ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4761/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4761/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, la 9 iulie 2008, reclamantul M.D. a chemat în

judecată pe pârâții Ministerul Culturii și Cultelor și Ministerul Finanțelor

Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora,

în solidar, la plata sumei de 414.280 Euro cu titlu de daune, reprezentând

echivalentul în bani al lipsei de folosință, pe perioada 1 iulie 2005 – 22

noiembrie 2006 a imobilului situat în București, compus din construcții – casă

cu subsol, parter, etaj, mansardă, garaj și spălătorie și teren în suprafață de

520 mp, în total 937,29 mp suprafață utilă. S-a solicitat, totodată, obligarea

pârâților la dobânda legală de 6% pe an, calculată până la data pronunțării

hotărârii judecătorești și în continuare, până la plata efectivă a sumelor

datorate, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Acțiunea a fost întemeiată în drept

pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., precum și pe orice alte dispoziții legale

aplicabile în materie.

La data de 21 ianuarie 2009,

reclamantul a completat și precizat acțiunea, solicitând obligarea pârâților la

plata sumei de 414.280 Euro cu titlu de daune și a dobânzii legale de 6% pe an,

calculată până la 31 decembrie 2009 (58.950 Euro) precum și la dobânda

calculată până la plata efectivă a sumelor datorate, actualizate în raport cu rata

inflației, și la plata cheltuielilor de judecată.

Odată cu întâmpinarea depusă la 16

octombrie 2008, pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor a formulat și o cerere

de arătare a titularului dreptului, prin care a solicitat introducerea în cauză

a U.T. România, cu motivarea că asupra imobilului în litigiu statul are un

titlu valabil, nedesființat până în prezent, consolidat prin două acte

normative succesive, respectiv H.G. nr. 720 din 10 noiembrie 1992 și H.G. nr. 1152

din 15 noiembrie 2000, astfel, că în calitate de intervenient în interes

propriu, hotărârea urmează să-i fie opozabilă.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința civilă nr. 93 din 23 ianuarie 2009, a respins acțiunea

principală ca neîntemeiată, iar cererea de arătate a titularului dreptului

privind U.T. România, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că reclamantul a investit instanța cu o cerere de obligare a pârâtului

la plata contravalorii lipsei de folosință asupra imobilului ce i-a fost restituit

printr-o hotărâre judecătorească, ca urmare a procedurii desfășurate în baza

Legii nr. 10/2001 și, prin urmare, acțiunea este admisibilă și îndeplinește și

cerința interesului, excepțiile invocate de pârâtul Ministerului Culturii și

Cultelor în acest sens fiind neîntemeiate.

Calitatea procesuală activă a

reclamantului și cea pasivă a pârâtului, invocată în raport de decizia nr. 1024

din 6 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost privite de

către prima instanță ca apărări vizând fondul cauzei, fiind examinate ca atare.

Tribunalul a reținut că, prin

sentința civilă nr. 234 din 10 martie 2004, pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă, s-a dispus restituirea în

natură către reclamant a imobilului, ca urmare a admiterii contestației

acestuia și anulării deciziei de respingere a notificării emise de pârât, sub

nr. 5355 din 29 august 2003.

Prin aceeași hotărâre, pârâtul a

fost obligat să lase imobilul în deplină proprietate și posesie, liber de orice

sarcini, contestatorului, reclamantul din prezenta cauză.

S-a reținut că hotărârea menționată,

reprezentând titlu executoriu, a fost pusă în executare, așa cum a rezultat din

procesul-verbal întocmit la data de 23 noiembrie 2006, de BEJ M.D.

Tribunalul a mai constatat că, prin

decizia civilă nr. 1024 din 6 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 6912

din 12 septembrie 2006, în sensul că, potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

contestatorul M.D. este obligat să mențină pe o perioadă de 3 ani afectațiunea

imobilului, reprezentând sediul U.N.T.R., așezământ social cultural, al cărui

caracter special îl plasează în categoriile în legătură cu care Legea nr. 10/2001

instituie obligația proprietarului în sensul arătat.

S-a reținut, de asemenea, că ocuparea

imobilului de către U.N.T.R. a avut la bază H.G. nr. 720 din 10 noiembrie 1992,

potrivit căreia imobilul în litigiu a trecut, împreună cu terenul aferent, din

patrimoniul R.A. A.P.P.S. în administrarea Ministerului Culturii, în vederea

atribuirii sale, ca sediu, U.T. România, în condițiile legii.

Prin H.G. nr. 1152 din 15 noiembrie 2000

s-a aprobat darea în folosință gratuită către U.N.T.R., pe o perioadă de 49 de

ani, a imobilului în discuție, proprietate publică a statului, aflat în

administrarea Ministerului Culturii și Cultelor.

Tribunalul a apreciat ca

neîntemeiate susținerile reclamantului, care a contestat dispozițiile

hotărârilor de guvern menționate, precum și pe cele potrivit cărora imobilul în

litigiu nu ar fi trecut din proprietatea privată a statului în proprietatea

publică a acestuia, conform art. 7, art. 8 din Legea nr. 213/1998, în baza art.

17 din același act normativ, nu are în vedere doar imobilele aflate în

proprietate publică, legea nedistingând sub acest aspect, iar prin motivarea

irevocabilă a instanței supreme s-a stabilit obligația reclamantului la

menținerea afectațiunii speciale.

S-a considerat că, în baza acestei

obligații legale, stabilite prin hotărâre judecătorească, reclamantul poate fi

beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin H.G. nr. 1886 din 21

decembrie 2006, și își poate valorifica pretențiile prin încheierea unui contract

de închiriere cu deținătorul, procedură pe care, însă, acesta nu a urmat-o.

Cererea de arătare a titularului

dreptului, formulată de Ministerul Culturii și Cultelor a fost respinsă de

tribunal ca inadmisibilă, apreciindu-se că nu îndeplinește condițiile prevăzute

de art. 64 C. proc. civ., instanța nefiind învestită cu o cerere prin care să

se pretindă vreun drept real asupra unui lucru.

Împotriva sentinței menționate a

declarat apel reclamantul, criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru

încălcarea art.480 C. civ. și a Protocolului adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care prin pronunțarea celei de-a

doua decizii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost obligat

proprietarul imobilului să mențină afectațiunea acestuia o perioadă de 3 ani,

deși reclamantul redevenise proprietar cu drepturi depline al bunului, astfel

că s-a produs o ingerință a statului, în dreptul său, dându-se unei terțe

persoane (U.N.T.R.) folosința imobilului, în condițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001.

S-a criticat, de asemenea, hotărârea

primei instanțe pentru constatarea aplicării retroactive a H.G. nr. 1886 din 12

decembrie 2006, intrată în vigoare la 10 ianuarie 2007 și, ca urmare, pentru

constatarea eronată a neîndeplinirii cerințelor răspunderii civile delictuale

prevăzute de art. 998 - 999 C. civ.

S-a susținut că, în speță, culpa

pârâților constă în neîndeplinirea în termen a unor obligații legale prevăzute

de Legea nr. 10/2001 și realizarea unor acte juridice care, prin conținutul lor

fals, au creat o aparență de legalitate, prin care i s-a produs reclamantului

un prejudiciu, constând în lipsa de folosință pentru imobilul preluat abuziv de

stat.

Apelantul reclamant a arătat că

obligația stabilită prin decizia nr. 1024 din 6 februarie 2007, în sarcina

proprietarului, de a menține afectațiunea specială a imobilului, care presupune

plata unei chirii către proprietar, conform H.G. nr. 1886/2006, va produce

efecte numai de la data pronunțării hotărârii menționate (6 februarie 2007) și

până la data de 6 februarie 2010.

S-a susținut că intenția pârâtului

Ministerul Culturii și Cultelor de a întârzia restituirea imobilului rezultă cu

evidență din soluția de respingere a notificării prin decizia nr. 5355 din 29

august 2003, coroborată cu declararea formală a apelului, recursului și

contestațiilor respinse de instanțe, conducând la prejudicierea apelantului

prin lipsa de folosință a bunului pe o perioadă de 6 ani.

S-a mai criticat hotărârea primei

instanțe pentru greșita constatare a incidenței regimului stabilit prin Legea

nr. 213/1998 privind regimul juridic al imobilelor proprietate publică de stat,

în condițiile în care imobilul nu s-a aflat niciodată în patrimoniul R.A. A.P.P.A.S.,

ci a fost predat Ministerului Culturii.

Prin decizia civilă nr. 587 A din 16

noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a admis apelul reclamantului în contradictoriu cu

intimații Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național și Ministerul

Economiei și Finanțelor și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a

admis acțiunea precizată.

A fost obligat pârâtul să plătească

reclamantului suma de 414.280 Euro - echivalentul în lei al acestei sume la

data efectuării plății - reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru

imobilul proprietatea reclamantului, situat în București, sector 1, aferentă

perioadei 1 iulie 2005 - 22 noiembrie 2006, sumă ce se va reactualiza în

funcție de indicele de inflație.

A fost obligat pârâtul la plata

dobânzii legale pentru această sumă, cu începere de la data rămânerii

irevocabile a deciziei și până la achitarea efectivă a despăgubirilor către

reclamant.

S-au menținut restul dispozițiilor

sentinței apelate.

A fost obligat intimatul la 30.333

lei cheltuieli de judecată efectuate în fond și apel.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a constatat că situația de fapt a fost corect apreciată de

către prima instanță cu referire la cronologia actelor și faptelor juridice

indicate de părți, însă a apreciat că actele normative invocate de intimați

sunt lipsite de relevanță, câtă vreme, prin sentința civilă nr. 234 din 10

martie 2004, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a constatat

nevalabilitatea titlului statului, având drept consecință împrejurarea că

reclamantul nu și-a pierdut niciodată calitatea de proprietar asupra imobilului

în litigiu.

S-a reținut că, în acest context, pârâții

au dispus de un bun care nu se afla în proprietatea lor, fiind preluat fără

titlu valabil de către stat prin Decretul nr. 92/1950.

Instanța de apel a considerat că,

deși formularea căilor de atac prevăzute de lege nu reprezintă o atitudine

culpabilă a intimaților pârâți, care să poată conduce la producerea

prejudiciului pretins prin acțiune, totuși lipsa răspunsului la notificare în

termenul prevăzut de lege și durata excesivă a procedurii, care s-a finalizat

cu atingerea dreptului de proprietate, poate fi examinată în condițiile

precizate prin acțiune, respectiv în raport de dispozițiile art. 998-999 C. civ.

S-a constatat că dispozițiile legale

menționate se coroborează cu dispozițiile art. 485-487 C. civ., potrivit cărora

posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună credință.

Instanța de apel invocând și

jurisprudența CEDO (Cauzele Weissman contra României și Pressos Compania

Naviera S.A. contra Belgiei), a apreciat astfel că, atâta timp cât reclamantul

nu a primit nicio despăgubire în schimbul exploatării bunului de către stat, nu

s-a păstrat un just echilibru între protecția dreptului de proprietate al

acestuia și exigențele interesului general și, prin urmare, a avut loc o

încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

În acest context, s-a apreciat că

potrivit O.G. nr. 9/2000, coroborarea cu cele ale art. 998-999 C. civ., art. 480

și art. 485 din același cod, reclamantul este îndreptățit la repararea

integrală a prejudiciului reprezentând lipsa de folosință a imobilului

menționat, reparare ce rezultă din cumularea sumei reactualizate în raport cu

indicele de inflație pentru perioada pentru care se pretind despăgubirile, cu

dobânda legală aferentă aceleiași sume, ce se va stabili de la data obținerii

titlului său executoriu.

Prin încheierea dată în ședința din

camera de consiliu din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis în parte cererea

formulată de petentul M.D. și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate

în dispozitivul deciziei civile nr. 587 A din 16 noiembrie 2009 în sensul că au

fost obligați „pârâții Ministerul Culturii și Cultelor și Ministerul Finanțelor

Publice și nu doar „pârâtul” cum din eroare s-a trecut, la plata despăgubirilor

și a cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei și a încheierii menționate

au declarat recurs reclamantul M.D. și pârâții Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Prin motivele sale de recurs,

reclamantul a criticat decizia recurată pentru omisiunea pronunțării asupra

obligării în solidar a pârâților la plata despăgubirilor în sumă de 414.280 Euro,

la plata dobânzii legale și a cheltuielilor de judecată, invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv ignorarea dispozițiilor art. 1003 C.

civ. și încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

S-a susținut de către recurentul

reclamant că dobânda legală de 6% pe care trebuia să se calculeze începând cu

data existenței dreptului de a solicita obligarea pârâților la plata sumelor

solicitate cu titlu de daune, începând cu 1 iulie 2005, iar nu de la data

rămânerii irevocabile a deciziei recurate.

De asemenea, recurentul a învederat

că neprecizarea pârâtului care a fost obligat la plata dobânzii conduce la

imposibilitatea punerii în executare a hotărârii, sub acest aspect dispozitivul

deciziei fiind în contradicție cu considerentele în care se reține expres că

acțiunea este întemeiată și în privința dobânzii legale datorate de intimații

pârâți.

Ultima critică formulată de

reclamant prin motivele de recurs și întemeiată tot pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. a vizat încălcarea art. 1000 C. civ., art. 277 și art. 129

alin. (6) C. proc. civ., în ce privește omisiunea instanței de apel de a

dispune obligarea acelorași pârâți la plata în solidar a cheltuielilor de

judecată.

S-a susținut că dispozitivul

încheierii recurate este în contradicție cu considerentele acesteia, putând

crea dificultăți în executarea silită.

Prin recursul său, pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice a criticat atât decizia cât și încheierea de

îndreptare ca nelegale pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

în ceea ce privește admiterea apelului în contradictoriu cu această instituție,

deși temeiul de drept al acțiunii l-au constituit dispozițiile art. 998-999 C.

civ., reclamantul solicitând contravaloarea lipsei de folosință asupra

imobilului restituit printr-o hotărâre judecătorească, urmare a procedurii

desfășurate în baza Legii nr. 10/2001.

Recurentul Ministerul Finanțelor

Publice a susținut că imobilul pentru care s-a solicitat lipsa de folosință nu

a fost niciodată în proprietatea sau administrarea sa, iar hotărârea

judecătorească prin care a fost restituit bunul a fost dată în contradictoriu

cu Ministerul Culturii și Cultelor, instituție care a soluționat notificarea în

temeiul Legii nr. 10/2001.

S-a solicitat astfel să se constate

lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, cu atât

mai mult cu cât răspunderea sa nu poate fi antrenată în temeiul răspunderii

civile delictuale, art. 998-999 C. civ., iar în speță sunt aplicabile

dispozițiile H.G. nr. 1886/2006, conform cărora noul proprietar avea

posibilitatea încheierii unui contract de închiriere, procedură neurmată de

reclamant.

Recurentul a susținut că hotărârea

instanței de apel este criticabilă și în ceea ce privește omologarea unei expertize

extrajudiciare efectuată de expert F.F., care conduce la o îmbogățire fără

justă cauză a reclamantului.

Recurentul pârât Ministerul Culturii

și Patrimoniului Național a criticat decizia recurată și încheierea din 14

decembrie 2009 pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C. proc.

civ.

Critica formulată prin primul motiv

de recurs, întemeiată pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a avut ca obiect

invocarea unei nulități de ordine publică, conform art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., susținându-se că prin necomunicarea încheierii de dezbateri din 9

noiembrie 2009 s-au nesocotit dispozițiile imperative ale art. 261 pct. 5 și art.

268 alin. (3) și (4) C. proc. civ., încălcându-se astfel principiile

disponibilității și dreptului la apărare, având drept consecință împiedicarea

sa de a cunoaște motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței.

O altă critică, întemeiată tot pe

dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. a vizat soluționarea cererii de

îndreptare a dispozitivului deciziei recurate fără citarea părților, deși

aceasta (cererea) a fost întemeiată în drept atât pe dispozițiile art. 281 C.

proc. civ., cât și pe dispozițiile art. 281

1

și art. 282

2

C. proc. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de

recurs, invocându-se dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., s-a criticat

decizia recurată pentru pronunțarea extra petita, în ceea ce privește obligarea

la plata dobânzii legale pentru suma de 414.280 Euro, câtă vreme cererea de

acordare a dobânzii legale de 5% pe an, calculată de reclamant până la data de

31 decembrie 2009, în sumă de 58950 Euro, a fost respinsă de instanța de fond

ca fiind tardiv formulată, împrejurare explicit dezlegată prin sentința primei

instanțe și care nu a fost criticată prin motivele de apel formulate de M.D.,

intrând astfel, în puterea lucrului judecat.

În cadrul aceluiași motiv de recurs

s-a criticat decizia ca nelegală pentru greșita obligare la plata cheltuielilor

de judecată, fără a fi individualizat intimatul obligat și fără ca aceste

cheltuieli să fie individualizate în ceea ce privește natura lor, taxă

judiciară de timbru, onorarii de avocat, etc.

Cel de-al treilea motiv de recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a vizat nemotivarea

deciziei recurate conform dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., și

contradictorialitatea dintre considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea

hotărârii duce la o anumită soluție, ce nu se regăsește întocmai în măsurile

luate prin dispozitiv.

Astfel, s-a învederat că, deși,

cererea completatoare și precizatoare formulată de reclamant la data de 21

ianuarie 2009 a fost respinsă de instanța de fond ca tardivă pentru

nerespectarea dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., soluție apreciată

de instanța de apel ca fiind corectă, s-a lărgit totuși în mod forțat și eronat

cadrul procesual stabilit în limitele cererii principale, în ce privește echivalentul

lipsei de folosință și dobânda legală de 6% (și nu 5%), cum se solicitase de

reclamant în acțiunea introductivă.

Cel de-al patrulea motiv de recurs,

circumscris criticii de nelegalitate prevăzute de art. 304, pct. 9 C. proc.

civ., a vizat lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Culturii într-o

acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., întrucât posesorul

neproprietar a fost și este exclusiv Statul Român, reprezentat de

Ministerul Economiei și Finanțelor.

S-a criticat decizia recurată ca

nelegală și pentru greșita aplicare a dispozițiilor legale privind regimul

juridic al imobilului, instanța de apel reținând eronat că acesta nu a fost

niciodată în patrimoniul sau administrarea R.A. A.P.P.S. ci a fost predat

Ministerului Culturii (U.T. România).

S-a făcut referire la H.G. nr.

720/1992 și H.G. nr. 1152/2000 conform cărora imobilul se află în proprietatea

publică a statului, invocându-se faptul că regimul juridic al bunului în

discuție a fost constatat irevocabil de către Curtea Supremă de Justiție, prin

decizia 1381 din 6 martie 2001.

Celelalte critici formulate prin

motivele de recurs s-au referit la greșita omologare a raportului de expertiză

extrajudiciară efectuat de expert F.F. la 22 martie 2007, cu încălcarea H.G. nr.

1886 din 21 decembrie 2006.

Recurentul M.D. a invocat prin

întâmpinarea la recursul Ministerului Culturii și Cultelor excepția

tardivității acestuia și, în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a

recursului.

Același recurent a solicitat

printr-o întâmpinare distinctă respingerea ca nefondat a recursului

Ministerului Finanțelor Publice.

Curtea va constata că excepția

tardivității recursului pârâtului Ministerul Culturii, nu este întemeiată,

acesta fiind înregistrat la 25 ianuarie 2010, la Curtea de Apel București cu respectarea termenului legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

de 15 zile de la data comunicării hotărârii recurate – 12 ianuarie 2010,

conform dovezii de la fila 141 din apel.

Examinând criticile formulate prin

recursurile declarate de părți, raportat la motivele de nelegalitate invocate,

Curtea va constata ca întemeiate recursurile declarate de Ministerul Culturii și

Patrimoniul Național și Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. București

împotriva deciziei atacate și încheierii din camera de consiliu din 14

decembrie 2009 pentru considerentele ce succed:

În ceea ce privește motivele

formulate de Ministerul Culturii și Patrimoniul Național, Curtea va reține următoarele:

Criticile întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 5 C. proc. civ. cu privire la necomunicarea încheierii de

dezbateri și greșita soluționare a cererii de îndreptare fără citarea părților

sunt nefondate.

Într-adevăr, dacă instanța amână

pronunțarea, dezbaterile asupra fondului sunt consemnate într-o încheiere ce

face parte integrantă din hotărâre.

Numai lipsa încheierii de dezbateri

atrage nulitatea hotărârii, fapt ce se justifică prin aceea că se împiedică

astfel exercitarea controlului judiciar, nefiind posibil a se verifica dacă

s-au respectat regulile de procedură privind legala compunere a instanței, prezenta

părților, conținutul concluziilor formulate, cererile de probe și orice alte

împrejurări esențiale, referitoare la modul de desfășurare a dezbaterilor.

Prin urmare, prin neîntocmirea

încheierii de dezbateri se aduce părților o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât

prin anularea hotărârii.

Recurentul Ministerul Culturii nu

invocă însă neîntocmirea încheierii de dezbateri, ci necomunicarea acestei

încheieri de la termenul din 9 noiembrie 2009, necomunicare ale cărei eventuale

vătămări nu au fost dovedite.

Nicio dispoziție legală cu

sancționează necomunicarea încheierii de dezbateri, prin care s-a amânat

pronunțarea, cu nulitatea absolută.

Susținerea potrivit căreia

încheierea din 9 noiembrie 2009 nu este motivată este, de asemenea,

neîntemeiată, astfel cum rezultă din considerentele acesteia, în acord cu

dispozițiile art. 260 alin. (1) C. proc. civ.

Critica referitoare la soluționarea

cererii de îndreptare formulată de apelantul-reclamant fără citarea părților

este nefondată.

Instanța de apel a calificat această

cerere, întemeiată de reclamant pe dispozițiile art. 281, art. 281

1

și art. 281

2

C. proc. civ., ca o cerere de îndreptare a erorilor

materiale strecurate în dispozitivul deciziei, cerere ce se circumscrie

dispozițiilor art. 281 C. proc. civ., care nu impuneau citarea părților, decât

în situația în care instanța ar fi avut nevoie de anumite lămuriri.

Motivul de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat.

Prin acțiunea formulată la 9 iulie 2005,

astfel cum a fost precizată, reclamantul a solicitat contravaloarea lipsei de

folosință pentru imobilul proprietatea sa, din sector 1, pe perioada 1 iulie 2005

– 22 noiembrie 2006, întemeindu-și pretențiile în drept pe dispozițiile art. 998-999

C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Imobilul în litigiu a fost predat

reclamantului în baza titlului executoriu - sentința civilă nr. 234 din 10

martie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin

care s-a dispus restituirea în natură, ca urmare a admiterii contestației formulate

de reclamantul M.D. și anulării deciziei de respingere a notificării nr. 5355

din 22 august 2003, emisă de pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor.

Așa cum rezultă din procesul verbal

întocmit de BEJ M.D., hotărârea reprezentând titlu executoriu a fost pusă în

executare la data de 23 noiembrie 2006, declarându-se predat imobilul creditorului

M.D., la cererea și pe răspunderea acestuia, în lipsa debitorului Ministerului

Culturii și Cultelor.

Curtea va reține că în perioada

pentru care se solicită acordarea contravalorii lipsei de folosință, respectiv

1 iulie 2005, 22 noiembrie 2006, litigiul având ca obiect imobilul în litigiu

se afla pe rolul instanțelor judecătorești.

Astfel, prin sentința civilă nr. 234

din 10 martie 2004 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a dispus

restituirea imobilului către reclamant. Apelul declarat de Ministerul Culturii

și Cultelor a fost admis de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

prin decizia nr. 1953 A din 24 septembrie 2004, prin care sentința a fost

schimbată și a fost respinsă contestația, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 6260 din 12 iulie 2005

a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul contestatorului și a

fost casată hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Prin decizia nr. 77A din 23

februarie 2006 a Curții de Apel București, rejudecându-se cauza, s-a admis

apelul declarat de Ministerul Culturii și Cultelor împotriva sentinței nr. 234

din 10 martie 2004.

Prin decizia Înaltei Curți de Casație

și Justiție nr. 6912 din 12 septembrie 2006, s-a admis recursul declarat de Ministerul

Culturii și Cutelor împotriva deciziei menționate, care a fost modificată în

parte, în sensul obligării apelantului Ministerul Culturii și Cultelor la

14.000 RON cheltuieli de judecată către intimatul M.D.

Celelalte dispoziții ale deciziei

din apel au fost menținute, fiind respins ca fiind exercitat omisso medio

recursul declarat de U.N.T.R.

Prin decizia civilă nr. 1024 din 6

februarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, în majoritate, a admis

cererea de completare a dispozitivului deciziei pronunțate în recurs, în sensul

că, potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, contestatorul M.D. este

obligat să mențină pe o perioadă de 3 ani afectațiunea imobilului, sediu al U.N.T.R.,

așezământ social cultural cu caracter special.

Curtea va reține că imobilul pentru

care se solicită contravaloarea lipsei de folosință, la acel moment proprietate

de stat, a trecut din administrarea R.A. A.P.P.S. în administrarea Ministerului

Culturii în vederea atribuirii sale ca sediu al U.T. România, în baza H.G. nr. 720

din 10 noiembrie 1992.

Prin H.G. nr. 1152 din 15 noiembrie 2000

s-a dat acest imobil proprietate publică a statului în folosință gratuită U.N.T.R.

Niciuna dintre cele două hotărâri de

guvern nu a fost atacată pe calea contenciosului administrativ, ambele fiind în

vigoare în perioada soluționării notificării reclamantului, până la restituirea

prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Deși, prin considerentele deciziei

recurate se reține explicit că formularea căilor de atac prevăzute de lege nu

reprezintă o atitudine culpabilă a intimaților pârâți, care ar fi condus la

producerea prejudiciului pretins prin acțiune, instanța de apel nu a stabilit,

în concret, în ce constă fapta culpabilă a Ministerului Culturii, Cultelor și

Patrimoniului Național, care ar fi cauzat prejudiciul.

Curtea de apel nu a analizat

îndeplinirea concomitentă a celor trei condiții necesare pentru angajarea

răspunderii civile delictuale, conform dispozițiilor art. 998-999 C. civ.,

respectiv fapta culpabilă, prejudiciind și legătura de cauzalitate între fapta

culpabilă și prejudiciu.

S-a considerat că se poate reține ca

faptă culpabilă a Ministerului Culturii, soluționarea cu întârziere a

notificării, prin decizia contestată de reclamant în procedura Legii nr. 10/2001.

Însă, atâta timp cât în dosarul

având ca obiect contestația nu s-a verificat dacă reclamantul a depus la dosar

toate actele în termen de 60 de zile de la formularea notificării, nu se poate

reține culpa emitentului deciziei în nesoluționarea în termen a notificării

fără a se încălca dispozițiile art. 1169 C. civ., aspectele menționate

neconstituind obiectul analizei instanței la acel moment.

Nu s-a stabilit nici existența

legăturii de cauzalitate între fapta reținută ca fiind culpabilă și prejudiciul

stabilit prin omologarea unui raport de expertiză extrajudiciară.

Celelalte critici formulate prin

motivele de recurs, invocate de Ministerul Culturii și Patrimoniul Național,

referitoare la pronunțarea extra petita, întemeiate pe dispozițiile art. 304

pct. 6 C. proc. civ. și la contradictorialitatea dintre considerente și

dispozitivul deciziei atacate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7,

precum și cele referitoare la neindividualizarea cheltuielilor de judecată ca

natură și în ce privește debitorul acestora nu se impune a mai fi analizate.

Recursul declarat de Ministerul

Finanțelor Publice este fondat pentru aceleași considerente pentru care s-a

apreciat ca întemeiat și recursul Ministerului Culturii și Patrimoniului

Național, referitoare la neînteplinirea condițiilor răspunderii civile

delictuale, respectiv art. 998-999 C. civ.

Critica acestui recurent cu privire

la lipsa calității sale procesuale pasive nu poate fi reținută.

Într-adevăr, Ministerul Finanțelor

Publice nu a avut calitatea de deținător al imobilului în litigiu, iar

hotărârea judecătorească prin care s-a restituit bunul nu a fost pronunțată în

contradictoriu cu acest pârât, dat fiind că raportul juridic s-a stabilit cu emitentul

deciziei contestate, în procedura specială a Legii nr. 10/2001.

Ministerul Finanțelor Publice are

însă calitate procesuală pasivă în cauză, raportat la obiectul acțiunii

reclamantului, art. 998-999 C. civ., coroborate de instanța de apel cu art. 485,

art. 487 C. civ., posesorul neproprietar fiind Satul Român reprezentat de pârât

în litigiile referitoare la dreptul de proprietate și atributele acestuia.

Autoritatea administrației publice

centrale deținătoare a imobilului, în speță Ministerul Culturii, este doar un

titular al dreptului de administrare, astfel că potrivit dispozițiilor art. 12

alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998, statul este reprezentat de Ministerul

Finanțelor.

De altfel, regimul juridic al

imobilului, anterior restituirii către fostul proprietar, de imobil proprietate

publică a statului rezultă din cele două hotărâri de guvern menționate (H.G. nr.

720/1992 și H.G. nr. 1152 din 15 noiembrie 2000), astfel cum s-a arătat în

analiza recursului pârâtului Ministerul Culturii și a fost confirmat și prin

decizia irevocabilă a Curții Supreme de Justiție, secția civilă nr. 1381 din 6

martie 2001, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul

M.D. împotriva deciziei nr. 257 din 12 mai 2000 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, hotărâre prin care s-a reținut că sediul U.N.T.R., instituție

publică subordonată Ministerului Culturii, face parte din domeniul public al

statului conform listei anexă la Legea nr. 213/1998 pct. 29.

Celelalte critici formulate de

recurentul Ministerul Finanțelor Publice nu se impune a mai fi analizate.

De asemenea, față de soluția ce

urmează a se pronunța cu privire la recursul pârâților, nu se vor examina

criticile formulate de recurentul reclamant, acesta urmând a fi respins.

Pentru toate aceste considerente,

Curtea va admite recursurile pârâților Ministerul Culturii și Patrimoniului Național

și Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei și încheierii recurate și

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va modifica decizia

nr. 587 A din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, decizie îndreptată prin

încheierea din camera de consiliu a aceleiași instanțe, din 14 decembrie 2009,

în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamant împotriva

sentinței civile nr. 93 din 23 ianuarie 2009 a Tribunalului București, secția a

III-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul M.D. împotriva deciziei nr. 587/A din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

îndreptată prin încheierea din camera de consiliu din 14 decembrie 2009 a aceleiași instanțe.

Admite recursurile declarate de

pârâții Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și Ministerul Finanțelor

Publice D.G.F.P. București împotriva aceleiași decizii și încheieri.

Modifică decizia îndreptată, în

sensul că respinge ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței civile nr. 93 din 23 ianuarie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28

septembrie 2010.