ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2982/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2982/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra recursului civil de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin cererea

formulată la data de 25 mai 2006, reclamanții M.E., M.F.G. și M.R.P.M. au

solicitat, în contradictoriu cu pârâta R.A.A.P.P.S., obligarea pârâtei la plata

echivalentului în lei, la data plății efective, a sumei de 176.418 dolari

S.U.A., reprezentând contravaloarea chiriilor încasate de către aceasta în mod

nejustificat pentru imobilul situat în București, aferente perioadei 1 mai 2003

- 19 decembrie 2004; obligarea pârâtei R.A.A.P.P.S. la plata echivalentului în

lei, la data plății efective, a sumei de 45.682 dolari S.U.A., reprezentând

totalul dobânzilor legale aferente, datorate în temeiul O.G. nr. 9/2000 privind

nivelul dobânzii legale pentru obligațiile bănești, precum și obligarea pârâtei

R.A.A.

P.P.S. la plata sumei de 64.969,70 RON,

reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată făcute de

reclamanți în dosarul având ca obiect imobilul

sus -

menționat, reprezentând onorarii avocațiale.

În motivarea

cererii de chemare în judecată, reclamanții au

arătat că prin notificarea din 8 noiembrie 2001 comunicată prin

B.E.J.

către Primăria Municipiului București, M.P.R., moștenitorul legal al defunctei

V.O.G. a solicitat în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a întregului

imobil situat în București, alcătuit din corp central de construcție (compus

din demisol, parter și etaj), precum și teren în suprafață de 845 mp.

Întrucât la

data înregistrării notificării unitatea deținătoare a imobilului era R.A.A.P.P.S.,

i-a fost transmisă acesteia spre competentă

soluționare

notificarea împreună cu actele doveditoare.

La data de 29

octombrie 2003 M.P.R. a decedat, stabilindu-se că moștenitorii acestuia sunt M.E.,

M.F.G. și M.R.P.M., care au fost introduși în cauză.

Prin decizia nr.

377 din 20 octombrie 2004 emisă de R.A.A.P.P.S. s-a dispus restituirea în

natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, numai a

imobilului

construcție, iar nu și terenul aferent acesteia, întrucât nu a

fost

solicitat prin notificare.

Împotriva acestei decizii reclamanții au formulat contestație, iar

prin sentința civilă nr. 184 din 7 martie

2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă contestația,

în sensul că s-a dispus restituirea în natură și a terenului aferent

construcției

situate în București.

Această

sentință a rămas definitivă și irevocabilă, întrucât prin

decizia civilă nr. 342 din 6 octombrie 2005, Curtea

de Apel București a respins ca neîntemeiat apelul declarat de R.A.A.P.P.S., iar

prin decizia civilă nr. 3432 din 31 martie 2006, Înalta Curte de Casație și

Justiție a respins recursul declarat de R.A.A.P.P.S.

Au mai arătat reclamanții că la

data emiterii de către pârâtă a deciziei nr. 377 din 20 octombrie 2004,

imobilul era ocupat de către D.C.E. în baza contractului de închiriere încheiat

cu R.A.A.P.P.S., contract care urma să fie valabil până la data de 30

septembrie 2005.

Pârâta nu a mai încasat însă chirii aferente acestui imobil de la data

punerii în posesie a reclamanților, respectiv 20 decembrie 2004,

ca urmare a emiterii deciziei de restituire.

Ulterior, la data de 31 martie 2005 s-a încheiat un nou contract de închiriere

cu privire la imobilul construcție, având în vedere noii proprietari, la acea

dată

fiind în litigiu dreptul de

proprietate asupra terenului.

S-a mai

arătat că în temeiul art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 15 lit. r)

din Legea nr. 146/1997 capătul de cerere privind obligarea R.A.A.P.

P.S. la plata chiriilor încasate în mod

nejustificat este

scutit de plata taxelor judiciare de timbru.

Imobilul în litigiu a

intrat în patrimoniul statului fără titlu, astfel că sunt întrunite condițiile

răspunderii civile delictuale ca temei al restituirii chiriilor încasate fără

drept de către pârâtă,

respectiv fapta

ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta

ilicită și

prejudiciu și vinovăția persoanei care a produs prejudiciul, iar în ipoteza în

care instanța ar considera că aceste condiții nu sunt îndeplinite, obligația de

restituire a acestor sume ar exista în baza principiului îmbogățirii fără justă

cauză.

Capătul de cerere

privind obligarea R.A.

A.P.P.S. la plata

cheltuielilor

de judecată făcute de reclamanți în dosarul având ca

obiect recuperarea imobilului este justificat de culpa procesuală a pârâtei

care a emis decizia de restituire atacată și care, ulterior, a căzut în

pretenții prin admiterea contestației formulată de reclamanți.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998 - 999

C. civ. (și în subsidiar pe principiul

îmbogățirii fără justă cauză), pe dispozițiile O.U.G. nr. 9/2000 și pe art. 274

C. proc. civ.

La data de 30

iunie 2006 reclamanții au depus o cerere precizatoare prin care au solicitat

obligarea pârâtei la suma de 489,401 RON, calculați la cursul de schimb al B.N.R.

la data de 25 mai 2006, data introducerii cererii de chemare în judecată,

reprezentând contravaloarea chiriilor, a sumei de 150.724,71 RON, reprezentând

totalul dobânzilor legale aferente și a sumei de 64.969,70 RON, reprezentând

contravaloarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința

nr. 343 din 2 martie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților ca

neîntemeiată. A fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de

reclamanții M.E., M.F.G. și M.R.P.M., în contradictoriu cu pârâta R.A.A.P.P.S.,

precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de

reclamanți.

În

considerentele hotărârii, prima instanță a reținut că reclamanții, în calitate

de titulari ai dreptului de proprietate, justifică un interes și au legitimare

procesuală activă să solicite

contravaloarea

lipsei de folosință a bunului material, proprietatea lor,

de la pârâta

care, în calitate de administrator în puterea legii a dispus de acest atribut

și care are legitimare procesuală pasivă în cauză.

În ceea ce privește

cererea privind obligarea pârâtei la plata contravalorii de folosință a

imobilului în perioada 1 mai 2003 - 19 decembrie 2004, instanța de fond a

reținut, din coroborarea

dispozițiilor art.

24 alin. (1) și (2) și art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,

că

pârâta era prezumată de lege ca fiind în drept să se bucure de folosința

bunului, iar reclamanților le era recunoscut dreptul de folosință asupra

bunului după punerea în posesie și îndeplinirea formalităților de publicitate

imobiliară.

Ori, reclamanților le-a fost

recunoscut dreptul de proprietate asupra construcției la data de 20 octombrie

2004, prin decizia de restituire în natură emisă de pârâtă, decizie care nu

și-a produs

efectele decât după rămânerea

irevocabilă a hotărârii prin care a fost

soluționată contestația

formulată de reclamanți, respectiv la data de 31 martie 2006, când a fost

respins recursul declarat de R.A.A.P.P.S.

Așadar, până la 31 martie 2006 pârâta a fost prezumată de lege ca

folosind imobilul cu titlu, iar dreptul reclamanților de folosință î

n intervalul 1 mai 2003 – 19 decembrie

2004, pentru care s-a solicitat restituirea

chiriilor încasate de pârâtă.

A mai arătat

tribunalul că cererea nu este întemeiată nici din prisma dispozițiilor art. 2

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora persoanele ale căror imobile

au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută

la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii

judecătorești de restituire, și nici a principiilor C.E.D.O., respectiv a art. 1

din primul

Protocol adițional privind

ocrotirea dreptului de proprietate.

Nici

cererea accesorie privind obligarea pârâtei la

plata dobânzii legale nu

este întemeiată.

În ceea ce

privește cererea privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată

efectuate cu ocazia recuperării imobilului, instanța de fond a reținut că

reclamanții nu au făcut dovada prin înscrisurile depuse că sumele au fost

achitate în scopul restituirii imobilului și că, pe de altă parte, instanța nu

a avut la dispoziție

niciun criteriu pentru

a se putea aprecia dacă aceste cheltuieli au fost

rezonabile, în raport

de dificultatea pricinii, ca să poată aprecia întinderea obligației, având în

vedere că reclamanții și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de

judecată efectuate pentru

soluționarea

contestației împotriva deciziei de restituire.

Prin decizia nr.

801/ A din 13 decembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie

a

respins, ca nefondate, excepțiile invocate, precum și apelul declarat

de

reclamanții M.E., M.F.G. și M.R.P.M.

Pentru a hotărî astfel, instanța

de apel a reținut următoarele:

Excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților și excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei sunt nefondate,

având în

vedere decizia nr. 377 din 20 octombrie 2004 emisă de pârâtă prin care

s-a

dispus restituirea în natură a construcției către reclamanți și

sentința civilă nr. 184 din 7 martie 2005, prin

care li s-a restituit în natură și

terenul, astfel că reclamanții

justifică un interes și au legitimare procesuală activă să solicite

contravaloarea lipsei de folosință a

bunului

material, proprietatea lor, de la persoana care l-a folosit fără

drept,

respectiv pârâta, care, în calitate de administrator în puterea

legii, a dispus de acest atribut și care are

legitimare procesuală pasivă

în cauză.

Dreptul de

folosință asupra bunului era recunoscut reclamanților după punerea în posesie

și îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

Ori,

reclamanții au fost recunoscuți ca proprietari asupra

construcțiilor prin decizia de restituire în natură abia la 20

octombrie

2004, decizia producându-și însă efectele abia după rămânerea

irevocabilă a hotărârii prin care a fost soluționată contestația formulată de

reclamanți împotriva deciziei, respectiv la data de 31 martie 2006.

Până

la această dată pârâta a fost prezumată de lege ca folosind

imobilul cu titlu, iar dreptul de folosință

nu era născut anterior, în perioada 1 mai 2003 - 19 decembrie 2004, pentru care

s-a solicitat

restituirea chiriilor încasate

de către pârâtă, dreptul de folosință fiind

prorogat legal în favoarea

pârâtei până la punerea în posesie și îndeplinirea formalităților de

publicitate imobiliară de către reclamanți.

În mod legal

s-a dispus respingerea cererii accesorii privind obligarea pârâtei la plata

dobânzii legale datorate în baza O.U.G. nr. 9/2000.

În privința

cheltuielilor de judecată, instanța de apel a arătat că

în mod corect au fost respinse, întrucât nu s-a făcut dovada că sumele

au fost achitate în scopul restituirii imobilului, iar în ceea ce privește

restul

chitanțelor depuse, s-a reținut că au fost încheiate în baza aceluiași contract

de asistență juridică din 12 noiembrie 2004, care se regăsește și pe facturile

de plată.

În ceea ce privește cuantumul

cheltuielilor de judecată, s-a arătat că instanța nu a avut nici un criteriu

pentru a aprecia dacă

aceste cheltuieli au

fost rezonabile față de dificultatea pricinii.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.E., M.F.G. și M.R.P.M.,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., pentru următoarele

motive:

Recurenții -

reclamanți sunt îndreptățiți la restituirea cheltuielilor de judecată efectuate

în litigiul având ca obiect recunoașterea calității lor de proprietari ai imobilului

situat în București, conform art. 274 C. proc. civ., întrucât pârâta a căzut în

pretenții în contestația formulată de recurenți împotriva deciziei emisă de

aceasta, care a fost admisă, iar pentru a se

putea verifica volumul de

muncă depus de avocați, se puteau atașa

dosarele de fond, apel și recurs având ca obiect soluționarea contestației.

De asemenea,

recurenții - reclamanți sunt îndreptățiți la plata contravalorii chiriilor

încasate de intimata - pârâtă în perioada 1 mai

2003 - 19 decembrie 2004, având în vedere că stabilirea dreptului de

proprietate

al reclamanților s-a realizat ulterior expirării termenului legal de

soluționare a notificării din culpa R.A.A.P.P.S. În acest sens, prin hotărârea

dată de instanța de apel s-a încălcat art. 998 și art. 999 C. civ.

, precum și art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Întrucât

imobilul a fost preluat tară titlu de Statul Român, dreptul de proprietate

asupra sa, inclusiv prerogativa folosinței, a

rămas

în patrimoniul autoarei recurenților, astfel că recurenții au avut

calitatea

de proprietari ai imobilului în perioada 1 mai 2003 - 19 decembrie 2004, iar pe

de altă parte intimata a avut calitatea de

posesor

al imobilului care cunoștea caracterul ilicit al preluării.

Au mai arătat

recurenții că, prin refuzul de a se recunoaște dreptul persoanelor deposedate

fără titlu valabil de un bun imobil de a obține restituirea chiriilor încasate

de entitățile statale, se încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O.

În mod greșit

instanța de apel a apreciat că intimata ar fi avut, până la data finalizării

litigiului referitor la teren, un drept de folosință asupra imobilului (teren

și construcții), atâta timp cât actul prin care imobilul a fost dat în

administrarea intimatei nu a putut genera, în favoarea sa, un drept de

administrare, provenind de la un neproprietar.

Nici

prevederile Legii nr. 10/2001 nu pot fi interpretate într-un mod defavorabil

proprietarilor deposedați rară titlu valabil, care ar contraveni finalității

urmărite, intenția legiuitorului fiind aceea de a crea prin această lege

specială un regim mai favorabil persoanelor deposedate decât cel prevăzut de

dreptul comun.

Instanța de

apel a interpretat greșit art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât prin acest text

de lege se instituie o prezumție de proprietate în favoarea persoanelor

îndreptățite la restituirea imobilelor preluate de regimul comunist, iar nu o

prezumție de proprietate în favoarea Statului Român sau a entităților învestite

cu soluționarea notificărilor.

De asemenea, art.

25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 are în vedere exclusiv proba dreptului de

proprietate, iar nu nașterea dreptului de proprietate al petenților și

eventuala constituire a unui

drept de

folosință al entităților statale asupra imobilelor deținute până

la acel

moment, astfel că instanța de apel nu-și putea fundamenta soluția pe acest text

de lege.

În concluzie,

au arătat recurenții că decizia instanței de apel este nelegală, iar

prevederile pe care le-a avut în vedere la pronunțarea hotărârii nu au

instituit un drept de folosință în favoarea intimatei până la momentul

finalizării procedurii de restituire a

imobilului.

Recurenții, fiind deposedați tară titlu valabil, și-au păstrat

dreptul

de proprietate asupra imobilului și prerogativele acestui

drept, iar încasarea chiriilor de către intimată

reprezintă o încălcare a

acestui drept de proprietate, fiind întrunite

toate condițiile de antrenare a răspunderii intimatei.

Au mai arătat

recurenții că instanța de apel s-a limitat la a reproduce considerentele

sentinței și că s-a stabilit în mod eronat data dobândirii dreptului de

proprietate asupra imobilului, întrucât decizia de soluționare a notificării a

fost contestată numai în parte,

respectiv

numai în ceea ce privește respingerea cererii de restituire în

natură a

terenului, decizia devenind definitivă sub aspectul restituirii în natură a

construcției situate pe acel teren, din momentul emiterii ei.

Prin întâmpinarea formulată,

intimata R.A.A.P.P.S. a solicitat să se

respingă

recursul ca nefondat și să se mențină ca temeinice și legale hotărârile

pronunțate de instanța de fond și instanța de apel.

Examinând

hotărârea atacată, în limitele criticilor formulate prin motivele de recurs,

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și

pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este fondat.

Prin urmare,

textul de lege citat instituie prezumția de culpă

procesuală a celui care cade în pretenții, pentru că, dacă debitorul din

raportul juridic dedus judecății și-ar fi respectat obligația,

creditorul obligației nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui

proces.

În speță,

reclamanții au formulat contestație împotriva deciziei nr. 377 din 20 octombrie

2004 emisă de pârâta R.A.A.

P.P.S., prin

care s-a dispus restituirea în

natură numai a construcției, fără teren,

arătându-se că terenul nu a fost solicitat prin notificare.

Prin sentința

civilă nr. 184 din 7 martie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, a fost admisă contestația, în sensul că s-a dispus restituirea în

natură și a terenului aferent construcției

situate

în București.

Această sentință a rămas definitivă și irevocabilă, întrucât prin

decizia civilă nr. 342 din 6 octombrie 2005,

Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiat apelul declarat de R.A.A.P.P.S.,

iar prin decizia civilă nr. 3432 din 31 martie 2006 Înalta Curte de Casație și

Justiție a respins recursul declarat de R.A.A.P.P.S.

Cu privire la modul de soluționare a acestei cauze s-au formulat

pretențiile privind cheltuielile de judecată,

instanța trebuind să le aprecieze din perspectiva art. 274 C. proc. civ.

În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, aceasta

este o chestiune care ține de stabilirea

situației de fapt, urmând a fi lămurită în raport de înscrisurile doveditoare

depuse la dosar (contract de asistență juridică, facturi și chitanțe) și față

de elementele dosarului care le-a generat, existând și posibilitatea micșorării

onorariilor de avocat în măsura în care se va constata că sunt îndeplinite

condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

În acest context, se impunea

atașarea de către instanțe a dosarului în care s-au efectuat cheltuielile de

judecată solicitate, acesta fiind singurul în măsură să asigure probatoriul

necesar pentru soluționarea cererii.

Pe de altă

parte, din dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., rezultă elementele pe

care trebuie să le cuprindă

orice hotărâre

judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar.

În acest sens, pct. 5 al textului menționat se referă la necesitatea

arătării motivelor de fapt și de drept care

au format convingerea

instanței, precum și a

celor pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea

clară, convingătoare și pertinentă a hotărârii constituie o garanție pentru

părțile din proces în fața eventualului

arbitrariu

și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea

exercita

controlul judiciar, iar lipsa acestora este sancționată de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

În speță, nu

au fost respectate aceste dispoziții legale imperative, în sensul că instanța

de apel a reluat argumentele instanței de fond cu privire la cererea privind

obligarea intimatei

R.A.A.P.P.S. la

plata

contravalorii chiriilor încasate de aceasta în perioada 1 mai 2003 - 19

decembrie 2004 și a dobânzilor legale aferente, fără a răspunde cu propriile

argumente criticilor formulate de reclamanți prin motivele de apel.

În această situație, se constată că, de fapt, decizia pronunțată în

apel este nemotivată sub acest aspect, ceea

ce împiedică instanța de recurs să exercite controlul de legalitate.

Față de

aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art.

312 alin. (1), art. 313 C. proc. civ. și cu

observarea

art. 315 C. proc. civ., va fi admis recursul și va fi

casată decizia pronunțată în apel, cu consecința

trimiterii cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță de apel, care va

proceda la analizarea criticilor formulate și la corecta aplicare a

prevederilor legale invocate, expres, prin motivele de apel și reiterate prin

motivele de recurs.

Se vor avea

în vedere și apărările formulate de către intimată care, fiind apărări de

ordine publică, pot fi invocate în orice fază procesuală a litigiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții M.E., M.F.G. și M.R.P.M.,

împotriva deciziei nr. 801/ A din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel București,

secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte

de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 martie 2009.