ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 326/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 6751 din 17 mai 2007 pronunțată în dosarul nr. 29417/3/2005 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-au respins excepțiile prematurității acțiunii, a lipsei calității de reprezentant al administratorului reclamantei, s-a admis în parte acțiunea principală formulată de reclamanta SC D.I. SRL București în contradictoriu cu pârâta C.A. și intervenientul O.R.P., cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 237.181 lei reprezentând contravaloare lucrări de construcții către reclamantă, fiind respinse celelalte cereri. Totodată, a fost admisă și acțiunea și cererea de intervenție din dosarul conexat și s-a dispus excluderea pârâtei C.A.

din societate care urmează să-și desfășoare activitatea ca societate cu răspundere limitată cu asociat unic O.R.P. și să achite pârâtei suma de 10.273 lei cu titlu de contravaloare părți sociale. S-a admis cererea reconvențională formulată de pârâta C.A. împotriva reclamantei SC D.I. SRL, care a fost obligată la plata sumei de 31.846 lei reprezentând dividende, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea privind obligarea reclamantei la plata sumei de 7.000 Euro și s-a dispus compensarea în parte a cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că prin acțiunea înregistrată în dosarul nr. 29417/3/2005 reclamanta SC D.I. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta C.A.

să se constate nulitatea absolută ori anularea contractului de construcții și amenajări interioare și exterioare nr. 138 din 12 septembrie 2002 încheiat între părți, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 399 din 12 mai 2009, precum și să se constate nulitatea absolută ori să se dispună anularea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor înregistrate sub nr. 460 din 16 ianuarie 2003. Invocând dispozițiile art. 948, 953, 960, 966 C. civ., reclamanta a susținut că în realitate, pârâta care deținea la data încheierii actelor contestate, funcția de administrator al societății nu a avut intenția de a recunoaște sau executa contraprestația la care s-a obligat ceea ce echivalează cu lipsa cauzei, sancționată cu nulitatea absolută în cazul contractelor sinalagmatice, cum sunt cele din speță.

Ulterior, reclamanta și-a modificat acțiunea solicitând, rezoluțiunea contractului nr. 132 din 12 septembrie 2002 pentru neplata prețului, iar prin ultima precizare, formulată în temeiul art. 132 alin. (4) C. civ., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 211.292,69 lei cu titlu de contravaloare lucrări de construcții conform facturii scadente la 20 decembrie 2005 și dobândă legală. Apreciind că sunt îndeplinite condițiile art. 164 C. proc. civ., la acest dosar a fost conexat dosarul nr. 33078/3/2005 având ca obiect cererea formulată de reclamantă pentru excluderea pârâtei din SC D.I. SRL și continuarea activității societății cu asociat unic, precum și cererea de intervenție în interes propriu formulată de O.R.P.

cu același obiect. Totodată, pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata dividendelor aferente exercițiului financiar 2003 - 2009, estimate provizoriu la suma de 31.845,77 lei și dobânzi până la plata efectivă, precum și plata sumei de 7.000 Euro, cu care a creditat societatea. În privința acțiunii principale, tribunalul a arătat că în temeiul contractului nr. 138 din 12 septembrie 2002 societatea reclamantă, la care pârâta a deținut funcția de administrator, a edificat pentru aceasta, dar cu materialele și manopera societății o construcție, a cărei contravaloare pârâta nu a înțeles să o achite, deși și-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate.

Faptul că imobilul a fost construit în condițiile anterior menționate, a rezultat din expertizele efectuate în cauză, înscrisurile depuse și martorii audiați, care au confirmat și susținerile reclamantei. Totodată, a fost înlăturată apărarea pârâtei, în sensul că lucrarea a fost efectuată în regie proprie și nu de reclamantă, în a cărei contabilitate, de altfel, nu figurează în calitate de client, tribunalul apreciind că o atare împrejurare nu este de natură a o exonera pe pârâtă de la plată, pentru că acesteia, în calitate de administrator îi revenea obligația întocmirii acestor evidențe, potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990. Coroborând toate aceste probe, cu expertiza extrajudiciară depusă de pârâtă, prima instanță a apreciat ca fiind dovedite în parte pretențiile reclamantei, admițându-le în această măsură.

Referitor la acțiunea din dosarul conexat, s-a constatat, în baza probelor, că pârâta deși a manifestat dezinteres față de activitatea societății, s-a folosit de semnătura socială în interes propriu, ceea ce a determinat relațiile încordate dintre asociați, care nu mai pot conlucra pentru buna desfășurare a activității societății constituind totodată, motive temeinice, în sensul art. 222 din Legea nr. 31/1990 pentru excluderea acesteia. Într-o atare situație, aplicând și dispozițiile art. 223 din lege, ca urmare a modificării structurii capitalului social, societatea reclamantă a fost obligată la plata contravalorii părților sociale către pârâtă, sens în care s-a admis și cererea de intervenție.

De asemenea, apreciind că pârâtei, în calitate de asociat i se cuvine, conform art. 67 din Legea nr. 31/1990 cota-parte din profitul societății, respectiv dividendele aferente exercițiului financiar al căror cuantum a fost determinat prin expertiza efectuată fiind însă respinsă, ca nedovedită, cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata sumei cu care a creditat societatea. Apelurile formulate de reclamantă și pârâtă au fost respinse, ca nefondate, prin decizia comercială nr. 217 din 22 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Instanța de apel a respins criticile reclamantei referitoare la cuantumul sumei acordate de tribunal, cu motivarea că expertizele efectuate în cauză și devizul acceptat parțial de pârâtă, atestă faptul că pretențiile reclamantei sunt dovedite doar până la concurența sumei stabilită prin factura emisă la data de 7 decembrie 2005, pentru diferența de sumă neexistând devize de lucrări din care să rezulte costurile acestora. Pentru capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 399/1999, pentru neplata prețului s-a constatat că părțile au stabilit că această obligație a pârâtei să fie considerată stinsă prin compensare cu obligația pe care o avea societatea față de pârâtă.

Acest contract fiind încheiat în formă autentică face dovada deplină a conținutului său, până la înscrierea în fals, motiv pentru care, arată instanța de apel, această critică este nefondată. Concluzia fiind identică și în privința procesului-verbal nr. 460 din 16 ianuarie 2003, emis de Primăria Snagov, în considerarea faptului că acesta emană de la o autoritate a statului, și face dovada deplină a celor constatate. De asemenea, s-a reținut că și dispozițiile art. 224 alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990 au fost corect aplicate, deoarece în urma excluderii asociatul este îndreptățit să primească o sumă de bani care să reprezinte valoarea patrimoniului social având totodată și dreptul încasării dividendelor potrivit art. 67 din lege, fără ca în acest mod să fie înlăturată răspunderea asociatului exclus de la pierderi.

Referitor la apelul pârâtei, în argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a reținut că susținerile acesteia în sensul că a edificat construcția din litigiu sunt fără suport probator, în condițiile în care procesul-verbal nr. 956 din 31 octombrie 2005 atestă că lucrările s-au efectuat în baza contractului nr. 138 din 12 septembrie 2002, împrejurare confirmată de expertizele efectuate și devizele de lucrări acceptate de pârâtă. Totodată, s-a înlăturat și critica referitoare la aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor art. 132 alin. (4) C. proc. civ., cu motivarea că reclamanta a înlocuit la data de 11 mai 2006 capătul de cerere privind constatarea nulității contractului nr. 138/2002 cu o cerere în realizare, care poate fi primită și după prima zi de înfățișare.

Prin urmare, a fost respinsă și excepția prescripției, cu motivarea că pretențiile deduse judecății s-au întemeiat pe factura emisă la data de 7 decembrie 2005, situație în care la data de 11 mai 2006, termenul de prescripție de 3 ani nu era împlinit. Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți. Reclamanta SC D.I. SRL critică decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor, recurenta invocă faptul că instanța de apel interpretând eronat concluziile expertizelor efectuate în cauză, a dat eficiență unui raport de expertiză extrajudiciară care era în contradicție cu declarațiile martorilor și a respins nejustificat motivul de apel care contesta cuantumul sumei la plata căreia a fost obligată pârâta, valoarea fiind evident superioară acestui cuantum, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. De asemenea, arată recurenta, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, instanța de apel a ajuns la concluzia eronată că o parte a lucrărilor din litigiu ar fi putut fi efectuate de pârâtă în regie proprie, deși expertizele și declarațiile martorilor atestă contrariul. Alte motive de nelegalitate, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține recurenta, privesc soluționarea cererilor de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 399/1999 prin care contrar celor reținute prin decizia recurată, nu s-a realizat o compensare a creanțelor reciproce, și respectiv a procesului-verbal nr. 460/2003 care a fost încheiat în mod fraudulos de pârâtă în încercarea de a acredita ideea că a edificat construcția în regie proprie, ceea ce e contrar realității.

De asemenea, prin admiterea cererii reconvenționale a pârâtei, aceasta a fost exclusă de la suportarea pierderilor societății, deși o justă soluționare a cauzei impunea compensarea eventualelor datorii dintre părți. Pârâta, C.A., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 132 alin. (1) și (2) pct. 4 C. proc. civ., deoarece în speță s-a înlocuit acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic cu o acțiune în pretenții, ceea ce nu echivalează cu înlocuirea cererii în constatare cu o cerere pentru realizarea dreptului, situație în care, în mod greșit instanța de apel a apreciat că modificarea cadrului procesual s-a făcut cu respectarea dispozițiilor imperative ale art. 132 alin. (1) și (2) pct. 4 C. proc.

civ. A doua critică vizează interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel considerând eronat că momentul de la care s-a născut dreptul la acțiune este cel al emiterii facturii fiscale, la data de 7 decembrie 2005, deși prin contract s-a prevăzut scadența obligației de plată la data de 16 martie 2003, respectiv în termen de 60 de zile de la data întocmirii procesului-verbal din 16 ianuarie 2003. Totodată, instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 apreciind că termenul de prescripție a fost întrerupt prin introducerea acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului deși acest petit a fost înlocuit la data de 11 mai 2006, adică ulterior împlinirii termenului de prescripție, cu acțiunea în pretenții.

Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate, raportat la dispozițiile legale anterior menționate, Curtea constată că sunt nefondate. Referitor la recursul declarat de reclamantă se impune precizarea, că în considerarea dispozițiilor art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., casarea sau modificarea unei hotărâri este posibilă doar pentru motivele de nelegalitate, nu și pentru cele de netemeinicie, care constituie atributul exclusiv al instanței de apel, în considerarea caracterului devolutiv al acestei căi de atac. Din această perspectivă, nu vor fi examinate motivele privind modul de interpretare, de către instanța de apel, a concluziilor expertizelor și celorlalte probe administrate în cauză, chiar dacă o atare critică a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Existența unui atare motiv nu se verifică, în condițiile în care, în acord cu dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., au fost arătate motivele de fapt și de drept care au determinat respingerea apelului reclamantei; prin decizia recurată argumentându-se, pe baza probelor, cuantumul pretențiilor acordate reclamantei.

De asemenea, în considerarea caracterului de înscris autentic, ce face dovadă deplină a conținutului, până la înscrierea în fals, în mod corect instanța de apel a respins criticile referitoare la nelegalitatea soluției, sub aspectul modului de soluționare a cererilor având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 399/1999 și respectiv a procesului-verbal din 16 ianuarie 2003. Cu alte cuvinte, simpla susținere a reclamantei, că cele menționate în înscrisurile anterior menționate nu reflectă realitatea, nu este suficientă prin ea însăși pentru a avea drept efect rezultatul urmărit prin demersul judiciar al acesteia, motiv pentru care și această critică va fi înlăturată.

În privința aplicării dispozițiilor art. 224 din Legea nr. 31/1990, Curtea constată că potrivit alin. (2) al acestui articol, asociatul exclus are dreptul la o sumă de bani care să reprezinte valoarea participării sale la patrimoniul social, ceea ce nu excluse însă, participarea acestuia la eventualele pierderi, în conformitate cu dispozițiile art. 224 alin. (1) din lege, astfel cum în mod eronat a interpretat recurenta soluția pronunțată. În această ordine de idei, este formală critica recurentei în sensul că pentru justa soluționare a cauzei se impunea compensarea datoriilor părții, în condițiile în care o atare cerere nu a format obiectul judecății în fața instanțelor anterioare. Referitor la recursul declarat de pârâta C.A., se va reține că, contrar celor susținute de recurentă dispozițiile art. 132 C. proc.

civ., au un caracter dispozitiv și nu imperativ, astfel încât reclamanta are posibilitatea să-și precizeze sau modifice acțiunea și după prima zi de înfățișare. În speță, prin cererea depusă la data de 11 mai 2006, reclamanta a arătat că înțelege să înlocuiască petitul privind constatarea nulității contractului nr. 138/2002 cu o cerere având ca obiect executarea contractului constând în obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor executate în temeiul contractului inițial contestat. Cererea astfel formulată, se încadrează în dispozițiile art. 132 alin. (4) C. proc. civ., în sensul că în speță s-a procedat la înlocuirea acțiunii în constatare cu aceea în realizare, iar textul de lege nu limitează temporal, momentul până la care o atare cerere poate fi formulată și nici nu o condiționează de acordul pârâtului, precum în ipoteza prevăzută de art. 132 alin. (1) C. proc.

civ. De remarcat, totodată, că reclamanta a înțeles să-și precizeze doar unul dintre petitele acțiunii, celelalte două rămânând neschimbate, motiv pentru care și sub acest aspect nu se poate reține că reclamanta și-a modificat acțiunea și a încălcat prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Critica referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3, 7 și 16 din Decretul nr. 167/1958, cu referire la momentul în care începe să curgă termenul de prescripție și respectiv întreruperea acestuia este, de asemenea, nefondată, iar decizia recurată este legală pentru că momentul începerii prescripției a fost calculat prin raportare la factura din litigiu din data de 7 decembrie 2005, emisă în baza situațiilor de lucrări și a procesului – verbal din 31 octombrie 2005, astfel încât cererea formulată la data de 11 mai 2006, respectă termenul de prescripție, care oricum a fost întrerupt, după cum corect s-a reținut prin decizia recurată, prin recunoașterea pârâtei, în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958, care a acceptat o parte din devizele de lucrări.

În concluzie, recursurile formulate sunt nefondate, și vor fi respinse, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta SC D.I. SRL București și de pârâta C.A. împotriva deciziei nr. 217 din 22 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2010.