ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 436/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 436/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 143/c din 7

mai 2008 Tribunalul Bihor a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată

formulată de reclamantul V.D., și Cabinet Individual „B.P.”, în contradictoriu

cu pârâții J.M. și J.J. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că

potrivit art. 998 – 999 C. civ., cel ce săvârșește o faptă ilicită este obligat

la repararea prejudiciului cauzat altei persoane prin această faptă.

Textele invocate prevăd așadar în

mod cumulativ existența a patru condiții imperative pentru angajarea

răspunderii civile delictuale a unei persoane, și anume: fapta ilicită,

prejudiciu, culpă și raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Analizând aceste condiții la

situația de fapt dedusă judecății, instanța a reținut că acestea nu sunt

îndeplinite.

Astfel, în ceea ce privește prima

condiție, fapta ilicită, se susține că aceasta ar consta în ridicarea abuzivă a

unui garaj de către pârâți pe terenul coproprietatea părților. Însă, săvârșirea

acestei fapte chiar reală de ar fi, nu este suficientă ea însăși pentru

angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, în lipsa îndeplinirii

cumulative și a celorlalte trei condiții.

Or, în ceea ce privește prejudiciul,

nu se poate reține caracterul cert al acestuia în condițiile în care din

documentația depusă la dosar rezultă că autorizația de construcție nr. 1427 din

12 octombrie 1999 privește executarea unor lucrări constând în modificări

interioare la imobilul situat în Oradea, și anume modificarea destinației

acestuia din locuință în două birouri notariale.

Nu se face nicăieri referire în

documentația depusă în probațiune la dosarul cauzei (fila 116 – 144) la

autorizarea unui nou imobil cu destinația de bloc de birouri, ce constituie

conform precizării de acțiune depuse de reclamanți, temeiul prejudiciului

pretins a fi suferit.

În aceste condiții, față de cele de

mai sus, instanța nu a putut reține caracterul cert al unui prejudiciu

reprezentat de paguba suferită ca urmare închirierii unui imobil cu minim 6

apartamente cu destinația de birouri, imobil pentru care reclamantul nu a făcut

dovada că avea eliberată o autorizație de construcție, întreg prejudiciul având

așadar un caracter incert.

Pe de altă parte, nu poate fi

reținută legătura de cauzalitate între ridicarea abuzivă de către pârâți a unui

garaj și nefinalizarea lucrărilor de modificare interioară autorizate sub nr.

1427/1999, conform actului la care s-a făcut referire mai sus.

Mai mult decât atât, din analiza

extrasului de C.F. 13206 Oradea rezultă că asupra imobilului cu nr. top.

570/7au calitatea de coproprietari reclamanții V.D. și V.M. în cotă de 258/458

parte, pe de-o parte și pârâții J.M. și J.J.M. pentru restul cotei. Ca atare,

regimul juridic al terenului litigios este cel al coproprietății, ceea ce

presupune că orice coproprietar poate face acte de dispoziție cu privire la

teren numai acordul tuturor coproprietarilor.

Rezultă că reclamanții ar fi putut

construi un imobil nou pe acest teren numai cu acordul pârâților, acord ce nu

există în cauză, ceea ce relevă o dată în plus caracterul incert al

prejudiciului pretins de reclamanți.

Față de ansamblul considerentelor

expuse mai sus, instanța a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 998-999 C. proc. civ., motiv pentru care cererea acestora de

reparare a prejudiciului a fost respinsă ca neîntemeiată.

Ca urmare a respingerii cererii

principale, instanța a respins și cererea reclamanților privind obligarea

pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

S-a luat act că pârâții nu au solicitat

cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel V.D. și V.M. precum și Cabinetul Individual avocat B.P.

Apelanții V. au solicitat admiterea

apelului lor și modificarea în totalitate a sentinței în sensul admiterii

integrale a acțiunii introductive de instanță, așa cum a fost formulată și

precizată.

În motivarea apelului, se arată că

instanța de fond s-a preocupat de un singur capăt de cerere și anume acela care

privea beneficiul nerealizat ca urmare a împiedicării apelanților de către

pârâții intimați să construiască un imobil cu 6 apartamente pe terenul

proprietatea lor, deși în petit s-au mai solicitat despăgubiri și pentru

distrugerea gardului despărțitor între cele două proprietăți învecinate,

distrugerea materialelor de construcție cumpărate de apelanți în vederea

edificării imobilului cu 6 apartamente, pierderea suferită prin creșterea

prețului manoperei și a prețului materialelor de construcții. În acest fel,

instanța de fond a omis a se pronunța pe aceste ultime capete de cerere, și de

a demonstra caracterul lor neîntemeiat.

Pe de altă parte, referitor la

primul capăt de cerere, instanța a făcut o analiză a neîntrunirii condițiilor

răspunderii civile delictuale. Astfel, instanța neagă construirea abuzivă a

garajului de către pârâți și ignoră faptul că datorită acestui garaj construit

abuziv, nu s-a mai putut edifica imobilul cu cele 6 apartamente, nu s-a mai

eliberat autorizația de construire, terenul nemaifiind liber, de altfel,

pârâții obstaculând obținerea autorizației de construire și prin intervenții

repetate la organul administrativ emitent, toate având ca finalitate refuzul

Primăriei Oradea de a elibera autorizația de construire a imobilului cu 6

apartamente. Această conduită a pârâților intimați relevă o culpă suficient de

gravă a acestora pentru angajarea răspunderii lor civile în vederea reparării

prejudiciului ocazionat în acest fel apelanților reclamanți, în acest mod

existând legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Un alt aspect perceput greșit de

prima instanță este acela că a reținut existența regimului coproprietății,

omițând un fapt esențial și anume că între părți a existat un partaj voluntar

și că parcelele deținute de fiecare dintre ei erau precis delimitate printr-un

gard de beton, construit cu cca 30 de ani în urmă, pe care pârâții l-au demolat

abuziv. Fiind un partaj amiabil care a supraviețuit peste 30 de ani, practic

fiecare coproprietar și-a uzucapat parcela pe care o folosea, iar pârâții și-au

edificat garajul fără autorizație și l-a amplasat pe parcela reclamanților.

În fine, prima instanță a trecut la

soluționarea cauzei respingând cererile de probațiune formulate de reclamanți,

încălcând în acest fel dreptul la apărare al reclamanților.

În drept au fost invocate

dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ.

Apelantul cabinetul Individual de

avocatură B.P. a solicitat admiterea apelului său și desființarea sentinței

apelate în principal cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Oradea, întrucât valoarea prejudiciului este sub 500.000 lei, iar pe fond

instanța nu s-a pronunțat cu privire la despăgubirile solicitate de acest

reclamant, nemotivând nici o frază cu privire la acesteia. În subsidiar,

rejudecarea cauzei în apel și admiterea acțiunii așa cum a formulat-o,

respectiv, obligarea pârâților la plata sumei de 15.000 lei ca folos cuvenit

pentru ocuparea abuzivă a 26 mp din terenul reclamantului.

În motivarea apelului se arată că în

mod greșit prima instanță a respins excepția de necompetență materială deși

valoarea pretențiilor formulate de reclamanții V. era sub 500.000 lei ceea ce

atrăgea competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei.

În subsidiar, în cazul rejudecării

fondului de către instanța de apel, solicită administrarea probelor cerute și

respinse în mod abuziv de către instanța de fond.

În drept au fost invocate

dispozițiile art. 296 și urm. C. proc. civ., art. 998 și art. 999 C. civ.

Prin decizia civilă nr. 15/2009 A

din 15 februarie 2009 Curtea de Apel Oradea a respins apelurile declarate de

apelanții-reclamanți V.M., V.D. și Cabinet de Avocat B.P., reținând

următoarele:

Cererea reclamanților V. prin care

se solicită despăgubiri pentru că pârâții i-ar fi împiedicat, prin ocuparea

abuzivă a terenului și prin intervenții pe lângă autoritățile administrative,

să obțină autorizația de construire a unui corp de clădire cu etaj, cu 6

apartamente, pe care le-ar fi închiriat, este nefondată.

Aspectul esențial ce trebuie

verificat înainte este acela că, în condițiile în care potrivit evidențelor de

carte funciară, reclamanții și pârâții sunt coproprietari pe topograficul din

litigiu, puteau obține autorizația de construire fără a fi necesar acordul

proprietarilor.

Se mai reține că, potrivit

probatoriului administrat în cauză rezultă că acordul coproprietarilor-pârâți

nu a putut fi obținut, și că între părți există o stare conflictuală mai veche

ce a degenerat și mai multe procese civile și penale.

Relativ la al doilea capăt de

cererea privind obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând

contravaloarea gardului demolat de pârâți abuziv și a materialelor de

construcție, distruse cu acea ocazie, de hotărârile penale și declarațiile

martorilor audiați în dosarul penal rezultă că aceste acțiuni au fost săvârșite

cu rea-credință și ca atare pretențiile izvorâte din acest fapt și formulate de

instanță abia din 2005 sunt prescrise, ca fiind formulate peste termenul

general de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 67/1958.

În ceea ce privește apelul declarat

de reclamantul Cabinetul Individual avocat B.P., s-a reținut că acțiunea

reclamantului este alăturată celei formulate de ceilalți doi coproprietari V.

și împotriva acelorași pârâți J. care și ei sunt coproprietari cu reclamanții,

astfel încât nu se impunea a fi analizați separat, pentru a atrage competența judecătoriei

în primă instanță, corect fiind soluționată de Tribunalul Bihor împreună cu

acțiunea reclamantului V.

Împotriva deciziei au declarat

recurs atât reclamanții V.I.D. și V.M., cât și Cabinetul Individual de Avocat „B.P.”.

Recurenții-reclamanți au criticat

decizia civilă pentru următoarele considerente de nelegalitate:

Se susține că dezlegarea dată în

apel se fondează pe o percepție greșită pe care instanța de apel a avut-o

asupra elementelor esențiale ale stării de fapt, care a generat erorile de judecată:

reaua – credință a pârâților, în loc să fie sancționată de instanța de apel,

este validată ca fiind o conduită pe care pârâții – intimați erau în drept să o

adopte. O altă eroare de judecată comisă de magistrați din apel constă în aceea

că, pe de o parte, recunosc că între reclamanții recurenți și pârâții –

intimați a existat un partaj voluntar, cât privește folosința terenului aflat

în proprietatea lor comună, și că, în urma acestui partaj, curtea comună a

imobilelor proprietatea fiecăruia dintre ei, a fost delimitată printr-un gard

construit pe aliniamentul liniei de demarcație între partea dintre terenul

proprietății comună folosită în exclusivitate de fiecare dintre ei ca fiind curtea

propriului său imobil. Pe de altă parte, se apreciază că partajul de folosință,

a curții comune nu este de natură să legitimeze pe oricare dintre coproprietari

să construiască în curtea propriului său imobilul fără consimțământul celuilalt

coproprietar.

O altă critică vizează neanalizarea

de către instanța de apel a motivului de apel privind neacordarea de prima

instanță a despăgubirilor civile echivalente valoric cu prejudiciul suferit de

recurenți, prin pierderea beneficiului nerealizat, urmare a punerii lor în

imposibilitate de a ridica construcția proiectate și de a o exploata prin

închiriere, precum și omisiunea de a analiza motivul de apel referitor la

condițiile răspunderii civile delictuale, ceea ce ar echivala cu o nemotivare a

deciziei recurate.

Alte motive de nelegalitate se

consideră a fi încălcarea dreptului la apărare a reclamanților – recurenți prin

refuzul nejustificat de a li se încuviința cererea lor de probațiune pentru a

demonstra prejudiciul suferit ca efect al abuzului de drept săvârșit de pârâții

– intimați, abuz de drept considerat greșit ca fiind în realitate o exercitare

în limite morale a dreptului lor de a fi de acord sau a nu fi de acord ca

reclamanții să edifice pe partea din curte efectiv în folosința lor o

construcție pe destinația de locuință; prin considerentele deciziei nu sunt

analizate și nici înlăturate motivat susținerile reclamanților.

Recurentul Cabinetul Individual de

Asociați „B.P.” a indicat următoarele critici de nelegalitate a hotărârilor

recurate:

Instanța de fond nu s-a pronunțat,

în nici un fel cu privire la acțiunea în despăgubiri, nemotivând soluția cu

privire la pretențiile solicitate.

În subsidiar, se solicită admiterea

recursului, rejudecarea cauzei, admiterea acțiunii și obligarea pârâților la

plata sumei de 15.000 lei pentru ocuparea abuzivă a unei părți – de 28 mp – din

terenul reclamantului.

Ultima critică vizează faptul că

pârâții recunosc faptul că ocupă terenul din litigiu marcat și pe schița din

raportul de expertiză depus la dosar, aceștia folosesc abuziv terenul cumpărat

de ei în cota de 86 mp în 1997 și înscris în cartea funciară, în timp ce

reclamanții folosesc numai 52 mp, fiind în imposibilitate de a folosi întreaga

suprafață ocupată abuziv de anexa pârâților.

Analizând recursurile declarate prin

prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Pentru a se angaja răspunderea

civilă delictuală, conform dispozițiilor art. 998-999 C. civ., trebuie să fie

îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile: existența prejudiciului, a

faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită

și a culpei.

În speța supusă judecății, în mod

just s-a considerat de către instanțe că nu poate fi angajată răspunderea

civilă delictuală a pârâților, atitudinea acestora de a nu-și da concursul

pentru obținerea autorizației de construire, (părțile fiind coproprietari), nu

constituie o faptă ilicită; De asemenea, conduita pârâților nu a putut fi

caracterizată ca ilicită, iar construirea garajului, fără autorizație de

construire, este o problemă ce se va analiza după încetarea stării de

indiviziune.

Sub acest aspect, criticile

recurenților – reclamanți nu se justifică.

Nu pot fi reținute nici criticile

referitoare la partajul de folosință a curții comune, acestea sunt chestiuni de

interpretarea dată probelor, ce nu justifică invocarea motivului de recurs

bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecății.

Motivele de recurs privind capătul

de cerere privind obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea

gardului demolat de pârâți abuziv, precum și a materialelor de construcție, în

privința căruia se susține de toți recurenții că nu a fost analizat de instanța

de apel, nu pot fi primite.

Acțiunea prin care se solicită

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul produs, în condițiile dispozițiile

art. 998-999 C. civ., este o acțiune având ca obiect valorificarea unui drept

de creanță, fiind prescriptibilă extinctiv.

Termenul general de prescripție

pentru un prejudiciu (moral sau material) pentru care se solicită despăgubiri

curge de la data când cel păgubit a cunoscut paguba respectivă și pe cel

responsabil de ea, conform art. 8 alin. (1) Decretul nr. 167/1958.

Cum din probele administrate în

cauză a rezultat fără putință de tăgadă că acțiunile pârâților s-au petrecut în

anul 2000, în mod just instanțele de judecată au considerat că acțiunea în ceea

ce privește aceste despăgubiri este prescrisă extinctiv, fiind exercitată peste

termenul de 3 ani prevăzut de lege.

Nici motivul de casare reglementat de

art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu este incident în speța supusă judecății:

instanțele nu au încălcat dreptul la apărare, așa cum susțin recurenții –

reclamanți, instanțele de judecată au dat posibilitatea părților să formuleze

și să o administreze probe în dovedirea pretențiilor, neproducându-se o

încălcare a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din Constituție.

Considerentele deciziei instanței de

apel cuprind mențiunile prevăzute de art. 261 alin. (5) C. proc. civ., sunt

consemnate în cuprinsul deciziei atât considerentele de fapt, dar și cele de

drept ce au condus la pronunțarea soluției, neputând fi primite criticile

recurenților sub acest aspect.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondate recursurile în baza art.

312 C. proc. civ. și se va menține decizia civilă recurată ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursurile

declarate de reclamanții V.I.D., V.M. și Cabinet avocat B.P. împotriva deciziei

civile nr. 15 A din 5 februarie 2009 a Curții de Apel Oradea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

28 ianuarie 2010

.