ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2982/2009

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 25 mai 2006, reclamanții M.E., M.F.G. și M.R.P.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta R.A.A.P.P.S., obligarea pârâtei la plata echivalentului în lei, la data plății efective, a sumei de 176.418 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea chiriilor încasate de către aceasta în mod nejustificat pentru imobilul situat în București, aferente perioadei 1 mai 2003 - 19 decembrie 2004; obligarea pârâtei R.A.A.P.P.S. la plata echivalentului în lei, la data plății efective, a sumei de 45.682 dolari S.U.A., reprezentând totalul dobânzilor legale aferente, datorate în temeiul O.G.

nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligațiile bănești, precum și obligarea pârâtei R.A.A. P.P.S. la plata sumei de 64.969,70 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată făcute de reclamanți în dosarul având ca obiect imobilul sus - menționat, reprezentând onorarii avocațiale. În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că prin notificarea din 8 noiembrie 2001 comunicată prin B.E.J. către Primăria Municipiului București, M.P.R., moștenitorul legal al defunctei V.O.G. a solicitat în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a întregului imobil situat în București, alcătuit din corp central de construcție (compus din demisol, parter și etaj), precum și teren în suprafață de 845 mp.

Întrucât la data înregistrării notificării unitatea deținătoare a imobilului era R.A.A.P.P.S., i-a fost transmisă acesteia spre competentă soluționare notificarea împreună cu actele doveditoare. La data de 29 octombrie 2003 M.P.R. a decedat, stabilindu-se că moștenitorii acestuia sunt M.E., M.F.G. și M.R.P.M., care au fost introduși în cauză. Prin decizia nr. 377 din 20 octombrie 2004 emisă de R.A.A.P.P.S. s-a dispus restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, numai a imobilului construcție, iar nu și terenul aferent acesteia, întrucât nu a fost solicitat prin notificare. Împotriva acestei decizii reclamanții au formulat contestație, iar prin sentința civilă nr. 184 din 7 martie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă contestația, în sensul că s-a dispus restituirea în natură și a terenului aferent construcției situate în București.

Această sentință a rămas definitivă și irevocabilă, întrucât prin decizia civilă nr. 342 din 6 octombrie 2005, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiat apelul declarat de R.A.A.P.P.S., iar prin decizia civilă nr. 3432 din 31 martie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de R.A.A.P.P.S. Au mai arătat reclamanții că la data emiterii de către pârâtă a deciziei nr. 377 din 20 octombrie 2004, imobilul era ocupat de către D.C.E. în baza contractului de închiriere încheiat cu R.A.A.P.P.S., contract care urma să fie valabil până la data de 30 septembrie 2005. Pârâta nu a mai încasat însă chirii aferente acestui imobil de la data punerii în posesie a reclamanților, respectiv 20 decembrie 2004, ca urmare a emiterii deciziei de restituire.

Ulterior, la data de 31 martie 2005 s-a încheiat un nou contract de închiriere cu privire la imobilul construcție, având în vedere noii proprietari, la acea dată fiind în litigiu dreptul de proprietate asupra terenului. S-a mai arătat că în temeiul art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 capătul de cerere privind obligarea R.A.A.P. P.S. la plata chiriilor încasate în mod nejustificat este scutit de plata taxelor judiciare de timbru.

Imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul statului fără titlu, astfel că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale ca temei al restituirii chiriilor încasate fără drept de către pârâtă, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția persoanei care a produs prejudiciul, iar în ipoteza în care instanța ar considera că aceste condiții nu sunt îndeplinite, obligația de restituire a acestor sume ar exista în baza principiului îmbogățirii fără justă cauză. Capătul de cerere privind obligarea R.A. A.P.P.S. la plata cheltuielilor de judecată făcute de reclamanți în dosarul având ca obiect recuperarea imobilului este justificat de culpa procesuală a pârâtei care a emis decizia de restituire atacată și care, ulterior, a căzut în pretenții prin admiterea contestației formulată de reclamanți.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. (și în subsidiar pe principiul îmbogățirii fără justă cauză), pe dispozițiile O.U.G. nr. 9/2000 și pe art. 274 C. proc. civ. La data de 30 iunie 2006 reclamanții au depus o cerere precizatoare prin care au solicitat obligarea pârâtei la suma de 489,401 RON, calculați la cursul de schimb al B.N.R. la data de 25 mai 2006, data introducerii cererii de chemare în judecată, reprezentând contravaloarea chiriilor, a sumei de 150.724,71 RON, reprezentând totalul dobânzilor legale aferente și a sumei de 64.969,70 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată. Prin sentința nr. 343 din 2 martie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților ca neîntemeiată.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții M.E., M.F.G. și M.R.P.M., în contradictoriu cu pârâta R.A.A.P.P.S., precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamanți. În considerentele hotărârii, prima instanță a reținut că reclamanții, în calitate de titulari ai dreptului de proprietate, justifică un interes și au legitimare procesuală activă să solicite contravaloarea lipsei de folosință a bunului material, proprietatea lor, de la pârâta care, în calitate de administrator în puterea legii a dispus de acest atribut și care are legitimare procesuală pasivă în cauză.

În ceea ce privește cererea privind obligarea pârâtei la plata contravalorii de folosință a imobilului în perioada 1 mai 2003 - 19 decembrie 2004, instanța de fond a reținut, din coroborarea dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) și art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, că pârâta era prezumată de lege ca fiind în drept să se bucure de folosința bunului, iar reclamanților le era recunoscut dreptul de folosință asupra bunului după punerea în posesie și îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. Ori, reclamanților le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra construcției la data de 20 octombrie 2004, prin decizia de restituire în natură emisă de pârâtă, decizie care nu și-a produs efectele decât după rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care a fost soluționată contestația formulată de reclamanți, respectiv la data de 31 martie 2006, când a fost respins recursul declarat de R.A.A.P.P.S.

Așadar, până la 31 martie 2006 pârâta a fost prezumată de lege ca folosind imobilul cu titlu, iar dreptul reclamanților de folosință î n intervalul 1 mai 2003 – 19 decembrie 2004, pentru care s-a solicitat restituirea chiriilor încasate de pârâtă. A mai arătat tribunalul că cererea nu este întemeiată nici din prisma dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, și nici a principiilor C.E.D.O., respectiv a art. 1 din primul Protocol adițional privind ocrotirea dreptului de proprietate.

Nici cererea accesorie privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale nu este întemeiată. În ceea ce privește cererea privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu ocazia recuperării imobilului, instanța de fond a reținut că reclamanții nu au făcut dovada prin înscrisurile depuse că sumele au fost achitate în scopul restituirii imobilului și că, pe de altă parte, instanța nu a avut la dispoziție niciun criteriu pentru a se putea aprecia dacă aceste cheltuieli au fost rezonabile, în raport de dificultatea pricinii, ca să poată aprecia întinderea obligației, având în vedere că reclamanții și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată efectuate pentru soluționarea contestației împotriva deciziei de restituire.

Prin decizia nr. 801/ A din 13 decembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, excepțiile invocate, precum și apelul declarat de reclamanții M.E., M.F.G. și M.R.P.M.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei sunt nefondate, având în vedere decizia nr. 377 din 20 octombrie 2004 emisă de pârâtă prin care s-a dispus restituirea în natură a construcției către reclamanți și sentința civilă nr. 184 din 7 martie 2005, prin care li s-a restituit în natură și terenul, astfel că reclamanții justifică un interes și au legitimare procesuală activă să solicite contravaloarea lipsei de folosință a bunului material, proprietatea lor, de la persoana care l-a folosit fără drept, respectiv pârâta, care, în calitate de administrator în puterea legii, a dispus de acest atribut și care are legitimare procesuală pasivă în cauză.

Dreptul de folosință asupra bunului era recunoscut reclamanților după punerea în posesie și îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. Ori, reclamanții au fost recunoscuți ca proprietari asupra construcțiilor prin decizia de restituire în natură abia la 20 octombrie 2004, decizia producându-și însă efectele abia după rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care a fost soluționată contestația formulată de reclamanți împotriva deciziei, respectiv la data de 31 martie 2006. Până la această dată pârâta a fost prezumată de lege ca folosind imobilul cu titlu, iar dreptul de folosință nu era născut anterior, în perioada 1 mai 2003 - 19 decembrie 2004, pentru care s-a solicitat restituirea chiriilor încasate de către pârâtă, dreptul de folosință fiind prorogat legal în favoarea pârâtei până la punerea în posesie și îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară de către reclamanți.

În mod legal s-a dispus respingerea cererii accesorii privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale datorate în baza O.U.G. nr. 9/2000. În privința cheltuielilor de judecată, instanța de apel a arătat că în mod corect au fost respinse, întrucât nu s-a făcut dovada că sumele au fost achitate în scopul restituirii imobilului, iar în ceea ce privește restul chitanțelor depuse, s-a reținut că au fost încheiate în baza aceluiași contract de asistență juridică din 12 noiembrie 2004, care se regăsește și pe facturile de plată. În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, s-a arătat că instanța nu a avut nici un criteriu pentru a aprecia dacă aceste cheltuieli au fost rezonabile față de dificultatea pricinii.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.E., M.F.G. și M.R.P.M., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive: Recurenții - reclamanți sunt îndreptățiți la restituirea cheltuielilor de judecată efectuate în litigiul având ca obiect recunoașterea calității lor de proprietari ai imobilului situat în București, conform art. 274 C. proc. civ., întrucât pârâta a căzut în pretenții în contestația formulată de recurenți împotriva deciziei emisă de aceasta, care a fost admisă, iar pentru a se putea verifica volumul de muncă depus de avocați, se puteau atașa dosarele de fond, apel și recurs având ca obiect soluționarea contestației.

De asemenea, recurenții - reclamanți sunt îndreptățiți la plata contravalorii chiriilor încasate de intimata - pârâtă în perioada 1 mai 2003 - 19 decembrie 2004, având în vedere că stabilirea dreptului de proprietate al reclamanților s-a realizat ulterior expirării termenului legal de soluționare a notificării din culpa R.A.A.P.P.S. În acest sens, prin hotărârea dată de instanța de apel s-a încălcat art. 998 și art. 999 C. civ. , precum și art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Întrucât imobilul a fost preluat tară titlu de Statul Român, dreptul de proprietate asupra sa, inclusiv prerogativa folosinței, a rămas în patrimoniul autoarei recurenților, astfel că recurenții au avut calitatea de proprietari ai imobilului în perioada 1 mai 2003 - 19 decembrie 2004, iar pe de altă parte intimata a avut calitatea de posesor al imobilului care cunoștea caracterul ilicit al preluării.

Au mai arătat recurenții că, prin refuzul de a se recunoaște dreptul persoanelor deposedate fără titlu valabil de un bun imobil de a obține restituirea chiriilor încasate de entitățile statale, se încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. În mod greșit instanța de apel a apreciat că intimata ar fi avut, până la data finalizării litigiului referitor la teren, un drept de folosință asupra imobilului (teren și construcții), atâta timp cât actul prin care imobilul a fost dat în administrarea intimatei nu a putut genera, în favoarea sa, un drept de administrare, provenind de la un neproprietar. Nici prevederile Legii nr. 10/2001 nu pot fi interpretate într-un mod defavorabil proprietarilor deposedați rară titlu valabil, care ar contraveni finalității urmărite, intenția legiuitorului fiind aceea de a crea prin această lege specială un regim mai favorabil persoanelor deposedate decât cel prevăzut de dreptul comun.

Instanța de apel a interpretat greșit art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât prin acest text de lege se instituie o prezumție de proprietate în favoarea persoanelor îndreptățite la restituirea imobilelor preluate de regimul comunist, iar nu o prezumție de proprietate în favoarea Statului Român sau a entităților învestite cu soluționarea notificărilor. De asemenea, art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 are în vedere exclusiv proba dreptului de proprietate, iar nu nașterea dreptului de proprietate al petenților și eventuala constituire a unui drept de folosință al entităților statale asupra imobilelor deținute până la acel moment, astfel că instanța de apel nu-și putea fundamenta soluția pe acest text de lege.

În concluzie, au arătat recurenții că decizia instanței de apel este nelegală, iar prevederile pe care le-a avut în vedere la pronunțarea hotărârii nu au instituit un drept de folosință în favoarea intimatei până la momentul finalizării procedurii de restituire a imobilului. Recurenții, fiind deposedați tară titlu valabil, și-au păstrat dreptul de proprietate asupra imobilului și prerogativele acestui drept, iar încasarea chiriilor de către intimată reprezintă o încălcare a acestui drept de proprietate, fiind întrunite toate condițiile de antrenare a răspunderii intimatei.

Au mai arătat recurenții că instanța de apel s-a limitat la a reproduce considerentele sentinței și că s-a stabilit în mod eronat data dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, întrucât decizia de soluționare a notificării a fost contestată numai în parte, respectiv numai în ceea ce privește respingerea cererii de restituire în natură a terenului, decizia devenind definitivă sub aspectul restituirii în natură a construcției situate pe acel teren, din momentul emiterii ei. Prin întâmpinarea formulată, intimata R.A.A.P.P.S. a solicitat să se respingă recursul ca nefondat și să se mențină ca temeinice și legale hotărârile pronunțate de instanța de fond și instanța de apel. Examinând hotărârea atacată, în limitele criticilor formulate prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat. Prin urmare, textul de lege citat instituie prezumția de culpă procesuală a celui care cade în pretenții, pentru că, dacă debitorul din raportul juridic dedus judecății și-ar fi respectat obligația, creditorul obligației nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces. În speță, reclamanții au formulat contestație împotriva deciziei nr. 377 din 20 octombrie 2004 emisă de pârâta R.A.A. P.P.S., prin care s-a dispus restituirea în natură numai a construcției, fără teren, arătându-se că terenul nu a fost solicitat prin notificare. Prin sentința civilă nr. 184 din 7 martie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă contestația, în sensul că s-a dispus restituirea în natură și a terenului aferent construcției situate în București.

Această sentință a rămas definitivă și irevocabilă, întrucât prin decizia civilă nr. 342 din 6 octombrie 2005, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiat apelul declarat de R.A.A.P.P.S., iar prin decizia civilă nr. 3432 din 31 martie 2006 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de R.A.A.P.P.S. Cu privire la modul de soluționare a acestei cauze s-au formulat pretențiile privind cheltuielile de judecată, instanța trebuind să le aprecieze din perspectiva art. 274 C. proc. civ. În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, aceasta este o chestiune care ține de stabilirea situației de fapt, urmând a fi lămurită în raport de înscrisurile doveditoare depuse la dosar (contract de asistență juridică, facturi și chitanțe) și față de elementele dosarului care le-a generat, existând și posibilitatea micșorării onorariilor de avocat în măsura în care se va constata că sunt îndeplinite condițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. În acest context, se impunea atașarea de către instanțe a dosarului în care s-au efectuat cheltuielile de judecată solicitate, acesta fiind singurul în măsură să asigure probatoriul necesar pentru soluționarea cererii. Pe de altă parte, din dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar. În acest sens, pct. 5 al textului menționat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea clară, convingătoare și pertinentă a hotărârii constituie o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, iar lipsa acestora este sancționată de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. În speță, nu au fost respectate aceste dispoziții legale imperative, în sensul că instanța de apel a reluat argumentele instanței de fond cu privire la cererea privind obligarea intimatei R.A.A.P.P.S. la plata contravalorii chiriilor încasate de aceasta în perioada 1 mai 2003 - 19 decembrie 2004 și a dobânzilor legale aferente, fără a răspunde cu propriile argumente criticilor formulate de reclamanți prin motivele de apel. În această situație, se constată că, de fapt, decizia pronunțată în apel este nemotivată sub acest aspect, ceea ce împiedică instanța de recurs să exercite controlul de legalitate. Față de aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1), art. 313 C. proc.

civ. și cu observarea art. 315 C. proc. civ., va fi admis recursul și va fi casată decizia pronunțată în apel, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, care va proceda la analizarea criticilor formulate și la corecta aplicare a prevederilor legale invocate, expres, prin motivele de apel și reiterate prin motivele de recurs. Se vor avea în vedere și apărările formulate de către intimată care, fiind apărări de ordine publică, pot fi invocate în orice fază procesuală a litigiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții M.E., M.F.G. și M.R.P.M., împotriva deciziei nr. 801/ A din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2009.