ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3235/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3235/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursurilor de față:

Prin cererea înregistrată la data de

28 februarie 2005, astfel cum a fost modificată, reclamanții K.M.B. și K.E.A.

au solicitat în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului București prin

Primarul General, SC M.F. SA și A.V.A.S. obligarea pârâtei Primăria

municipiului București prin Primarul General să soluționeze notificarea nr. 288

din 31 ianuarie 2002 printr-o deciziei sau dispoziție motivată în sensul art.

23 din Legea nr. 10/2001, precum și obligarea pârâtelor SC M.F. SA și A.V.A.S.

să reanalizeze temeinicia deciziei nr. 14 din 14 februarie 2002, în sensul

punerii de acord a acesteia cu dispozițiile Decretului nr. 216/1971, cât

privește suprafața reală de teren și construcții expropriate.

În motivarea cererii, reclamanții au

susținut că autoarea lui, M.E., a dobândit cu titlu de partaj voluntar,

imobilul situat în București, compus din 1400 mp teren cu construcțiile

existente pe acesta. Prin Decretul nr. 216/1971, imobilul a trecut în

proprietatea statului și a fost dat în administrarea uzinei M.F. București.

În calitate de moștenitoare ale

autoarei lor, reclamantele au efectuat procedura specială reglementată de Legea

nr. 10/2001, fără a primi răspuns din partea pârâtei Primăria municipiului

București, în timp ce pârâta SC M.F. SA le-a respins prin decizia nr. 14 din 18

martie 2002 cererea de restituire în natură pe motiv că nu s-ar încadra în

prevederile art. 27 din Legea 10/2001, cu referire doar la suprafața de 12 mp

teren și 28 mp construcții.

În drept, cererea reclamanților a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 41 din Constituția României, art. 480 și

urm. C. civ. și Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1076 din 23

septembrie 2005 a Tribunalului București a fost admisă excepția

inadmisibilității capătului doi al cererii introductive.

A fost admisă în parte acțiunea

reclamanților astfel cum a fost modificată și obligată pârâta Primăria

municipiului București prin Primarul General la soluționarea notificării nr.

288 din 31 ianuarie 2002 formulată de reclamanți.

A fost respins capătul de cerere

prin care s-a solicitat obligarea pârâtelor SC M.F. SA și A.V.A.S. să

reanalizeze temeinicia deciziei nr. 14 din 18 martie 2002, ca inadmisibile.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut, în esență, că cererea reclamanților ce se constituie

în petitul doi al acțiunii introductive, astfel cum a fost modificată, este

inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 23 și art. 24 din Legea nr.

10/2001. Reclamantele aveau obligația să formuleze contestație în termen de 30

de zile de la comunicarea acestei decizii, în situația în care ar fi apreciat

că aceasta nu este legală și în nici un caz să solicite reanalizarea

temeiniciei acesteia.

S-a mai arătat că, în realitate, în

anexele la decretul de expropriere, imobilul situat în strada P. nr. 5 și nu

nr. 3, este menționat ca fiind compus din teren în suprafață de 1160 mp și 160

mp construcții, cu privire la care nu s-a pronunțat însă nici o decizie.

Cât privește fondul primului capăt

de cerere, s-a reținut că prin notificarea nr. 288 din 31 ianuarie 2002,

adresată pârâtei Primăria municipiului București și înregistrată la această

pârâtă sub nr. 22622 din 5 februarie 2002, au solicitat restituirea în natură a

imobilului situat în București strada P. nr. 3, notificarea ce nu a fost

soluționată nici până în prezent.

S-a reținut astfel că pârâta a încălcat

prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care, cererea

reclamantelor față de această pârâtă apare ca întemeiată.

Ulterior, prin sentința civilă nr.

1341 din 18 noiembrie 2005 a aceleiași instanțe, a fost admisă cererea de

completare a sentinței civile nr. 1076 din 23 septembrie 2005 și respinsă

cererea pârâtei SC M.F. SA de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor

de judecată ca neîntemeiată.

S-a reținut că prin hotărârea

arătată instanța s-a pronunțat într-adevăr cu privire la cererea menționată,

așa încât în cauză sunt incidente dispozițiile art. 281

2

C. proc.

civ., cererea de completare a hotărârii fiind admisibilă.

Cât privește temeinicia acesteia,

s-a reținut că până la închiderea dezbaterilor, pârâta SC M.F. SA nu a depus înscrisuri

doveditoare ale cheltuielilor solicitate, motiv pentru care cererea a fost

respinsă ca neîntemeiată.

Apelurile declarate de reclamantele

K.M.B., SC M.F. SA și Primăria municipiului București împotriva sentinței

civile nr. 1676 din 23 septembrie 2005 au fost respinse ca nefondate prin

decizia civilă nr. 213 din 23 mai 2006 a Curții de Apel București.

A fost admis apelul declarat de

pârâta SC M.F. SA împotriva sentinței civile nr. 1341 din 18 noiembrie 2005

pronunțată de aceeași instanță.

A fost schimbată în parte această

sentință în sensul obligării reclamantelor la plata sumei de 35.000.000 ROL, cu

titlu de cheltuieli de judecată reduse către SC M.F. SA.

A fost respinsă cererea aceleiași

pârâte de obligare a intimatelor reclamante la plata cheltuielilor de judecată

în apel, în conformitate cu prevederile art. 298 C. proc. civ. raportat la art.

281

3

alin. (2) C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut, în

esență, că cererea având ca obiect obligarea de a răspunde notificării este de

competența instanței prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

dispoziție respectată în cauză.

Deoarece primăria nu a răspuns

notificării reclamantelor în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (1) din

Legea 10/2001 și în termenul prevăzut de aceste dispoziții legale, termen ce

are caracter imperativ și în nici un caz de recomandare, cum se susține în

apel, criticile formulate sub acest aspect au fost considerate a nu fi fondate.

Împrejurarea că SC M.F. SA s-a

pronunțat numai parțial asupra terenului la care este îndreptățită reclamanta,

constituie o critică ce poate fi valorificată pe calea unei contestații la

decizia nr. 14/2002 emisă de pârâtă, neexistând posibilitatea legală de

obligare a unității emitente de a reanaliza temeinicia deciziei pronunțate, situație

nereglementată de lege.

Cât privește apelul pârâtei SC M.F.

SA s-a reținut că, întrucât instanța a omis să soluționeze cererea de plată a

cheltuielilor de judecată odată cu soluționarea cauzei pe fond, iar la momentul

la care s-a pronunțat asupra acestora, exista la dosar dovada efectuării lor,

în mod greșit cererea a fost respinsă cu motivarea că aceste chitanțe privind

suportarea cheltuielilor de judecată nu existau la dosar la momentul

pronunțării cauzei pe fond. Acest aspect a fost considerat a fi lipsit de

relevanță, atâta timp cât aceste înscrisuri existau la dosar și puteau fi

analizate de instanță la data soluționării cererii de acordare a cheltuielilor

de judecată.

Ca urmare s-a considerat a fi

justificată cererea astfel formulată iar cheltuielile de judecată să fie

acordate, însă într-un cuantum redus, la cererea reclamantei care a solicitat

aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., dispoziții legale

considerate a fi aplicabile în cauză.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs reclamanta K.M.B. și pârâta SC M.F. SA, criticând-o pentru

nelegalitate.

În dezvoltarea recursului său,

încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a susținut că

deși a respectat întru-totul dispozițiile legii speciale și a notificat, în

conformitate cu informațiile deținute la momentul respectiv, atât primăria, cât

și pe pârâtă, urmărind recuperarea în natură a imobilului situat în București,

str. P. nr. 3, în componența relevată în actul de partaj voluntar prin care

autoarea sa l-a dobândit în proprietate, primăria nu și-a îndeplinit

obligațiile stipulate de art. 25 și, respectiv art. 28 din Legea 10/2001. A mai

arătat că cealaltă pârâtă, cu rea credință a emis o dispoziție parțială, în

care face vorbire doar de numărul poștal nr. 3 de la adresa menționată, nu și

despre nr. 5, de asemenea înscris în actul de preluare a bunului, parte

integrantă a proprietății notificate.

În aceste condiții s-a considerat ca

admisibil capătul 2 al cererii reclamantei, cerere care se încadrează în prevederile

art. 21 din Legea nr. 10/2001, care obligă unitatea deținătoare să se pronunțe

asupra notificării adresate în mod complet, cu privire la întregul său obiect,

iar nu parțial, în termenul stipulat de dispozițiile art. 25 din Legea nr.

10/2001.

Instanța de apel a făcut o greșită

aplicare a legii când a apreciat că, într-o atare situație, persoana

îndreptățită are deschisă doar calea contestației prevăzute de Legea nr.

10/2001, interpretare care ar încuraja soluționarea în mod formal a notificărilor

adresate.

Legea prevede limitativ situațiile

în care unitatea deținătoare poate emite o decizie parțială, precum și

obligațiile acesteia într-o atare situație, reglementate de art. 27 din Legea

nr. 10/2001, ipoteză a textului ce nu se regăsește în cauză.

Nesoluționarea unei cereri de

restituire nu poate fi contestată pe calea prevăzută de art. 26 alin. (3) din

Legea 10/2001, întrucât pe această cale se cenzurează aspecte ce țin de

motivele de fond (legalitate și temeinicie) ale soluției de respingere a notificării,

iar nu lipsa parțială a unei astfel de soluții, care de fapt nu există.

În mod greșit au fost considerate ca

fondate criticile pârâtei și a fost schimbată în parte sentința civilă nr.

1341/2005 în sensul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată către

aceasta, întrucât pe calea procedurilor reglementate de prevederile art. 281,

art. 281

1

și art. 281

2

C. proc. civ. nu se poate obține o

completare de probatoriu și admite o cerere accesorie, ci, într-un asemenea

caz, soluția cu privire la respectivul capăt de cerere nu poate fi pronunțată

decât având în vedere exclusiv probele existente la dosarul cauzei în momentul

închiderii dezbaterilor, iar nu și pe cele depuse după pronunțarea hotărârii a

cărei completare se cere.

A solicitat admiterea recursului,

casarea hotărârii atacate și, în urma admiterii apelului său, trimiterea cauzei

la prima instanță pentru continuarea judecății petitului 2 al cererii

introductive.

În recursul său, încadrat de

asemenea în prevederile art. 304 pct.9 C. proc. civ., pârâta a susținut că

instanța de apel a redus neîntemeiat cuantumul cheltuielilor efectuate la

judecata cauzei în primă instanță, nesocotind astfel prevederile art. 34 din

Legea nr. 51/1995.

De asemenea, urmarea aplicării

greșite a prevederilor art. 298 rap. la art. 281

3

alin. (2) C. proc.

civ., instanța de apel a respins cererea sa de acordare a cheltuielilor de

judecată pentru faza procesuală a apelului, care a inclus și pregătirea și

susținerea apărării sale față de apelul reclamantei. Întrucât aceasta a căzut

în pretenții, urmare a respingerii apelului său, justificat, în conformitate cu

prevederile art. 274 C. proc. civ., se cuvine obligarea reclamantei la plata

cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat în apel.

Au solicitat admiterea recursului,

cu consecința modificării în parte a deciziei pronunțate în apel și obligarea

intimatei la plata sumei de 71.578.000 ROL, cheltuieli de judecată efectuate la

fond, ca și a sumei de 5.712 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Recursurile sunt fondate potrivit

considerentelor ce succed:

Reclamanții K.M.B. și K.E.A.,

moștenitori legali ai defunctei M.E. au solicitat, atât Primăriei municipiului

București, cât și pârâtei SC M.F. SA, restituirea în natură a imobilului situat

în București, str. P. nr. 3, imobilul compus din teren în suprafața de 1172 mp

și construcție de 188 mp, preluate de stat în temeiul Decretului nr. 216/71 și

dat în administrarea pârâtei societate comercială.

Deși reclamanții au declanșat

procedura specială reglementată de art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001,

pârâta Primăria municipiului București nu și-a îndeplinit obligația legală

stipulată de art. 23 din lege (în prezent art. 25), în sensul de a răspunde

notificării adresate, în timp ce pârâta societate comercială, în speță unitatea

deținătoare a bunului solicitat, a soluționat notificarea prin Decizia nr.

14/2002.

Potrivit actului administrativ

menționat, a fost respinsă solicitarea de restituire în natură a imobilului

situat în str. P. nr. 3, întrucât, așa cum rezultă din preambulul deciziei,

imobilul revendicat este preluat parțial, 12 mp terenuri și 28 mp construcții,

cu titlu valabil, Decretul nr. 216/1971, fiind evidențiat în patrimoniul

societății comerciale, integral privatizată, așa încât sunt incidente

dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Aceeași poziție a avut-o pârâta și

în cursul procedurii judiciare, în cadrul căreia, suplimentar, a invocat în

raport de dispozițiile speciale ale legii de reparație, inadmisibilitatea

acțiunii, justificat atât de încadrarea acesteia pe prevederile dreptului

comun, art. 480 C. civ., inaplicabile speței, cât și pe inexistența unui text

în cuprinsul legii speciale care să reglementeze „reanalizarea temeiniciei

deciziei”, cerere care, din perspectiva acestei legi, apare ca lipsită de temei

legal.

Însușindu-și susținerile pârâtei,

instanțele au reținut inadmisibilitatea cererii formulată în contradictoriu cu

pârâta societatea comercială, în raport de prevederile art. 23 și art. 24 din

Legea nr. 10/2001.

Acest capăt de cerere a fost respins

ca inadmisibil și față de faptul că, relativ la imobilul situat în str. P. nr.

5 nu s-a emis o decizie, astfel încât reclamanții au în continuare

posibilitatea să obțină măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Or, aceste considerente sunt greșite,

fiind rezultatul interpretării greșite a legii, motiv de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 22 din Legea

nr. 10/2001 (fost art. 21) „notificarea va cuprinde denumirea și adresa

persoanei notificate, elementele de identificare a persoanei îndreptățite,

elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum și valoarea

estimată a acestuia”.

Corelativ acestei obligații, legea

instituie în sarcina unității deținătoare obligația prevăzută de dispozițiile

art. 25, art. 26 din lege, potrivit căreia „în termen de 60 de zile de la

înregistrarea notificării ... unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe

prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de

restituire în natură”.

Iar potrivit alin. (1) al art. 26

din lege „dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului

sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea

notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție

motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1)”, să acorde sau propună una

dintre măsurile reparatorii prevăzute de lege.

Dispozițiile legale enunțate

prezintă relevanță cât privește analiza obligației legale menționate,

instituite de legiuitor în sarcina participanților la procedura reglementată de

legea de reparație.

Așa cum persoanei îndreptățite i se

impun anumite cerințe (de fond și formă) în exercitarea dreptului subiectiv

invocat și unității deținătoare, printre altele, legea îi impune atari cerințe,

sens în care sunt și normele metodologice date în aplicarea legii și care,

referitor la prevederile enunțate arată că „decizia/dispoziția emisă în temeiul

art. 25 alin. (1) va cuprinde, alături de toate datele de identificare a

petentului și imobilului notificat, motivarea împrejurărilor de fapt și de

drept care au condus la imposibilitatea restituirii în natură”.

Vorbind de „imobil notificat” legea

are în vedere nu doar adresa sa poștală, ci și toate celelalte elemente de

individualizare ce rezultă din conținutul notificării, cât și din actele

anexate în dovedirea acesteia, concluzie ce rezultă din interpretarea

sistematică a prevederilor art. 21 și urm. din lege.

Or, atât din conținutul notificării,

cât și din actele doveditoare anexate, inclusiv adresa nr. 13.103 din 20 iulie

1971 emisă de pârâtă, rezultă că imobilul notificat, indicat ca fiind situat pe

str. P. nr. 3-5 este compus din teren în suprafață de 1172 mp și clădire în

suprafață de 188 mp.

Este adevărat că în notificare

reclamanții au indicat adresa poștală a bunului ca fiind P. nr. 3, însă cât

privește celelalte elemente de individualizare, atât din notificare, cât și din

actele doveditoare atașate rezultă cu evidență că obiectul pretențiilor

reclamanților îl constituie terenul de 1172 mp și construcția de 188 mp

preluate prin actul de expropriere, Decretul nr. 216/1971, elemente (date)

cunoscute de pârâtă, în al cărei patrimoniu a intrat bunul.

Prin urmare, soluționarea

notificării în maniera concretizată în decizia emisă de pârâtă apare ca informă

față de prevederile legale evocate, ca și de datele speței, pârâta rezolvând

doar parțial pretențiile cu soluționarea căreia a fost învestită, conduită

inacceptabilă și contrară prevederilor legii de reparațiune.

În atare situație, soluționarea

cererii introductive pe excepția inadmisibilității sale justificat de

neîncadrarea într-un anumit tipar procedural (art. 24 din Legea nr. 10/ 2001),

ca și de posibilitatea rezolvării ulterioare a celeilalte părți a pretențiilor

deduse analizei, apare nu numai ca fiind de un formalism excesiv, dar și ca un

refuz de acces la justiție, ceea ce nu poate fi primit.

Pretenția concretă dedusă judecății

privește, așa cum rezultă din cuprinsul cererii introductive, ca și din cele

ulterioare, obligarea pârâtei să răspundă în mod complet notificării formulate,

cerere conformă prevederilor legii speciale și caracterului unitar al

procedurii pe care o reglementează, din momentul declanșării până la

finalizarea sa prin actul administrativ reglementat de dispozițiile art. 24 (în

prezent art. 25) din Legea nr. 10/2001.

Ca urmare, constatând că, în mod

greșit, cu încălcarea prevederilor legale citate, a principiului

disponibilității procesuale, a prevederilor art. 21 din Constituția României și

art. 6 din CEDO, instanțele nu s-au pronunțat asupra fondului pretențiilor

deduse în justiție, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul

reclamantei va fi admis cu consecința casării ambelor hotărâri și trimiterii

cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Întrucât de modul de soluționare a

cererii menționate depinde cererea de acordare a cheltuielilor de judecată

efectuate în cauză, urmează a fi casate decizia, ca și integral sentința nr.

1341/2005, cu trimiterea sa spre rejudecare aceluiași tribunal.

Restul dispozițiilor sentinței nr.

1976/2005 vor fi menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de

reclamanta K.M.B. și de pârâta SC M.F. SA împotriva deciziei nr. 213 din 25 mai

2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia și parțial sentința

nr. 1076 din 23 septembrie 2005 precum și integral sentința nr. 1341 din 18

noiembrie 2005 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, cu

trimitere spre rejudecare la același tribunal pentru soluționarea capătului doi

din acțiune așa cum a fost modificată.

Menține restul dispozițiilor

sentinței civile nr. 1076 din 23 iunie 2005.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 20 aprilie 2007.