ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10143/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10143/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra cauzei de față constată:

Prin cererea

înregistrată, la data de 31 decembrie 2007,

reclamantul C.

V. a chemat în judecată pe pârâta A.N.P.

București cerând să fie obligată la plata sumei de 500 EUR, daune materiale și

650.000 EUR, daune morale, invocând incidența dispozițiilor art. 3 C.E.D.O.,

art. 21 din Constituția României și art. 35 lit. a), b), c) și d), art. 36 pct.

1, 2 și 3 și art. 43 pct. 1 din Regulile minime privind tratamentul persoanelor

private de libertate.

În motivarea cererii reclamantul a susținut

că, la data de 24 martie 2003, a fost sancționat disciplinar, în mod

nejustificat, cu retragerea dreptului la pachet și vizită, iar la data de 12

mai 2003 cu sancțiunea de 10 zile de izolare severă.

Cum ambele sancțiuni au fost anulate prin

sentința penală nr. 2865 din 2 octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului 4

București, reclamantul a susținut că este îndreptățit la plata de despăgubiri

de către pârâtă.

Prin sentința civilă nr.

1163 din 26 iunie 2008, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă,

a admis în parte cererea și a obligat pe pârâta A.N.P. București să

plătească reclamantului suma de 2000 lei, cu titlu de daune morale.

Prin aceeași sentință,

instanța a respins excepțiile lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei și cea a prescripției dreptului la acțiune ca fiind

neîntemeiate.

În motivarea hotărârii instanța a reținut că

reclamantul își fundamentează pretenția de despăgubire pe faptul sancționării

sale în mod nelegal de către Comisia de disciplină din cadrul Penitenciarului

Jilava, caz în care, pârâta, în calitate de administrator al rețelei de penitenciare

are calitate procesuală pasivă.

Totodată, instanța a constatat că sentința

penală nr. 2865/2006 Judecătoriei sectorului 4 București, prin care s-au anulat

hotărârile de sancționare disciplinară aplicate reclamantului, a rămas

definitivă la data de 17 aprilie 2007, dată de la care curge termenul de

prescripție, caz în care, în raport de prevederile art. 3 și art. 16 lit. b)

din Decretul nr. 167/1958, nu este incidență excepția prescripției dreptului la

acțiune.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că

reclamantul a fost sancționat, prin hotărârea Comisiei de Disciplină din cadrul

Penitenciarului Jilava din 24 martie 2003, cu retragerea dreptului la pachet,

motivat de faptul că, la data de 13 februarie 2003, orele 23,45, a fost

surprins la fereastra camerei în timp ce schimba bunuri cu alți deținuți, iar,

prin hotărârea aceleiași comisii din 12 mai 2003, a fost sancționat cu 10 zile

de izolare severă, motivat de faptul că la data de 2 mai 2005, orele 21,50, a

ingerat o brățară din material alb, refuzând să o predea.

Cum ambele hotărâri ale comisiei au fost

anulate prin hotărârea penală mai sus arătată, instanța a apreciat că în raport

de prevederile art. 998 – art. 999 C. civ., art. 22 din Constituția României și

art. 3 din C.E.D.O., se impune admiterea cererii în despăgubire dedusă

judecății.

În raport de natura sancțiunilor aplicate,

care au cauzat reclamantului o stare de stres și anumite suferințe de natură

fizică și psihică, instanța a reținut că se justifică acordarea unei

despăgubiri în sumă de 2000 lei, cuantum apreciat a fi necesar, rezonabil și

suficient pentru a acoperi prejudiciul moral suferit.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel

ambele părți. În motivarea apelului reclamantul a susținut că, în raport de

relele tratamente la care a fost supus ca urmare a executării celor două

sancțiuni aplicate, se impune majorarea cuantumului despăgubirii acordate de

prima instanță.

În motivarea apelului pârâta

a susținut că nu are calitatea procesuală

pasivă o astfel de calitate revenind Penitenciarului Jilava, unitate cu

personalitate juridică conform dispozițiilor art. 10 din H.G. nr. 1849/2004 și

a cărei comisie de disciplină a dispus sancționarea reclamantului.

Pe fondul cauzei,

pârâta a prezentat conținutul dispozițiilor art. 54

din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora persoana care a suferit o atingere a

dreptului său la onoare, reputație sau orice alt drept personal nepatrimonial

poate cere încetarea faptei.

În raport de această dispoziție legală,

pârâta a susținut că nu se justifică acordarea, întotdeauna, pentru repararea

unui prejudiciu moral, a unor sume de bani (aspect evidențiat șl în

jurisprudența C.E.D.O.), o astfel de reparare putându-se realiza și prin

mijloace nepatrimoniale, cum ar fi, de exemplu, publicare hotărârii de anulare

a sancțiunilor.

Pârâta a susținut, totodată, că sancționarea

disciplinară nu constituie o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii în sensul

art. 998 – art. 999 C. civ. și că, în lipsa unei motivări temeinice a

criteriilor de acordare, daunele materiale pot constitui venituri

nejustificate.

Pârâta a mai arătat că sancționarea, pe

perioada detenției, a unui deținut cu trecerea, pe o perioadă determinată,

într-un regim de izolare senzorială completă, nu constituie, astfel cum s-a

statuat și în jurisprudența C.E.D.O., o pedeapsă inumană sau degradantă și nu

contravine dispozițiile art. 3 din Convenție.

Prin decizia civila nr.

894 din 27 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția

a IV

-a civilă, a respins apelurile, ca nefondate.

În motivarea deciziei instanța a reținut că

pârâta justifică calitate procesuală pasivă în cauză având, potrivit

prevederilor art. 6 lit. t) din H.G. nr. 1849/2004, competența de a reprezenta

în fața instanțelor judecătorești și a altor organe de jurisdicție interesele

administrației precum și pe aceea de a coordona această activitate la nivelul

unităților care îi sunt subordonate.

Pe fondul pricinii, instanța de apel a

statuat că existența prejudiciului moral cauzat reclamantului nu s-a reținut în

raport cu faptul sancționării sale disciplinare, astfel cum eronat invocă

pârâta, ci în legătură cu faptul că măsurile de sancționare dispuse împotriva

sa au fost lipsite de un fundament legal.

Anume, instanța de apel a reținut că lipsa de

suport legal a sancțiunilor disciplinare aplicate reclamantului, astfel cum s-a

statuat prin sentința penală nr. 2865/2006, sancțiuni constând în izolarea

acestuia timp de 10 zile și retragerea dreptului la pachet o perioadă de timp,

au fost de natură să-i provoace reclamantului o stare de stres și suferințe de natură

psihică, caz în care solicitarea sa de despăgubire este întemeiată.

Referitor la incidența în cauză a

dispozițiilor art. 3 din Convenție, referitor la care pârâta citează trunchiat

Jurisprudența Curții Europene, instanța de apel a reținut că nu sunt relevante,

întrucât, în cauză, nu condițiile de detenție ale reclamantului au fost

analizate și reținute a fi faptul prejudiciabil generator de despăgubiri, în

înțelesul art. 998 – art. 999 C. civ. ci sancționarea nelegală a acestuia pe

perioada detenției, astfel cum s-a arătat.

Referitor la cuantumul despăgubirii, instanța

de apel a reținut că s-a avut în vedere principiul reparării integrale a

prejudiciului suferit și evitarea transformării demersului judiciar într-un

mijloc de considerare a gravității sancțiunilor aplicate și consecințele

acestora.

Totodată, instanța de apel a reținut că

procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, instanța fiind

ținută să se pronunțe asupra obiectului cererii deduse judecății prin care, în

speță s-a solicitat acordarea unei despăgubiri și nu alte măsuri de reparare a

prejudiciului suferit.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamantul, cu mențiunea că va arăta motivele în fața instanței de recurs, precum

și pârâta care a reiterat motivele de apel mai sus arătate.

Analizând recursurile, Înalta Curte constată

că nu pot fii primite pentru următoarele considerente:

În drept,

obligația părții de a arăta, în termenul prescris

prin dispozițiile art. 303 alin. (1) C. proc. civ., pe care din motivele de

nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1 – pct. 9 C. proc. civ.

își întemeiază recursul, precum și dezvoltarea acestor motive, este instituită

sub sancțiunea nulității prin dispozițiile art. 302

1

alin. (l) lit.

c) C. proc. civ.

Conform art. 303 alin. (2) C. proc. civ., ca

regulă, termenul pentru depunerea motivelor se socotește de la comunicarea

hotărârii.

În consecință, în măsura în care recursul nu

este motivat ori atunci când aspectele învederate prin cererea de recurs nu pot

fi încadrate în vreunul din motivele de recurs prevăzute de lege, potrivit art.

306 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este lovită de nulitate.

Referitor la recursul declarat de reclamant,

se constată că hotărârea instanței de apel

i-a fost comunicată la data de 21 ianuarie 2009.

Raportat la această dată, care marchează

momentul de la care începe să curgă termenul de 15 zile de motivare a căii de

atac, rezultă că transmiterea de către reclamant a recursului la data de 28

ianuarie 2009 s-a făcut în termenul legal, însă cea a motivelor de recurs, la

21 aprilie 2007 s-a făcut cu nesocotirea dispozițiilor procedurale menționate

anterior, nemaifăcând posibil controlul de legalitate.

Așa fiind, Înalta Curte urmează a constata că

recursul declarat de către reclamant este nul.

Referitor la recursul

declarat de pârâta A.N.

P.,

se constată că prin declarația scrisă, sub

titulatura „recurs” aceasta se rezumă să reitereze aceleași motive invocate

prin cererea de apel, tară însă a formula ori a dezvolta vreo critică, în

concret, la adresa considerentelor de drept care au fost reținute, în

justificarea soluției adoptate, de instanța de apel.

Simpla reiterare prin declarația de recurs a

motivelor de apel nu îndeplinește, de asemenea, cerința referitoare la

motivarea recursului impusă părților prin dispozițiile legale mai sus arătate,

fapt care pune instanța de recurs în imposibilitate de a exercita controlul

judiciar cu privire la hotărârea recurată.

Aceasta, întrucât, recursul este o cale

extraordinară de atac iar soarta sa depinde, în primul rând, de modul cum sunt

formulate motivele de recurs, care trebuie să se grefeze pe conținut hotărârii

recurate, căci numai motivul formulat în scris și numai în măsura în care a fost

dezvoltat poate fi cercetat de Înalta Curte de Casație și Justiție.

De altminteri, contrar susținerilor pârâtei

formulate prin recurs, este de observat că faptul prejudiciabil și generator de

despăgubiri l-a constituit, astfel cum au reținut instanțele de fond,

executarea de către reclamant a unor sancțiuni disciplinare care, ulterior, au

fost anulate de către instanța penală, întrucât nu au fost dispuse cu

respectarea dispozițiilor legale incidente, și nu simplul fapt al sancționării

disciplinare a acestuia ori condițiile sale de detenție.

Totodată, la stabilirea cuantumului

despăgubirii efectiv acordate reclamantului, se constată că instanțele de fond

au avut în vedere, pe de o parte, pretențiile formulate de acesta prin cererea

dedusă judecății iar, pe de altă parte, consecințele pe care le-au avut

executarea celor două sancțiuni (izolarea timp de 10 zile și retragerea

dreptului la pachet) asupra reclamantului, care aflându-se în detenție, a fost

nevoit să suporte, în mod nejustificat, o agravare a acestui regim, la rândul

său restrictiv.

Referitor la recursul declarat de pârâtă, se

observă că aceasta a reiterat și un motiv de ordine publică, referitor la lipsa

calității sale procesuale pasive.

Cu privire la acest motiv se constată că

pârâta nu a dovedit, nici la judecata în fond și nici în fața instanței de

recurs, susținerea potrivit căreia calitate procesuală pasivă ar reveni în

astfel de litigii, în exclusivitate, penitenciarelor.

Argumentul reiterat, anume că penitenciarele,

care sunt unități subordonate pârâtei A.N.P., au personalitate juridică

(potrivit dispozițiilor art. 10 alin. 3 din H.G. nr. 1849/2004 privind

organizarea, funcționarea și atribuțiile A.N.P.) nu este de natură, astfel cum

afirmă aceasta, să conducă la concluzia enunțată, a lipsei calității sale

procesuale pasive.

Aceasta întrucât, potrivit dispozițiilor art.

10 alin. (6) din H.G. nr. 1849/2004, atribuțiile și responsabilitățile

unităților subordonate (penitenciarelor) se stabilesc prin regulament propriu

de organizare și funcționare, aprobat prin decizie a directorului general al

A.N.P.

Or, în cauză, pârâta nu a probat că o astfel

de responsabilitate ar fi fost stabilită, în formele prescrise prin dispoziția

legală menționată, în sarcina unităților sale subordonate, caz în care, excepția

invocată nu poate fi primită.

Pentru considerentele arătate, constatând că

hotărârile instanțelor de fond au fost pronunțate cu aplicarea corectă a legii,

nefiind incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de pârâtă ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul

C.V. împotriva deciziei nr. 894 din 27 noiembrie 2008 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta A.N.P. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15

decembrie 2009.