pe factura emisă la data de 7

decembrie 2005, situație în care la data de 11 mai 2006, termenul de

prescripție de 3 ani nu era împlinit.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs ambele părți.

Reclamanta SC D.I. SRL critică

decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8

și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor, recurenta

invocă faptul că instanța de apel interpretând eronat

concluziile expertizelor efectuate în cauză, a dat eficiență

unui raport de expertiză extrajudiciară care era în contradicție

cu declarațiile martorilor și a respins nejustificat motivul de apel

care contesta cuantumul sumei la plata căreia a fost obligată pârâta,

valoarea fiind evident superioară acestui cuantum, motiv de casare

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

De asemenea, arată recurenta,

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, instanța

de apel a ajuns la concluzia eronată că o parte a lucrărilor din

litigiu ar fi putut fi efectuate de pârâtă în regie proprie, deși

expertizele și declarațiile martorilor atestă contrariul.

Alte motive de nelegalitate, în

sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține recurenta, privesc soluționarea

cererilor de constatare a nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 399/1999 prin care contrar celor

reținute prin decizia recurată, nu s-a realizat o compensare a

creanțelor reciproce, și respectiv a procesului-verbal nr. 460/2003

care a fost încheiat în mod fraudulos de pârâtă în încercarea de a acredita

ideea că a edificat construcția în regie proprie, ceea ce e contrar

realității.

De asemenea, prin admiterea cererii

reconvenționale a pârâtei, aceasta a fost exclusă de la suportarea

pierderilor societății, deși o justă soluționare a

cauzei impunea compensarea eventualelor datorii dintre părți.

Pârâta, C.A., invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că

hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 132 alin. (1) și (2) pct. 4 C.

proc. civ., deoarece în speță s-a înlocuit acțiunea în

constatarea nulității absolute a unui act juridic cu o acțiune

în pretenții, ceea ce nu echivalează cu înlocuirea cererii în constatare

cu o cerere pentru realizarea dreptului, situație în care, în mod

greșit instanța de apel a apreciat că modificarea cadrului

procesual s-a făcut cu respectarea dispozițiilor imperative ale art. 132

alin. (1) și (2) pct. 4 C. proc. civ.

A doua critică vizează

interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3

și 7 din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel considerând eronat

că momentul de la care s-a născut dreptul la acțiune este cel al

emiterii facturii fiscale, la data de 7 decembrie 2005, deși prin contract

s-a prevăzut scadența obligației de plată la data de 16

martie 2003, respectiv în termen de 60 de zile de la data întocmirii

procesului-verbal din 16 ianuarie 2003.

Totodată, instanța a

aplicat greșit dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958

apreciind că termenul de prescripție a fost întrerupt prin

introducerea acțiunii în constatarea nulității absolute a

contractului deși acest petit a fost înlocuit la data de 11 mai 2006,

adică ulterior împlinirii termenului de prescripție, cu acțiunea

în pretenții.

Analizând recursurile formulate prin

prisma motivelor invocate, raportat la dispozițiile legale anterior

menționate, Curtea constată că sunt nefondate.

Referitor la recursul declarat de

reclamantă se impune precizarea, că în considerarea

dispozițiilor art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., casarea sau modificarea

unei hotărâri este posibilă doar pentru motivele de nelegalitate, nu

și pentru cele de netemeinicie, care constituie atributul exclusiv al

instanței de apel, în considerarea caracterului devolutiv al acestei

căi de atac.

Din această perspectivă,

nu vor fi examinate motivele privind modul de interpretare, de către

instanța de apel, a concluziilor expertizelor și celorlalte probe

administrate în cauză, chiar dacă o atare critică a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Existența unui atare motiv nu

se verifică, în condițiile în care, în acord cu dispozițiile art.

261 pct. 5 C. proc. civ., au fost arătate motivele de fapt și de

drept care au determinat respingerea apelului reclamantei; prin decizia

recurată argumentându-se, pe baza probelor, cuantumul pretențiilor

acordate reclamantei.

De asemenea, în considerarea

caracterului de înscris autentic, ce face dovadă deplină a

conținutului, până la înscrierea în fals, în mod corect instanța

de apel a respins criticile referitoare la nelegalitatea soluției, sub

aspectul modului de soluționare a cererilor având ca obiect constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 399/1999

și respectiv a procesului-verbal din 16 ianuarie 2003. Cu alte cuvinte,

simpla susținere a reclamantei, că cele menționate în

înscrisurile anterior menționate nu reflectă realitatea, nu este

suficientă prin ea însăși pentru a avea drept efect rezultatul

urmărit prin demersul judiciar al acesteia, motiv pentru care și

această critică va fi înlăturată.

În privința aplicării

dispozițiilor art. 224 din Legea nr. 31/1990, Curtea constată că

potrivit alin. (2) al acestui articol, asociatul exclus are dreptul la o

sumă de bani care să reprezinte valoarea participării sale la

patrimoniul social, ceea ce nu excluse însă, participarea acestuia la

eventualele pierderi, în conformitate cu dispozițiile art. 224 alin. (1)

din lege, astfel cum în mod eronat a interpretat recurenta soluția

pronunțată.

În această ordine de idei, este

formală critica recurentei în sensul că pentru justa soluționare

a cauzei se impunea compensarea datoriilor părții, în condițiile

în care o atare cerere nu a format obiectul judecății în fața

instanțelor anterioare.

Referitor la recursul declarat de

pârâta C.A., se va reține că, contrar celor susținute de

recurentă dispozițiile art. 132 C. proc. civ., au un caracter

dispozitiv și nu imperativ, astfel încât reclamanta are posibilitatea

să-și precizeze sau modifice acțiunea și după prima zi

de înfățișare.

În speță, prin cererea

depusă la data de 11 mai 2006, reclamanta a arătat că

înțelege să înlocuiască petitul privind constatarea

nulității contractului nr. 138/2002 cu o cerere având ca obiect

executarea contractului constând în obligarea pârâtei la plata contravalorii

lucrărilor executate în temeiul contractului inițial contestat.

Cererea astfel formulată, se încadrează în dispozițiile art. 132

alin. (4) C. proc. civ., în sensul că în speță s-a procedat la

înlocuirea acțiunii în constatare cu aceea în realizare, iar textul de

lege nu limitează temporal, momentul până la care o atare cerere

poate fi formulată și nici nu o condiționează de acordul

pârâtului, precum în ipoteza prevăzută de art. 132 alin. (1) C. proc.

civ.

De remarcat, totodată, că

reclamanta a înțeles să-și precizeze doar unul dintre petitele

acțiunii, celelalte două rămânând neschimbate, motiv pentru care

și sub acest aspect nu se poate reține că reclamanta și-a

modificat acțiunea și a încălcat prevederile art. 132 alin. (1) C.

proc. civ.

Critica referitoare la interpretarea

și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3, 7 și 16

din Decretul nr. 167/1958, cu referire la momentul în care începe să

curgă termenul de prescripție și respectiv întreruperea acestuia

este, de asemenea, nefondată, iar decizia recurată este legală

pentru că momentul începerii prescripției a fost calculat prin

raportare la factura din litigiu din data de 7 decembrie 2005, emisă în

baza situațiilor de lucrări și a procesului – verbal din 31

octombrie 2005, astfel încât cererea formulată la data de 11 mai 2006,

respectă termenul de prescripție, care oricum a fost întrerupt,

după cum corect s-a reținut prin decizia recurată, prin

recunoașterea pârâtei, în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958, care a

acceptat o parte din devizele de lucrări.

În concluzie, recursurile formulate

sunt nefondate, și vor fi respinse, în conformitate cu dispozițiile art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

reclamanta SC D.I. SRL București și de pârâta C.A. împotriva deciziei

nr. 217 din 22 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 februarie 2010.