ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4761/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, la 9 iulie 2008, reclamantul M.D. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Culturii și Cultelor și Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 414.280 Euro cu titlu de daune, reprezentând echivalentul în bani al lipsei de folosință, pe perioada 1 iulie 2005 – 22 noiembrie 2006 a imobilului situat în București, compus din construcții – casă cu subsol, parter, etaj, mansardă, garaj și spălătorie și teren în suprafață de 520 mp, în total 937,29 mp suprafață utilă. S-a solicitat, totodată, obligarea pârâților la dobânda legală de 6% pe an, calculată până la data pronunțării hotărârii judecătorești și în continuare, până la plata efectivă a sumelor datorate, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., precum și pe orice alte dispoziții legale aplicabile în materie. La data de 21 ianuarie 2009, reclamantul a completat și precizat acțiunea, solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 414.280 Euro cu titlu de daune și a dobânzii legale de 6% pe an, calculată până la 31 decembrie 2009 (58.950 Euro) precum și la dobânda calculată până la plata efectivă a sumelor datorate, actualizate în raport cu rata inflației, și la plata cheltuielilor de judecată. Odată cu întâmpinarea depusă la 16 octombrie 2008, pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor a formulat și o cerere de arătare a titularului dreptului, prin care a solicitat introducerea în cauză a U.T.

România, cu motivarea că asupra imobilului în litigiu statul are un titlu valabil, nedesființat până în prezent, consolidat prin două acte normative succesive, respectiv H.G. nr. 720 din 10 noiembrie 1992 și H.G. nr. 1152 din 15 noiembrie 2000, astfel, că în calitate de intervenient în interes propriu, hotărârea urmează să-i fie opozabilă. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 93 din 23 ianuarie 2009, a respins acțiunea principală ca neîntemeiată, iar cererea de arătate a titularului dreptului privind U.T. România, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a investit instanța cu o cerere de obligare a pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință asupra imobilului ce i-a fost restituit printr-o hotărâre judecătorească, ca urmare a procedurii desfășurate în baza Legii nr. 10/2001 și, prin urmare, acțiunea este admisibilă și îndeplinește și cerința interesului, excepțiile invocate de pârâtul Ministerului Culturii și Cultelor în acest sens fiind neîntemeiate. Calitatea procesuală activă a reclamantului și cea pasivă a pârâtului, invocată în raport de decizia nr. 1024 din 6 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost privite de către prima instanță ca apărări vizând fondul cauzei, fiind examinate ca atare.

Tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 234 din 10 martie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă, s-a dispus restituirea în natură către reclamant a imobilului, ca urmare a admiterii contestației acestuia și anulării deciziei de respingere a notificării emise de pârât, sub nr. 5355 din 29 august 2003. Prin aceeași hotărâre, pârâtul a fost obligat să lase imobilul în deplină proprietate și posesie, liber de orice sarcini, contestatorului, reclamantul din prezenta cauză. S-a reținut că hotărârea menționată, reprezentând titlu executoriu, a fost pusă în executare, așa cum a rezultat din procesul-verbal întocmit la data de 23 noiembrie 2006, de BEJ M.D.

Tribunalul a mai constatat că, prin decizia civilă nr. 1024 din 6 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 6912 din 12 septembrie 2006, în sensul că, potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, contestatorul M.D. este obligat să mențină pe o perioadă de 3 ani afectațiunea imobilului, reprezentând sediul U.N.T.R., așezământ social cultural, al cărui caracter special îl plasează în categoriile în legătură cu care Legea nr. 10/2001 instituie obligația proprietarului în sensul arătat. S-a reținut, de asemenea, că ocuparea imobilului de către U.N.T.R. a avut la bază H.G. nr. 720 din 10 noiembrie 1992, potrivit căreia imobilul în litigiu a trecut, împreună cu terenul aferent, din patrimoniul R.A.

A.P.P.S. în administrarea Ministerului Culturii, în vederea atribuirii sale, ca sediu, U.T. România, în condițiile legii. Prin H.G. nr. 1152 din 15 noiembrie 2000 s-a aprobat darea în folosință gratuită către U.N.T.R., pe o perioadă de 49 de ani, a imobilului în discuție, proprietate publică a statului, aflat în administrarea Ministerului Culturii și Cultelor. Tribunalul a apreciat ca neîntemeiate susținerile reclamantului, care a contestat dispozițiile hotărârilor de guvern menționate, precum și pe cele potrivit cărora imobilul în litigiu nu ar fi trecut din proprietatea privată a statului în proprietatea publică a acestuia, conform art. 7, art. 8 din Legea nr. 213/1998, în baza art. 17 din același act normativ, nu are în vedere doar imobilele aflate în proprietate publică, legea nedistingând sub acest aspect, iar prin motivarea irevocabilă a instanței supreme s-a stabilit obligația reclamantului la menținerea afectațiunii speciale.

S-a considerat că, în baza acestei obligații legale, stabilite prin hotărâre judecătorească, reclamantul poate fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin H.G. nr. 1886 din 21 decembrie 2006, și își poate valorifica pretențiile prin încheierea unui contract de închiriere cu deținătorul, procedură pe care, însă, acesta nu a urmat-o. Cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de Ministerul Culturii și Cultelor a fost respinsă de tribunal ca inadmisibilă, apreciindu-se că nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 64 C. proc. civ., instanța nefiind învestită cu o cerere prin care să se pretindă vreun drept real asupra unui lucru. Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamantul, criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru încălcarea art.480 C. civ.

și a Protocolului adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care prin pronunțarea celei de-a doua decizii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost obligat proprietarul imobilului să mențină afectațiunea acestuia o perioadă de 3 ani, deși reclamantul redevenise proprietar cu drepturi depline al bunului, astfel că s-a produs o ingerință a statului, în dreptul său, dându-se unei terțe persoane (U.N.T.R.) folosința imobilului, în condițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001. S-a criticat, de asemenea, hotărârea primei instanțe pentru constatarea aplicării retroactive a H.G. nr. 1886 din 12 decembrie 2006, intrată în vigoare la 10 ianuarie 2007 și, ca urmare, pentru constatarea eronată a neîndeplinirii cerințelor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 999 C. civ.

S-a susținut că, în speță, culpa pârâților constă în neîndeplinirea în termen a unor obligații legale prevăzute de Legea nr. 10/2001 și realizarea unor acte juridice care, prin conținutul lor fals, au creat o aparență de legalitate, prin care i s-a produs reclamantului un prejudiciu, constând în lipsa de folosință pentru imobilul preluat abuziv de stat. Apelantul reclamant a arătat că obligația stabilită prin decizia nr. 1024 din 6 februarie 2007, în sarcina proprietarului, de a menține afectațiunea specială a imobilului, care presupune plata unei chirii către proprietar, conform H.G.

nr. 1886/2006, va produce efecte numai de la data pronunțării hotărârii menționate (6 februarie 2007) și până la data de 6 februarie 2010. S-a susținut că intenția pârâtului Ministerul Culturii și Cultelor de a întârzia restituirea imobilului rezultă cu evidență din soluția de respingere a notificării prin decizia nr. 5355 din 29 august 2003, coroborată cu declararea formală a apelului, recursului și contestațiilor respinse de instanțe, conducând la prejudicierea apelantului prin lipsa de folosință a bunului pe o perioadă de 6 ani. S-a mai criticat hotărârea primei instanțe pentru greșita constatare a incidenței regimului stabilit prin Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al imobilelor proprietate publică de stat, în condițiile în care imobilul nu s-a aflat niciodată în patrimoniul R.A.

A.P.P.A.S., ci a fost predat Ministerului Culturii. Prin decizia civilă nr. 587 A din 16 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantului în contradictoriu cu intimații Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național și Ministerul Economiei și Finanțelor și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea precizată. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 414.280 Euro - echivalentul în lei al acestei sume la data efectuării plății - reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul proprietatea reclamantului, situat în București, sector 1, aferentă perioadei 1 iulie 2005 - 22 noiembrie 2006, sumă ce se va reactualiza în funcție de indicele de inflație.

A fost obligat pârâtul la plata dobânzii legale pentru această sumă, cu începere de la data rămânerii irevocabile a deciziei și până la achitarea efectivă a despăgubirilor către reclamant. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. A fost obligat intimatul la 30.333 lei cheltuieli de judecată efectuate în fond și apel. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a constatat că situația de fapt a fost corect apreciată de către prima instanță cu referire la cronologia actelor și faptelor juridice indicate de părți, însă a apreciat că actele normative invocate de intimați sunt lipsite de relevanță, câtă vreme, prin sentința civilă nr. 234 din 10 martie 2004, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a constatat nevalabilitatea titlului statului, având drept consecință împrejurarea că reclamantul nu și-a pierdut niciodată calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu.

S-a reținut că, în acest context, pârâții au dispus de un bun care nu se afla în proprietatea lor, fiind preluat fără titlu valabil de către stat prin Decretul nr. 92/1950. Instanța de apel a considerat că, deși formularea căilor de atac prevăzute de lege nu reprezintă o atitudine culpabilă a intimaților pârâți, care să poată conduce la producerea prejudiciului pretins prin acțiune, totuși lipsa răspunsului la notificare în termenul prevăzut de lege și durata excesivă a procedurii, care s-a finalizat cu atingerea dreptului de proprietate, poate fi examinată în condițiile precizate prin acțiune, respectiv în raport de dispozițiile art. 998-999 C. civ. S-a constatat că dispozițiile legale menționate se coroborează cu dispozițiile art. 485-487 C. civ., potrivit cărora posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună credință.

Instanța de apel invocând și jurisprudența CEDO (Cauzele Weissman contra României și Pressos Compania Naviera S.A. contra Belgiei), a apreciat astfel că, atâta timp cât reclamantul nu a primit nicio despăgubire în schimbul exploatării bunului de către stat, nu s-a păstrat un just echilibru între protecția dreptului de proprietate al acestuia și exigențele interesului general și, prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO. În acest context, s-a apreciat că potrivit O.G. nr. 9/2000, coroborarea cu cele ale art. 998-999 C. civ., art. 480 și art. 485 din același cod, reclamantul este îndreptățit la repararea integrală a prejudiciului reprezentând lipsa de folosință a imobilului menționat, reparare ce rezultă din cumularea sumei reactualizate în raport cu indicele de inflație pentru perioada pentru care se pretind despăgubirile, cu dobânda legală aferentă aceleiași sume, ce se va stabili de la data obținerii titlului său executoriu.

Prin încheierea dată în ședința din camera de consiliu din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis în parte cererea formulată de petentul M.D. și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 587 A din 16 noiembrie 2009 în sensul că au fost obligați „pârâții Ministerul Culturii și Cultelor și Ministerul Finanțelor Publice și nu doar „pârâtul” cum din eroare s-a trecut, la plata despăgubirilor și a cheltuielilor de judecată. Împotriva deciziei și a încheierii menționate au declarat recurs reclamantul M.D. și pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Prin motivele sale de recurs, reclamantul a criticat decizia recurată pentru omisiunea pronunțării asupra obligării în solidar a pârâților la plata despăgubirilor în sumă de 414.280 Euro, la plata dobânzii legale și a cheltuielilor de judecată, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv ignorarea dispozițiilor art. 1003 C. civ. și încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. S-a susținut de către recurentul reclamant că dobânda legală de 6% pe care trebuia să se calculeze începând cu data existenței dreptului de a solicita obligarea pârâților la plata sumelor solicitate cu titlu de daune, începând cu 1 iulie 2005, iar nu de la data rămânerii irevocabile a deciziei recurate.

De asemenea, recurentul a învederat că neprecizarea pârâtului care a fost obligat la plata dobânzii conduce la imposibilitatea punerii în executare a hotărârii, sub acest aspect dispozitivul deciziei fiind în contradicție cu considerentele în care se reține expres că acțiunea este întemeiată și în privința dobânzii legale datorate de intimații pârâți. Ultima critică formulată de reclamant prin motivele de recurs și întemeiată tot pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a vizat încălcarea art. 1000 C. civ., art. 277 și art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în ce privește omisiunea instanței de apel de a dispune obligarea acelorași pârâți la plata în solidar a cheltuielilor de judecată. S-a susținut că dispozitivul încheierii recurate este în contradicție cu considerentele acesteia, putând crea dificultăți în executarea silită.

Prin recursul său, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a criticat atât decizia cât și încheierea de îndreptare ca nelegale pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce privește admiterea apelului în contradictoriu cu această instituție, deși temeiul de drept al acțiunii l-au constituit dispozițiile art. 998-999 C. civ., reclamantul solicitând contravaloarea lipsei de folosință asupra imobilului restituit printr-o hotărâre judecătorească, urmare a procedurii desfășurate în baza Legii nr. 10/2001. Recurentul Ministerul Finanțelor Publice a susținut că imobilul pentru care s-a solicitat lipsa de folosință nu a fost niciodată în proprietatea sau administrarea sa, iar hotărârea judecătorească prin care a fost restituit bunul a fost dată în contradictoriu cu Ministerul Culturii și Cultelor, instituție care a soluționat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001.

S-a solicitat astfel să se constate lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, cu atât mai mult cu cât răspunderea sa nu poate fi antrenată în temeiul răspunderii civile delictuale, art. 998-999 C. civ., iar în speță sunt aplicabile dispozițiile H.G. nr. 1886/2006, conform cărora noul proprietar avea posibilitatea încheierii unui contract de închiriere, procedură neurmată de reclamant. Recurentul a susținut că hotărârea instanței de apel este criticabilă și în ceea ce privește omologarea unei expertize extrajudiciare efectuată de expert F.F., care conduce la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului. Recurentul pârât Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a criticat decizia recurată și încheierea din 14 decembrie 2009 pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C. proc.

civ. Critica formulată prin primul motiv de recurs, întemeiată pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a avut ca obiect invocarea unei nulități de ordine publică, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., susținându-se că prin necomunicarea încheierii de dezbateri din 9 noiembrie 2009 s-au nesocotit dispozițiile imperative ale art. 261 pct. 5 și art. 268 alin. (3) și (4) C. proc. civ., încălcându-se astfel principiile disponibilității și dreptului la apărare, având drept consecință împiedicarea sa de a cunoaște motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței. O altă critică, întemeiată tot pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. a vizat soluționarea cererii de îndreptare a dispozitivului deciziei recurate fără citarea părților, deși aceasta (cererea) a fost întemeiată în drept atât pe dispozițiile art. 281 C. proc.

civ., cât și pe dispozițiile art. 281 1 și art. 282 2 C. proc. civ. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, invocându-se dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., s-a criticat decizia recurată pentru pronunțarea extra petita, în ceea ce privește obligarea la plata dobânzii legale pentru suma de 414.280 Euro, câtă vreme cererea de acordare a dobânzii legale de 5% pe an, calculată de reclamant până la data de 31 decembrie 2009, în sumă de 58950 Euro, a fost respinsă de instanța de fond ca fiind tardiv formulată, împrejurare explicit dezlegată prin sentința primei instanțe și care nu a fost criticată prin motivele de apel formulate de M.D., intrând astfel, în puterea lucrului judecat.

În cadrul aceluiași motiv de recurs s-a criticat decizia ca nelegală pentru greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată, fără a fi individualizat intimatul obligat și fără ca aceste cheltuieli să fie individualizate în ceea ce privește natura lor, taxă judiciară de timbru, onorarii de avocat, etc. Cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a vizat nemotivarea deciziei recurate conform dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., și contradictorialitatea dintre considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție, ce nu se regăsește întocmai în măsurile luate prin dispozitiv. Astfel, s-a învederat că, deși, cererea completatoare și precizatoare formulată de reclamant la data de 21 ianuarie 2009 a fost respinsă de instanța de fond ca tardivă pentru nerespectarea dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc.

civ., soluție apreciată de instanța de apel ca fiind corectă, s-a lărgit totuși în mod forțat și eronat cadrul procesual stabilit în limitele cererii principale, în ce privește echivalentul lipsei de folosință și dobânda legală de 6% (și nu 5%), cum se solicitase de reclamant în acțiunea introductivă. Cel de-al patrulea motiv de recurs, circumscris criticii de nelegalitate prevăzute de art. 304, pct. 9 C. proc. civ., a vizat lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Culturii într-o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., întrucât posesorul neproprietar a fost și este exclusiv Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor. S-a criticat decizia recurată ca nelegală și pentru greșita aplicare a dispozițiilor legale privind regimul juridic al imobilului, instanța de apel reținând eronat că acesta nu a fost niciodată în patrimoniul sau administrarea R.A.

A.P.P.S. ci a fost predat Ministerului Culturii (U.T. România). S-a făcut referire la H.G. nr. 720/1992 și H.G. nr. 1152/2000 conform cărora imobilul se află în proprietatea publică a statului, invocându-se faptul că regimul juridic al bunului în discuție a fost constatat irevocabil de către Curtea Supremă de Justiție, prin decizia 1381 din 6 martie 2001. Celelalte critici formulate prin motivele de recurs s-au referit la greșita omologare a raportului de expertiză extrajudiciară efectuat de expert F.F. la 22 martie 2007, cu încălcarea H.G. nr. 1886 din 21 decembrie 2006. Recurentul M.D. a invocat prin întâmpinarea la recursul Ministerului Culturii și Cultelor excepția tardivității acestuia și, în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Același recurent a solicitat printr-o întâmpinare distinctă respingerea ca nefondat a recursului Ministerului Finanțelor Publice. Curtea va constata că excepția tardivității recursului pârâtului Ministerul Culturii, nu este întemeiată, acesta fiind înregistrat la 25 ianuarie 2010, la Curtea de Apel București cu respectarea termenului legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., de 15 zile de la data comunicării hotărârii recurate – 12 ianuarie 2010, conform dovezii de la fila 141 din apel. Examinând criticile formulate prin recursurile declarate de părți, raportat la motivele de nelegalitate invocate, Curtea va constata ca întemeiate recursurile declarate de Ministerul Culturii și Patrimoniul Național și Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

București împotriva deciziei atacate și încheierii din camera de consiliu din 14 decembrie 2009 pentru considerentele ce succed: În ceea ce privește motivele formulate de Ministerul Culturii și Patrimoniul Național, Curtea va reține următoarele: Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. cu privire la necomunicarea încheierii de dezbateri și greșita soluționare a cererii de îndreptare fără citarea părților sunt nefondate. Într-adevăr, dacă instanța amână pronunțarea, dezbaterile asupra fondului sunt consemnate într-o încheiere ce face parte integrantă din hotărâre.

Numai lipsa încheierii de dezbateri atrage nulitatea hotărârii, fapt ce se justifică prin aceea că se împiedică astfel exercitarea controlului judiciar, nefiind posibil a se verifica dacă s-au respectat regulile de procedură privind legala compunere a instanței, prezenta părților, conținutul concluziilor formulate, cererile de probe și orice alte împrejurări esențiale, referitoare la modul de desfășurare a dezbaterilor. Prin urmare, prin neîntocmirea încheierii de dezbateri se aduce părților o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii. Recurentul Ministerul Culturii nu invocă însă neîntocmirea încheierii de dezbateri, ci necomunicarea acestei încheieri de la termenul din 9 noiembrie 2009, necomunicare ale cărei eventuale vătămări nu au fost dovedite.

Nicio dispoziție legală cu sancționează necomunicarea încheierii de dezbateri, prin care s-a amânat pronunțarea, cu nulitatea absolută. Susținerea potrivit căreia încheierea din 9 noiembrie 2009 nu este motivată este, de asemenea, neîntemeiată, astfel cum rezultă din considerentele acesteia, în acord cu dispozițiile art. 260 alin. (1) C. proc. civ. Critica referitoare la soluționarea cererii de îndreptare formulată de apelantul-reclamant fără citarea părților este nefondată. Instanța de apel a calificat această cerere, întemeiată de reclamant pe dispozițiile art. 281, art. 281 1 și art. 281 2 C. proc. civ., ca o cerere de îndreptare a erorilor materiale strecurate în dispozitivul deciziei, cerere ce se circumscrie dispozițiilor art. 281 C. proc.

civ., care nu impuneau citarea părților, decât în situația în care instanța ar fi avut nevoie de anumite lămuriri. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat. Prin acțiunea formulată la 9 iulie 2005, astfel cum a fost precizată, reclamantul a solicitat contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul proprietatea sa, din sector 1, pe perioada 1 iulie 2005 – 22 noiembrie 2006, întemeindu-și pretențiile în drept pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală. Imobilul în litigiu a fost predat reclamantului în baza titlului executoriu - sentința civilă nr. 234 din 10 martie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin care s-a dispus restituirea în natură, ca urmare a admiterii contestației formulate de reclamantul M.D.

și anulării deciziei de respingere a notificării nr. 5355 din 22 august 2003, emisă de pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor. Așa cum rezultă din procesul verbal întocmit de BEJ M.D., hotărârea reprezentând titlu executoriu a fost pusă în executare la data de 23 noiembrie 2006, declarându-se predat imobilul creditorului M.D., la cererea și pe răspunderea acestuia, în lipsa debitorului Ministerului Culturii și Cultelor. Curtea va reține că în perioada pentru care se solicită acordarea contravalorii lipsei de folosință, respectiv 1 iulie 2005, 22 noiembrie 2006, litigiul având ca obiect imobilul în litigiu se afla pe rolul instanțelor judecătorești. Astfel, prin sentința civilă nr. 234 din 10 martie 2004 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a dispus restituirea imobilului către reclamant.

Apelul declarat de Ministerul Culturii și Cultelor a fost admis de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 1953 A din 24 septembrie 2004, prin care sentința a fost schimbată și a fost respinsă contestația, ca neîntemeiată. Prin decizia nr. 6260 din 12 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul contestatorului și a fost casată hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 77A din 23 februarie 2006 a Curții de Apel București, rejudecându-se cauza, s-a admis apelul declarat de Ministerul Culturii și Cultelor împotriva sentinței nr. 234 din 10 martie 2004. Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6912 din 12 septembrie 2006, s-a admis recursul declarat de Ministerul Culturii și Cutelor împotriva deciziei menționate, care a fost modificată în parte, în sensul obligării apelantului Ministerul Culturii și Cultelor la 14.000 RON cheltuieli de judecată către intimatul M.D. Celelalte dispoziții ale deciziei din apel au fost menținute, fiind respins ca fiind exercitat omisso medio recursul declarat de U.N.T.R. Prin decizia civilă nr. 1024 din 6 februarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, în majoritate, a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei pronunțate în recurs, în sensul că, potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, contestatorul M.D.

este obligat să mențină pe o perioadă de 3 ani afectațiunea imobilului, sediu al U.N.T.R., așezământ social cultural cu caracter special. Curtea va reține că imobilul pentru care se solicită contravaloarea lipsei de folosință, la acel moment proprietate de stat, a trecut din administrarea R.A. A.P.P.S. în administrarea Ministerului Culturii în vederea atribuirii sale ca sediu al U.T. România, în baza H.G. nr. 720 din 10 noiembrie 1992. Prin H.G. nr. 1152 din 15 noiembrie 2000 s-a dat acest imobil proprietate publică a statului în folosință gratuită U.N.T.R. Niciuna dintre cele două hotărâri de guvern nu a fost atacată pe calea contenciosului administrativ, ambele fiind în vigoare în perioada soluționării notificării reclamantului, până la restituirea prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Deși, prin considerentele deciziei recurate se reține explicit că formularea căilor de atac prevăzute de lege nu reprezintă o atitudine culpabilă a intimaților pârâți, care ar fi condus la producerea prejudiciului pretins prin acțiune, instanța de apel nu a stabilit, în concret, în ce constă fapta culpabilă a Ministerului Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, care ar fi cauzat prejudiciul. Curtea de apel nu a analizat îndeplinirea concomitentă a celor trei condiții necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, conform dispozițiilor art. 998-999 C. civ., respectiv fapta culpabilă, prejudiciind și legătura de cauzalitate între fapta culpabilă și prejudiciu. S-a considerat că se poate reține ca faptă culpabilă a Ministerului Culturii, soluționarea cu întârziere a notificării, prin decizia contestată de reclamant în procedura Legii nr. 10/2001.

Însă, atâta timp cât în dosarul având ca obiect contestația nu s-a verificat dacă reclamantul a depus la dosar toate actele în termen de 60 de zile de la formularea notificării, nu se poate reține culpa emitentului deciziei în nesoluționarea în termen a notificării fără a se încălca dispozițiile art. 1169 C. civ., aspectele menționate neconstituind obiectul analizei instanței la acel moment. Nu s-a stabilit nici existența legăturii de cauzalitate între fapta reținută ca fiind culpabilă și prejudiciul stabilit prin omologarea unui raport de expertiză extrajudiciară. Celelalte critici formulate prin motivele de recurs, invocate de Ministerul Culturii și Patrimoniul Național, referitoare la pronunțarea extra petita, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. și la contradictorialitatea dintre considerente și dispozitivul deciziei atacate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, precum și cele referitoare la neindividualizarea cheltuielilor de judecată ca natură și în ce privește debitorul acestora nu se impune a mai fi analizate. Recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice este fondat pentru aceleași considerente pentru care s-a apreciat ca întemeiat și recursul Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, referitoare la neînteplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998-999 C. civ. Critica acestui recurent cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive nu poate fi reținută.

Într-adevăr, Ministerul Finanțelor Publice nu a avut calitatea de deținător al imobilului în litigiu, iar hotărârea judecătorească prin care s-a restituit bunul nu a fost pronunțată în contradictoriu cu acest pârât, dat fiind că raportul juridic s-a stabilit cu emitentul deciziei contestate, în procedura specială a Legii nr. 10/2001. Ministerul Finanțelor Publice are însă calitate procesuală pasivă în cauză, raportat la obiectul acțiunii reclamantului, art. 998-999 C. civ., coroborate de instanța de apel cu art. 485, art. 487 C. civ., posesorul neproprietar fiind Satul Român reprezentat de pârât în litigiile referitoare la dreptul de proprietate și atributele acestuia. Autoritatea administrației publice centrale deținătoare a imobilului, în speță Ministerul Culturii, este doar un titular al dreptului de administrare, astfel că potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor.

De altfel, regimul juridic al imobilului, anterior restituirii către fostul proprietar, de imobil proprietate publică a statului rezultă din cele două hotărâri de guvern menționate (H.G. nr. 720/1992 și H.G. nr. 1152 din 15 noiembrie 2000), astfel cum s-a arătat în analiza recursului pârâtului Ministerul Culturii și a fost confirmat și prin decizia irevocabilă a Curții Supreme de Justiție, secția civilă nr. 1381 din 6 martie 2001, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.D. împotriva deciziei nr. 257 din 12 mai 2000 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, hotărâre prin care s-a reținut că sediul U.N.T.R., instituție publică subordonată Ministerului Culturii, face parte din domeniul public al statului conform listei anexă la Legea nr. 213/1998 pct. 29. Celelalte critici formulate de recurentul Ministerul Finanțelor Publice nu se impune a mai fi analizate.

De asemenea, față de soluția ce urmează a se pronunța cu privire la recursul pârâților, nu se vor examina criticile formulate de recurentul reclamant, acesta urmând a fi respins. Pentru toate aceste considerente, Curtea va admite recursurile pârâților Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei și încheierii recurate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va modifica decizia nr. 587 A din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, decizie îndreptată prin încheierea din camera de consiliu a aceleiași instanțe, din 14 decembrie 2009, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 93 din 23 ianuarie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.D. împotriva deciziei nr. 587/A din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, îndreptată prin încheierea din camera de consiliu din 14 decembrie 2009 a aceleiași instanțe. Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și Ministerul Finanțelor Publice D.G.F.P. București împotriva aceleiași decizii și încheieri. Modifică decizia îndreptată, în sensul că respinge ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 93 din 23 ianuarie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2010.