ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1067/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, la data de 7 octombrie 2007, reclamanta G.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., anularea deciziei nr. 252 din 3 septembrie 2007 emisă de pârâtă, constatarea că reclamanta deține calitatea de persoană îndreptățită și obligarea pârâtei să emită dispoziție motivată de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri bănești, pentru acțiunile și titlurile nominative deținute de autoarea sa la U.F. Reșița și Domeniile Reșița. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că deține calitatea de persoană îndreptățită, ca moștenitoare a defunctei G.V., dovedită cu certificatul de moștenitor nr. 619/1969, astfel că are dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În ce privește termenul de formulare a notificării, reclamanta a arătat că a înregistrat notificarea la sediul A.V.A.S. la data de 5 noiembrie 2001, iar la data de 23 aprilie 2007 a făcut o revenire la notificarea depusă inițial, întrucât pârâta nu a respectat termenul de soluționare a notificării prevăzut de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 493 din 12 martie 2008, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a respins acțiunea. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că notificarea soluționată prin decizia contestată este cea cu nr. 229/2007, prin care se solicită măsuri reparatorii pentru acțiunile și titlurile nominative deținute de autoarea reclamantei la U.F.

Reșița și Domeniile Reșița. Această notificare reprezintă o solicitare nouă față de notificarea nr. 451 din 5 ianuarie 2001, prin care s-a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor situate în Alba Iulia, astfel că, față de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, notificarea a fost formulată tardiv, iar reclamanta a pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii. Prin decizia nr. 236 din 26 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins apelul declarat de reclamantă, cu motivarea în esență că, potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, persoanele îndreptățite puteau notifica unitatea deținătoare solicitând restituirea în natură sau măsuri reparatorii în echivalent în termen de un an de la data apariției legii (14 februarie 2001), sancțiunea nerespectării acestui termen fiind pierderea dreptului de a mai solicita în justiție aceste măsuri reparatorii.

Instanța de apel a înlăturat susținerile reclamantei referitoare la depunerea în termen a notificării nr. 451/2001, ce ar fi inclus-o în beneficiul termenului și pe cea de a doua, întrucât prima notificare viza un imobil, fără nici o legătură cu drepturile pretinse prin cea de a doua notificare, care se referă la acțiuni nominative. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia recurată arătând că în mod greșit s-a reținut de către curtea de apel că notificarea a fost formulată tardiv, făcând o confuzie între notificarea înregistrată sub nr. 451/2001 și actele doveditoare depuse la data de 23 aprilie 2007, față de dispozițiile art. 52 din Legea nr. 247/2005.

Se mai susține că este culpa intimatei, care nu a atașat „precizarea” notificării pentru acțiunile deținute de autoarea reclamantei la U.F. și Domeniile Reșița, depusă în anul 2007 la dosarul inițial constituit în baza Legii nr. 10/2001, mai ales că într-o situație similară a procedat într-o atare manieră. Prin soluția pronunțată, instanța de apel a ignorat principiul restitutio in integrum , încălcând art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantei, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Analizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Obiectul notificării soluționată prin dispoziția contestată în prezenta cauză îl constituie acordarea de despăgubiri pentru drepturile ce se cuvin reclamantei de pe urma autoarei sale, G.V., care a deținut acțiuni nominative la U.F. și Domeniile Reșița. Notificarea cu acest obiect a fost înregistrată la sediul intimatei A.V.A.S. la data de 23 aprilie 2007. Confirmând soluția fondului de respingere a excepției tardivității contestației, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, criticile formulate în acest sens fiind neîntemeiate.

Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, invocată de reclamantă în scopul valorificării pretenției sale, s-a reglementat regimul juridic a unor imobile preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, (devenit art. 22 după republicare), persoanele pretins îndreptățite să obțină măsuri reparatorii în cadrul acestui act normativ aveau obligația de a formula în termenul prevăzut de această dispoziție legală o notificare prin care învestea entitatea deținătoare cu analiza pretențiilor pe care înțelegea să le formuleze în baza acestei legi. Termenul de notificare, de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001, termen care a fost prelungit prin O.U.G.

nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001 până la data de 14 februarie 2002, nu a suferit nicio modificare prin dispoziții legale ulterioare și el s-a aplicat pentru toate categoriile de persoane pretins îndreptățite la măsuri reparatorii, fără vreo distincție. Nerespectarea de către persoanele îndreptățite a termenului de notificare, potrivit art. 21 alin. (5) din lege, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Fiind un termen de decădere, regimul său juridic este cel prevăzut de dispozițiile art. 103 C. proc. civ., dispoziții prin care se reglementează condițiile în care persoana care a pierdut un termen impus pentru efectuarea unui act de procedură poate cere repunerea în termen, adică condițiile în care o persoană poate cere și obține efectuarea actului procedural după expirarea termenului legal.

Referitor la acest termen de notificare, astfel cum s-a arătat, nu a intervenit nicio modificare legislativă și chiar dacă prin dispozițiile Legii nr. 247/2005 s-au modificat dispoziții din Legea nr. 10/2001, aceste modificări nu au fost în sensul invocat de recurentă, anume în sensul instituirii unui nou termen pentru depunerea actelor doveditoare, în susținerea notificării formulate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001. În speța supusă analizei, cu privire la pretenția ce formează obiectul prezentului litigiu, se constată că reclamanta nu a formulat notificare în termenul legal, 14 februarie 2001-14 februarie 2002 și nici cerere de repunere în termen în condițiile prevăzute de art. 103 C. proc.

civ. Nu poate fi primită critica potrivit căreia notificarea formulată la data de 23 aprilie 2007 ar constitui o „precizare” a notificării înregistrată sub nr. 451 din 5 ianuarie 2001, întrucât obiectul celor două notificări este diferit, prin cea formulată în termenul legal - și de altfel, soluționată de intimată prin decizia nr. 58 din 7 martie 2008 - solicitându-se restituirea terenurilor situate în Alba Iulia. Pe cale de consecință, reclamanta este decăzută, în condițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, din dreptul de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii, caz în care, în mod corect instanțele de fond au statuat că notificarea soluționată prin decizia contestată în prezenta cauză constituie o solicitare nouă, față de notificarea formulată în termen, întrucât vizează o altă pretenție.

Așa fiind, cum pierderea dreptului reclamantei de a sesiza, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, entitatea deținătoare sau, după caz, instanța de judecată, se datorează exclusiv comportamentului său culpabil, în mod just instanțele de fond au dispus respingerea cererii deduse judecății. Sancțiunea decăderii aplicată pentru nerespectarea termenului legal instituit pentru formularea notificării, nu poate fi înlăturată sub motivul acordării preeminenței dreptului material în defavoarea procedurii, astfel cum susține reclamanta, întrucât acest fapt ar echivala cu o eludare a dispozițiilor procedurale, ceea ce nu este permis. Principiul preeminenței dreptului, a cărui expresie este dreptul la un proces echitabil instituit prin dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se analizează în opoziție cu procedurile judiciare.

Or, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost instituită o procedură legală explicită în cadrul căreia persoanele îndreptățite pot solicita verificarea ingerințelor care ar fi fost exercitate de stat cu privire la drepturile pretins încălcate, iar prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, astfel cum s-a arătat mai sus, nu a fost prevăzut un nou termen pentru depunerea actelor doveditoare, astfel cum susține recurenta. Este de menționat și faptul că dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 25 din Constituția României, implică obligativitatea părții interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului material pretins.

Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta G.E. împotriva deciziei nr. 236 din 26 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2010.