ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 436/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 143/c din 7 mai 2008 Tribunalul Bihor a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul V.D., și Cabinet Individual „B.P.”, în contradictoriu cu pârâții J.M. și J.J. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că potrivit art. 998 – 999 C. civ., cel ce săvârșește o faptă ilicită este obligat la repararea prejudiciului cauzat altei persoane prin această faptă. Textele invocate prevăd așadar în mod cumulativ existența a patru condiții imperative pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane, și anume: fapta ilicită, prejudiciu, culpă și raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Analizând aceste condiții la situația de fapt dedusă judecății, instanța a reținut că acestea nu sunt îndeplinite. Astfel, în ceea ce privește prima condiție, fapta ilicită, se susține că aceasta ar consta în ridicarea abuzivă a unui garaj de către pârâți pe terenul coproprietatea părților. Însă, săvârșirea acestei fapte chiar reală de ar fi, nu este suficientă ea însăși pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, în lipsa îndeplinirii cumulative și a celorlalte trei condiții. Or, în ceea ce privește prejudiciul, nu se poate reține caracterul cert al acestuia în condițiile în care din documentația depusă la dosar rezultă că autorizația de construcție nr. 1427 din 12 octombrie 1999 privește executarea unor lucrări constând în modificări interioare la imobilul situat în Oradea, și anume modificarea destinației acestuia din locuință în două birouri notariale.

Nu se face nicăieri referire în documentația depusă în probațiune la dosarul cauzei (fila 116 – 144) la autorizarea unui nou imobil cu destinația de bloc de birouri, ce constituie conform precizării de acțiune depuse de reclamanți, temeiul prejudiciului pretins a fi suferit. În aceste condiții, față de cele de mai sus, instanța nu a putut reține caracterul cert al unui prejudiciu reprezentat de paguba suferită ca urmare închirierii unui imobil cu minim 6 apartamente cu destinația de birouri, imobil pentru care reclamantul nu a făcut dovada că avea eliberată o autorizație de construcție, întreg prejudiciul având așadar un caracter incert. Pe de altă parte, nu poate fi reținută legătura de cauzalitate între ridicarea abuzivă de către pârâți a unui garaj și nefinalizarea lucrărilor de modificare interioară autorizate sub nr. 1427/1999, conform actului la care s-a făcut referire mai sus.

Mai mult decât atât, din analiza extrasului de C.F. 13206 Oradea rezultă că asupra imobilului cu nr. top. 570/7au calitatea de coproprietari reclamanții V.D. și V.M. în cotă de 258/458 parte, pe de-o parte și pârâții J.M. și J.J.M. pentru restul cotei. Ca atare, regimul juridic al terenului litigios este cel al coproprietății, ceea ce presupune că orice coproprietar poate face acte de dispoziție cu privire la teren numai acordul tuturor coproprietarilor. Rezultă că reclamanții ar fi putut construi un imobil nou pe acest teren numai cu acordul pârâților, acord ce nu există în cauză, ceea ce relevă o dată în plus caracterul incert al prejudiciului pretins de reclamanți. Față de ansamblul considerentelor expuse mai sus, instanța a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998-999 C. proc.

civ., motiv pentru care cererea acestora de reparare a prejudiciului a fost respinsă ca neîntemeiată. Ca urmare a respingerii cererii principale, instanța a respins și cererea reclamanților privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. S-a luat act că pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel V.D. și V.M. precum și Cabinetul Individual avocat B.P. Apelanții V. au solicitat admiterea apelului lor și modificarea în totalitate a sentinței în sensul admiterii integrale a acțiunii introductive de instanță, așa cum a fost formulată și precizată.

În motivarea apelului, se arată că instanța de fond s-a preocupat de un singur capăt de cerere și anume acela care privea beneficiul nerealizat ca urmare a împiedicării apelanților de către pârâții intimați să construiască un imobil cu 6 apartamente pe terenul proprietatea lor, deși în petit s-au mai solicitat despăgubiri și pentru distrugerea gardului despărțitor între cele două proprietăți învecinate, distrugerea materialelor de construcție cumpărate de apelanți în vederea edificării imobilului cu 6 apartamente, pierderea suferită prin creșterea prețului manoperei și a prețului materialelor de construcții. În acest fel, instanța de fond a omis a se pronunța pe aceste ultime capete de cerere, și de a demonstra caracterul lor neîntemeiat.

Pe de altă parte, referitor la primul capăt de cerere, instanța a făcut o analiză a neîntrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale. Astfel, instanța neagă construirea abuzivă a garajului de către pârâți și ignoră faptul că datorită acestui garaj construit abuziv, nu s-a mai putut edifica imobilul cu cele 6 apartamente, nu s-a mai eliberat autorizația de construire, terenul nemaifiind liber, de altfel, pârâții obstaculând obținerea autorizației de construire și prin intervenții repetate la organul administrativ emitent, toate având ca finalitate refuzul Primăriei Oradea de a elibera autorizația de construire a imobilului cu 6 apartamente. Această conduită a pârâților intimați relevă o culpă suficient de gravă a acestora pentru angajarea răspunderii lor civile în vederea reparării prejudiciului ocazionat în acest fel apelanților reclamanți, în acest mod existând legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Un alt aspect perceput greșit de prima instanță este acela că a reținut existența regimului coproprietății, omițând un fapt esențial și anume că între părți a existat un partaj voluntar și că parcelele deținute de fiecare dintre ei erau precis delimitate printr-un gard de beton, construit cu cca 30 de ani în urmă, pe care pârâții l-au demolat abuziv. Fiind un partaj amiabil care a supraviețuit peste 30 de ani, practic fiecare coproprietar și-a uzucapat parcela pe care o folosea, iar pârâții și-au edificat garajul fără autorizație și l-a amplasat pe parcela reclamanților. În fine, prima instanță a trecut la soluționarea cauzei respingând cererile de probațiune formulate de reclamanți, încălcând în acest fel dreptul la apărare al reclamanților.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ. Apelantul cabinetul Individual de avocatură B.P. a solicitat admiterea apelului său și desființarea sentinței apelate în principal cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Oradea, întrucât valoarea prejudiciului este sub 500.000 lei, iar pe fond instanța nu s-a pronunțat cu privire la despăgubirile solicitate de acest reclamant, nemotivând nici o frază cu privire la acesteia. În subsidiar, rejudecarea cauzei în apel și admiterea acțiunii așa cum a formulat-o, respectiv, obligarea pârâților la plata sumei de 15.000 lei ca folos cuvenit pentru ocuparea abuzivă a 26 mp din terenul reclamantului. În motivarea apelului se arată că în mod greșit prima instanță a respins excepția de necompetență materială deși valoarea pretențiilor formulate de reclamanții V. era sub 500.000 lei ceea ce atrăgea competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei.

În subsidiar, în cazul rejudecării fondului de către instanța de apel, solicită administrarea probelor cerute și respinse în mod abuziv de către instanța de fond. În drept au fost invocate dispozițiile art. 296 și urm. C. proc. civ., art. 998 și art. 999 C. civ. Prin decizia civilă nr. 15/2009 A din 15 februarie 2009 Curtea de Apel Oradea a respins apelurile declarate de apelanții-reclamanți V.M., V.D. și Cabinet de Avocat B.P., reținând următoarele: Cererea reclamanților V. prin care se solicită despăgubiri pentru că pârâții i-ar fi împiedicat, prin ocuparea abuzivă a terenului și prin intervenții pe lângă autoritățile administrative, să obțină autorizația de construire a unui corp de clădire cu etaj, cu 6 apartamente, pe care le-ar fi închiriat, este nefondată.

Aspectul esențial ce trebuie verificat înainte este acela că, în condițiile în care potrivit evidențelor de carte funciară, reclamanții și pârâții sunt coproprietari pe topograficul din litigiu, puteau obține autorizația de construire fără a fi necesar acordul proprietarilor. Se mai reține că, potrivit probatoriului administrat în cauză rezultă că acordul coproprietarilor-pârâți nu a putut fi obținut, și că între părți există o stare conflictuală mai veche ce a degenerat și mai multe procese civile și penale.

Relativ la al doilea capăt de cererea privind obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea gardului demolat de pârâți abuziv și a materialelor de construcție, distruse cu acea ocazie, de hotărârile penale și declarațiile martorilor audiați în dosarul penal rezultă că aceste acțiuni au fost săvârșite cu rea-credință și ca atare pretențiile izvorâte din acest fapt și formulate de instanță abia din 2005 sunt prescrise, ca fiind formulate peste termenul general de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 67/1958.

În ceea ce privește apelul declarat de reclamantul Cabinetul Individual avocat B.P., s-a reținut că acțiunea reclamantului este alăturată celei formulate de ceilalți doi coproprietari V. și împotriva acelorași pârâți J. care și ei sunt coproprietari cu reclamanții, astfel încât nu se impunea a fi analizați separat, pentru a atrage competența judecătoriei în primă instanță, corect fiind soluționată de Tribunalul Bihor împreună cu acțiunea reclamantului V. Împotriva deciziei au declarat recurs atât reclamanții V.I.D. și V.M., cât și Cabinetul Individual de Avocat „B.P.”.

Recurenții-reclamanți au criticat decizia civilă pentru următoarele considerente de nelegalitate: Se susține că dezlegarea dată în apel se fondează pe o percepție greșită pe care instanța de apel a avut-o asupra elementelor esențiale ale stării de fapt, care a generat erorile de judecată: reaua – credință a pârâților, în loc să fie sancționată de instanța de apel, este validată ca fiind o conduită pe care pârâții – intimați erau în drept să o adopte.

O altă eroare de judecată comisă de magistrați din apel constă în aceea că, pe de o parte, recunosc că între reclamanții recurenți și pârâții – intimați a existat un partaj voluntar, cât privește folosința terenului aflat în proprietatea lor comună, și că, în urma acestui partaj, curtea comună a imobilelor proprietatea fiecăruia dintre ei, a fost delimitată printr-un gard construit pe aliniamentul liniei de demarcație între partea dintre terenul proprietății comună folosită în exclusivitate de fiecare dintre ei ca fiind curtea propriului său imobil. Pe de altă parte, se apreciază că partajul de folosință, a curții comune nu este de natură să legitimeze pe oricare dintre coproprietari să construiască în curtea propriului său imobilul fără consimțământul celuilalt coproprietar.

O altă critică vizează neanalizarea de către instanța de apel a motivului de apel privind neacordarea de prima instanță a despăgubirilor civile echivalente valoric cu prejudiciul suferit de recurenți, prin pierderea beneficiului nerealizat, urmare a punerii lor în imposibilitate de a ridica construcția proiectate și de a o exploata prin închiriere, precum și omisiunea de a analiza motivul de apel referitor la condițiile răspunderii civile delictuale, ceea ce ar echivala cu o nemotivare a deciziei recurate.

Alte motive de nelegalitate se consideră a fi încălcarea dreptului la apărare a reclamanților – recurenți prin refuzul nejustificat de a li se încuviința cererea lor de probațiune pentru a demonstra prejudiciul suferit ca efect al abuzului de drept săvârșit de pârâții – intimați, abuz de drept considerat greșit ca fiind în realitate o exercitare în limite morale a dreptului lor de a fi de acord sau a nu fi de acord ca reclamanții să edifice pe partea din curte efectiv în folosința lor o construcție pe destinația de locuință; prin considerentele deciziei nu sunt analizate și nici înlăturate motivat susținerile reclamanților. Recurentul Cabinetul Individual de Asociați „B.P.” a indicat următoarele critici de nelegalitate a hotărârilor recurate: Instanța de fond nu s-a pronunțat, în nici un fel cu privire la acțiunea în despăgubiri, nemotivând soluția cu privire la pretențiile solicitate.

În subsidiar, se solicită admiterea recursului, rejudecarea cauzei, admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata sumei de 15.000 lei pentru ocuparea abuzivă a unei părți – de 28 mp – din terenul reclamantului. Ultima critică vizează faptul că pârâții recunosc faptul că ocupă terenul din litigiu marcat și pe schița din raportul de expertiză depus la dosar, aceștia folosesc abuziv terenul cumpărat de ei în cota de 86 mp în 1997 și înscris în cartea funciară, în timp ce reclamanții folosesc numai 52 mp, fiind în imposibilitate de a folosi întreaga suprafață ocupată abuziv de anexa pârâților.

Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente: Pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală, conform dispozițiilor art. 998-999 C. civ., trebuie să fie îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile: existența prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită și a culpei. În speța supusă judecății, în mod just s-a considerat de către instanțe că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâților, atitudinea acestora de a nu-și da concursul pentru obținerea autorizației de construire, (părțile fiind coproprietari), nu constituie o faptă ilicită; De asemenea, conduita pârâților nu a putut fi caracterizată ca ilicită, iar construirea garajului, fără autorizație de construire, este o problemă ce se va analiza după încetarea stării de indiviziune.

Sub acest aspect, criticile recurenților – reclamanți nu se justifică. Nu pot fi reținute nici criticile referitoare la partajul de folosință a curții comune, acestea sunt chestiuni de interpretarea dată probelor, ce nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecății. Motivele de recurs privind capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea gardului demolat de pârâți abuziv, precum și a materialelor de construcție, în privința căruia se susține de toți recurenții că nu a fost analizat de instanța de apel, nu pot fi primite. Acțiunea prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul produs, în condițiile dispozițiile art. 998-999 C. civ., este o acțiune având ca obiect valorificarea unui drept de creanță, fiind prescriptibilă extinctiv.

Termenul general de prescripție pentru un prejudiciu (moral sau material) pentru care se solicită despăgubiri curge de la data când cel păgubit a cunoscut paguba respectivă și pe cel responsabil de ea, conform art. 8 alin. (1) Decretul nr. 167/1958. Cum din probele administrate în cauză a rezultat fără putință de tăgadă că acțiunile pârâților s-au petrecut în anul 2000, în mod just instanțele de judecată au considerat că acțiunea în ceea ce privește aceste despăgubiri este prescrisă extinctiv, fiind exercitată peste termenul de 3 ani prevăzut de lege. Nici motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu este incident în speța supusă judecății: instanțele nu au încălcat dreptul la apărare, așa cum susțin recurenții – reclamanți, instanțele de judecată au dat posibilitatea părților să formuleze și să o administreze probe în dovedirea pretențiilor, neproducându-se o încălcare a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din Constituție.

Considerentele deciziei instanței de apel cuprind mențiunile prevăzute de art. 261 alin. (5) C. proc. civ., sunt consemnate în cuprinsul deciziei atât considerentele de fapt, dar și cele de drept ce au condus la pronunțarea soluției, neputând fi primite criticile recurenților sub acest aspect. Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondate recursurile în baza art. 312 C. proc. civ. și se va menține decizia civilă recurată ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursurile declarate de reclamanții V.I.D., V.M. și Cabinet avocat B.P. împotriva deciziei civile nr. 15 A din 5 februarie 2009 a Curții de Apel Oradea. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2010 .